NOII BARBARI

2012-02-16T22:08:00.003+02:00

Acum am venit de la Balti, de la lansarea COVOARELOR MOLDOVENESTI, unde a fost minunat!!! Mersi Virgil si domnul Moraru pentru organizare. A fost lume multa. S-o cumparat 20 de exempare. S-au comentat textele. S-a vorbit mult. A vorbit Virgil, Valentin, Marina, Ion. Au citit texte Buzu si Nedzelschi. Au mai fost cu noi Valerian Ciobanu si pictorul Stefan Coman, care a mers in vederea organizarii unei expozitii la Balti. A fost incantator. Ii asteptam pe balteni la noi la jumatatea lui martie. Foarte frumos Baltiul Iarna.

2012-02-16T22:08:00.001+02:00

Angela Brasoveanu

Cartea "Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o", de Maria-Paula Erizanu, realizată grafic de către Vitalie Coroban, a fost desemnată câștigătoarea Premiului Special al Juriului al Fundației UNESCO și al German Book Art Foundation, prin intermediul Târgului Internațional de Carte de la Frankfurt, pentru cea mai frumoasă producție de carte a anului 2011.

Premiul este acordat o dată în 2 ani pentru prezentare grafică, tipografică și design pentru o producție deosebită dintr-o țară cu dificultăți de producere. Premiul în valoare de 1000 de euro urmează să fie înmânat la 16 martie, la Târgul de Carte de la Leipzig, Germania.

2012-02-16T21:59:00.001+02:00

„echidistanţele” autorului basarabean

de Maria Pilchin

Tânăra literatură basarabeană e o zonă interesantă pe harta universalului, interesantă în sensul de necunoscută în mare parte, una asezonată cu ingrediente (v)estice şi subsidiar coaptă în propriul ei must, nimic aici nu poate fi superfluu, e un spaţiu al oricărui melanj şi al oricărei configuraţii. Basarabeanul e mlădios între est şi vest, i-o impune standing-ul lui de InterM(e)D(iar) geo(graphic)politic şi trista lui istorie. Aici intervine şi lejera adaptabilitate a individului de litere şi de cultură, echidistanţa lui de Moscova şi Bucureşti, una tăcută, ştiută şi tăinuită. Există un profund complex cultural al acestui spaţiu, o matrice stilistică aparte, dacă am vorbi în cheie blagiană.
Ultimul timp asistăm la o (re)gândire a literaturii, care se prezintă nu ca o simplă sumă de texte, ci ca un plast intelectual al existenţei umane, ca o matrice stilistică de producere şi receptare textuală. Este momentul în care cercetătorul, dar şi cititorul simplu intuieşte literatura şi viaţa unei societăţi prin prisma raportului bidirecţionat dintre cauză şi efect, când realizează că un spaţiu cultural îşi produce, cărţile care la rândul lor produc acest spaţiu cultural.
De prin 2001 spaţiul basarabean se părea să trăiască în Moromeţii, volumul II, prin adularea zilei de ieri, revenirea la copacul din care a coborât homo sovieticus, dacă ar fi să vorbim în itemi bulgacovieni. Situaţie explicabilă: comunismul crâncen şi geros a trecut caduc, fără să fi existat, de fapt, dar a rămas o dâră de remanenţe ideatic-ideologice, cum ar rămâne fantoma unei fiinţe care nu se ştie dacă a fiinţat. Cititorul dintre Nistru şi Prut asistă la o literatură polarizată spectaculos, cu imixtiuni culturale de tot felul. Cititorul alege între o literatură comunistoidă, de obicei, de limbă rusă, un fel de amnezie axiologică cu reziduuri ale totalitarismului, reprobată de marea majoritate literară şi o literatură română basarabeană „orfană de limba maternă”, în sensul neintegrării ei „cu acte în regulă” în literatura cu domiciliul peste Prut.
Spaţiul basarabean se confruntă cu depăşirea propriilor complexe identitare în ceea ce priveşte arta, cultura şi politicul. Putem oare vorbi despre emanciparea literară a provinciei basarabene sau insularizarea ei? Ce complexe culturale produce ideea de provincie? Întrebări încă deschise... Ce „fiziologie” are „provinţialul” postsovietic? În spatele paradei de termeni abstracţi stă, însă, o realitate, e realitatea noastră cea mai reală... şi, regretabil, cea mai repetitivă!
Căderea aşa-numitului bloc-sovietic, în care s-a mers pe interpretarea marxistă a ideii de literatură, a dus la orientarea spre specificului naţional. În post-comunism s-a mers pe o scriitură patriotardă, care prezintă interes mai mult pentru politologie şi istorie, dar nu şi în aceeaşi măsură pentru evoluţia literară. Iată de ce în spaţiul literar dintre Nistru şi Prut existenţa umană este tratată nu o dată ca o erată (etnică, istorică, politică, economică). Mâna care scrie este obsedată schizoidal de dubla identitate încrucişată, de ipostaza duplicitară a receptării sale, una de „român” pentru Moscova şi alta de „rus” pentru Bucureşti. Nu că basarabeanul cultural ar fi un suflet servil, aulic, trădător, dacă mai putem opera azi cu acest termen uzat şi prost definit, vorba e despre o formă de neidentificare sau proastă identificare culturală. Iar dacă nu reuşeşti să fii normal, firesc, devii grandoman, acesta e păcatul multor mâini ce scriu în acest spaţiu, grandomania e semnul unui sentiment de neîmplinire, de uitare. Estul postsovietic nu e tentant pentru lumea apuseană şi acesta se simte un (r)est geografic inutil. Literatura provinciei basarabene simte acest con de umbră istorică, înţelege că nu face decât să „bată” cultura mamă pe margini şi înaintează periodic reproşuri acestei ignoranţe tacite, uneori inevitabile, a matricei culturale pierdute.
În titlul anunţat nu ne referim la un estetism literar, mizăm pe un omofonism al termenului. Nu abordăm ideea de frumuseţe, care e un eşec real fără elementul moral, căci „preferinţa pentru „orientarea estetică” a literaturii sărăceşte, trunchiază viaţa culturală în ansamblul său” [5, p. 78]. Limitarea la estetism sporeşte această pauperizare, căci după Rafael Cansinos-Asséns: este prea multă frumuseţe în lume şi ea sufocă lumea, am parafrază că sunt prea multe discuţii despre calofilie într-o lume a urâtului. Vorbim despre o etică vestică a incluziunii estului cultural.
Mult timp estetismul pur a fost o formă de rezistenţă a literaturii la est de Prut cu elemente de neutralitate vinovată a scriitorului, o rezistenţă artistică cu unele momente de demisionare morală. Astăzi, mulţi scriitori, printre care şi Dumitru Crudu, anunţă, parcă ripostând acestei poziţii, că nu mai poţi scrie despre estetic într-o lume urâtă, mai ales după excursia de câteva decenii în realismul socialist al unei utopii cu imperative de „frumos” ideologic.
Basarabenii se plâng de contondenţa unui exclusivism. E un păcat mai vechi, unul general- uman. Uneori, Kant, în cursurile sale, confirmă un model occidental de exclusivism, referindu-se „la popoarele orientale, lipsite de concepte, ale căror opere poetice, bogate în imaginaţie, sunt lipsite de altfel de unitate şi de gust” [1, p. 338].
Europa e o noţiune-simbol în acest (intra)spaţiu basarabean, acest enclav, care mereu se simte rejectat de Occident / Orient prin lipsa interesului, prin lipsa traducerilor făcute. Cultura basarabeană simte dezavuarea intransigentă a trecutului şi aprehensiunea în faţa unui viitor incert. Normalitatea culturală, socială, economică şi politică apare aici ca o stare de excepţie, pe fundalul general bruiant de bâjbâială şi bâlbâială politică.
În eseul „Migraţiile, toleranţa şi intolerabilul”, Umberto Eco se întreabă dacă „avem oare dreptul noi, europenii, să ne mai identificăm cu modelul euro-centric?” [2, p. 95]. Dar însăşi această întrebare ţine de o euroviziune, căci „acesta a fost cazul sufletu¬lui european, în care predomină un instinct futurist în com¬paraţie cu iremediabilul tradiţionalism şi paseism oriental” [3, p. 60]. Nu pot să treacă, totuşi, neobservate unele „Orient”-ări literare. „Literaturile orientale, „exotice” cer drepturi egale la existenţă şi recunoaştere” [5, p. 96].
Şi totuşi Occidentul are o predilecţie pentru est cu o etică a Celuilalt, a Diferenţei. Se manifestă aceasta prin interesul pentru exotismul acestuia manifestat de: religii, alterităţi tentante, trecut specific etc. Estul postsovietic este interesant tocmai prin postcomunismul său, post-u.r.s.s.-ismul de care acesta atât de insistent fuge. Şi atunci estul îşi vinde trecutul, se vinde pe sine, cel de ieri, dacă cel de azi nu e vandabil. Astfel citim: „Născut în URSS” de Vasile Ernu, „Înainte să moară Brejnev” de Iulian Ciocan, „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu, „Sex & Perestroica” de Constantin Cheianu, „Intelectualul ca diversiune” de Vasile Gârneţ, „Schimbarea din strajă” de Vitalie Ciobanu, etc. Nu poate să nu uimească această deconcentrantă diversitate de titluri focusate în mare parte pe trecut, pe morbul socialist!
Pagini belicoase cu trecutul nostru nu atât de depărtat. Am fi tentaţi să acuzăm un anticomunism postcomunist, dar autorii numiţi erau tineri, în formare prin anii ’80, fără pete în biografiile lor. Atunci când marele Land Sovietic trosnea din încheieturi, unicul lor păcat venial, dar indelebil, probabil unul determinist, era cel de a se fi născut într-un anumit spaţiu, dacă pot funcţiona astfel de învinuiri. Destinul acestor scriitori e Basarabia, o spunem fără pic de patetism... După ’90 au putut pleca în cele patru orizonturi, nu mai era marea ţară sovietică cu domiciliul obligatoriu, dar ei au rămas, alegând un destin basarabean, adesea distorsioanant, cu toate accesoriile existenţei lui, cu toate fantomele pline de fatuitate ale proletcultismului trecut şi execrat.
Scriitorii basarabeni sunt conştienţi de un marketing occidental de „vânzare a subiectelor postcomuniste, postsovietice, etc.” Timpul nebulozităţilor a trecut, patetismul patriotard pus în pagină nu mai trece. Occidentul acceptă aceste produse „post-”, savurând din amintiri de amintiri de alte amintiri, un fel de voaiorism al lumii delatoare de ieri, un fel de achiziţie a delirului rezidual. E un subiect complex, foarte nuanţat, trecutul nostru comunist, dar practic doar el tentează. Şi asta cumva ne lasă un profund sentiment de frustrare!
Umberto Eco enunţa „că în următorul mileniu Europa va fi un continent multirasial sau, dacă preferaţi, „colorat”. Vă place sau nu vă place, aşa va fi” [2, p. 98-99]. Acest amestec se efectuează deja la nivel global: „asiaticii occidentalizaţi sunt partizanii concepţiei occidentale, iar unii intelectuali occidentali influenţaţi de gândirea orientală au vorbit despre iubire în felul gânditorilor orientali” [7, p. 273]. Un lucru totuşi nu e încă cert: „cam unde se opreşte „Europa”? Pe Elba? La Carpaţi? La Ural? Problema rămâne mereu deschisă” [6, p. 12] şi Basarabia îşi pune mereu întrebarea poziţionării sale geografice şi culturale, fugind de modelul asiatic, de multe ori într-o manieră a fugii dintr-o extremă în alta.
Liiceanu ne dă o lecţie de învăţare filosofică, dar şi culturală, în acest sens: „filosofia se învaţă aşa cum se învaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decât un domeniu anume al matematicii, un profesor de filosofie nu ştie à fond mai mult de doi-trei gânditori. Semnul „izolării culturale de tip oriental”, ... e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filosofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi între timp mai scuipi o sămânţă pe jos” [4, p. 20].
Iată acesta este pericolul cel mai mare: o prezenţă geografică europeană, şi un model oriental, în sensul peiorativ al cuvântului, cu discursuri aeriene despre integrare culturală, literară, politică, economică, etc. şi o izolare orientală: „nici ici şi nici colo”, cu un profund sentiment de frustrare istorică! Integrarea e posibilă, o spune Marino, dar în mod real şi fără iluzii! Fără retorism provincial, grandomanii locale, judecăţi unilaterale sau bruiaje speculative ce nu duc decât la falimente culturale.
Aşadar id Est... rămânem în aşteptarea unei răbufniri a literaturii basarabene...

Referinţe bibliografice:
1. Croce B., Estetica, Univers, Bucureşti, 1971.
2. Eco U., Cinci scrieri morale, Humanitas, Bucureşti, 2005.
3. Gasset J.O. Y, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Humanitas, Bucureşti, 2003
4. Liiceanu G., Uşa interzisă, Humanitas, Bucureşti, 2003.
5. Marino A., Biografia ideii de literatură, vol. 6, Dacia, Cluj, 2000.
6. Marino A., Pentru Europa, Polirom, Iaşi, 1995.
7. Nakamura H., Orient şi Occident: o istorie comparată a ideilor, Humanitas, Bucureşti, 1997.

* Text apărut în "Dacia literară", nr. 1-2, Iaşi, 2012.

2012-02-15T21:23:00.000+02:00

Concurs CDPL–TIUK! de proză scurtă
un cristian

CDPL şi TIUK! anunţă concursul de manuscrise pentru „Proză scurtă“.

Se primesc (exclusiv pe mail: editura@cdpl.ro, între 15 februarie şi 15 aprilie) manuscrise inedite (volum integral sau text pentru antologie); nu e obligatoriu ca volumul propus să fie cel de debut!

E-mailurile trebuie să conţină un CV al autorului.

Nu contează vârsta sau calitatea de debutant, proză scurtă să fie.

Manuscrisul declarat câştigător (cu 300 lei în plic) de un juriu TIUK!–CDPL va fi publicat, iar alte texte pot intra în Antologia de proză tiuk! 3.

Etapele concursului:

* 15 februarie–15 aprilie (primirea manuscriselor, tipuri de e-mail: volum sau text separat, vă rugăm specificaţi în subiectul e-mailului dacă manuscrisul include texte pentru un volum sau un singur text pentru antologie);
* 16 aprilie–16 mai (jurizarea);
* 26 mai (anunţarea rezultatelor).

2012-02-15T16:36:00.001+02:00

radu Vancu scrie pe blogul sau:

Vera Niculescu & Ana Puşcaşu, la CDPL

Două dintre titlurile în pregătire anunţate la CDPL mă bucură mult:

Te aştept ca pe un glonte de Ana Puşcaşu, debutul unei poete tinere din Timişoara ale cărei texte recente din Orizont mă îndreptăţesc să am aşteptări mari;

Roşu, roşu, catifea, povestirile Veronicăi D. Niculescu, unul dintre prozatorii mei preferaţi din generaţia tânără, atât de diferită de tot ce se scrie azi (o să spun vorbe mari, dar cred în fiecare literă a lor: Vera traduce pe Nabokov şi pe Beckett la fel de congenial cum Mircea Ivănescu traducea poeţii americani majori).

Din nou, semne bune!

Publicat de Radu Vancu la 13:56

2012-02-15T11:52:00.000+02:00

Mihai Vakulovski mi-a zis ca e pe cale sa apara un nou numar din TIUK!

2012-02-15T11:50:00.001+02:00

Procesul cu RAO

14 February, 2012 by Laura Frunza

Pentru cine era curios cum a decurs procesul cu RAO, iată: l-am pierdut. Instanţa mi-a respins cererea ca fiind neîntemeiată. Deci să ne înţelegem: eu am tradus, cărţile au fost publicate, eu nu mi-am luat banii. Şi tot cererea mea e neîntemeiată. Ma simt sufocată de atâta nedreptate. Mă simt umilită de faptul că justiţia română ia partea unor escroci. Îmi vine să urlu şi să mă duc să le dau foc celor de la RAO pentru aroganţa cu care ne tratează. Oare câţi traducători umiliţi vor mai urma, oare câte cărţi traduse gratis vor mai apărea? Habar nu am ce să fac mai departe, dar nu las lucrurile aşa. Mor cu ei de gât şi nu las lucrurile aşa. Vă jur! Am muncit sute de ore pentru banii ăia şi nu vreau să îi las lor, nu VREAU, sunt ai MEI! Auzi asta, madam Enculescu? Cât te plimbi tu la Frankfurt, noi murim de foame. Vreau să mă ajutaţi să boicotăm editura RAO, nu mai cumpăraţi nicio carte de la ei. Să dea naibii faliment şi să guste şi madam Enculescu din veninul sărăciei, că eu m-am săturat, mi-e gura plină!

Lansez cu ocazia asta un apel la toţi jurnaliştii care ar putea ajunge pe aici: ajutaţi-mă să dau de ştire tuturor ce escroci sunt cei de la RAO. Nu plătesc traducătorii vechi, însă pun anunţuri pe facebook că angajează traducători noi, oare nu le e ruşine? Oare câţi traducători neplătiţi sunt în ţara asta, câţi oameni stau şi-şi plâng în pumni după banii de la RAO? Citeam zilele trecute că o agenţie de carte străină cere insolvenţa RAO şi că editura doreşte să rezolve amiabil. Da, normal, că dacă s-a făcut tam-tam media, doresc să rezolve amiabil, însă pe noi, amărâţii care nu ştim să manipulăm media nu ne bagă în seamă. Ştiu că sunt zăpezi, oameni morţi, premier nou, însă după ce trec toate astea, face cineva un reportaj despre escrocheriile de la RAO? Vă rog, ajutaţi-mă să-mi recuperez ce-i al meu de drept şi să-i împiedic pe cei de la RAO să triumfe!

De asemenea, oricine a mai dat RAO în judecată şi a câştigat să mă ajute şi pe mine să pricep ce nu a fost în regulă de a decis “justiţia” că nu am dreptate! :-( Mi-e scârbă de tot şi de toate!

Un text al Laurei Frunzar reprodus de pe
Idei pentru mamici si copii

2012-02-15T10:07:00.000+02:00

Alex Goldis

Ștefan Manasia, Motocicleta de lemn, Editura Charmides, 2011, 110 p.

În doar câțiva ani, Ștefan Manasia a devenit una dintre cele mai importante figuri ale poeziei noastre de azi. Și nu mă refer aici doar la activitatea lui poetică propriu-zisă (dacă lăsăm la o parte plachetele underground, autorul a publicat deja trei volume), ci și la prezența pregnantă în spațiul public(istic). Pe de o parte pentru că, în calitate de redactor al revistei clujene „Tribuna”, cam îmbătrânită și inertă în ultima vreme, Manasia s-a străduit să aducă în paginile ei cele mai valoroase nume ale tinerei generații, de la critici până la colegi poeți. Pe de altă parte, autorul „Amazon”-ului e și inițiatorul discret, dar tenace, al celor mai importante cenacluri și cluburi de lectură din Clujul ultimilor ani. Mulți scriitori de generație nouă din toată țara, cu sau fără cărți publicate, au trecut deja prin „cafeneaua literară” a lui Ștefan Manasia, „Nepotul lui Thoreau”. Mai degrabă taciturn și zgârcit în comentarii, fără „stofă” de animator cultural și lipsit de ambițiile creatorului de direcție, poetul a reușit în schimb să creeze o atmosferă de discuție boemă și relaxată, receptivă față de tendințele cele mai diverse. Alături de clubul de lectură bucureștean – ceva mai academic – condus de Claudiu Komartin, „Nepotul lui Thoreau” poate fi considerat deja o mică instituție a literaturii tinere (și nu numai).
Un maidan interior

„Amazon și alte poeme” (2003), dar și „Cartea micilor invazii” (2008), consacrau o sensibilitate poetică originală în interiorul așa-zis-ului douămiism. Îl individualiza, în primul rând, pe Ștefan Manasia un ermetism al expresiei care nu mergea însă deloc contra curentului autenticist în favoarea vreunui soi de cult livresc. Dacă își „ascuțea” îndelung imaginile, așa cum mărturisește oblic în „Ostroveni. Viața și contactele”, era pentru că poetul fora în adâncime. Nu trebuie să ne inducă în eroare mitologia geografică a poeziei lui Manasia: Amazonul de cartier sau Ostrovenii sunt spații „exterioare” doar în măsura în care reușesc să configureze un maidan interior disputat de pulsiuni secrete, spaime subliminale, dar și de revelații luminoase. Aici atingem de fapt a doua trăsătură specifică lui Manasia în interiorul generației: cărtărescianismul. Începând cu Marius Ianuș, cel mai infidel ucenic al autorului „Levantului”, mai toată poezia nouă a crescut – programatic sau nu – pe ruinele cărtărescianismului. În schimb, Ion Pop are dreptate să observe în „Echinox. Vocile poeziei” (2008) că o parte din imaginarul lui Cărtărescu se poate întrevedea în negativul „Amazonului”, mai ales în mitologizarea și spiritualizarea periferiei. Ambii fac, astfel, dintr-o banală plimbare printre blocuri sau clădiri părăsite un adevărat act de frenologie, de vreme ce harta acestor locuri pare să traseze cărări uitate ale propriei cutii craniene. Ceva din flora sălbatic-misterioasă a cartierului cărtărescian, patronat din umbră de figura Mendebilului, planează asupra imaginilor copilăriei din Ostroveni.

E meritul întreg al lui Ștefan Manasia, însă, de a fi descoperit o „vegetație” poetică cu totul nouă în amestecul, sub mii de forme, a naturalului cu anorganicul sau cu deșeul post-industrial. Cutiile de containere, reziduurile de tot soiul, canalele poluate, micile râuri infestate, alcătuiesc toate mediul predilect al observațiilor și revelațiilor lui Ștefan Manasia. Departe de a reprezenta o metarie inertă, un lest al lanțului trofic industrial, poetul descoperă modalitățile prin care aceste flori anorganice ieșite din circuitul strict utilitar prind viață, păstrându-și în același timp intacte atât inocența, cât și sălbăticia. Ceea ce a și făcut ca activitatea poetică a lui Manasia să fie privită ca o pledoarie indirectă, subtilă, pentru reautentificarea marginalului și a restului. Ultimul volum al poetului, „Motocicleta de lemn”, nu face decât să reconfirme această viziune. N-are dreptate Radu Vancu să proclame „reinventarea” lui Ștefan Manasia, cu atât mai mult cu cât autorul „biographiei litteraria” vorbește el însuși mai degrabă de radicalizarea unor tendințe mai vechi.
Bucolice post-industriale

Pe de o parte, „Motocicleta de lemn” continuă elogiul înfiorat al morții și al regenerării perpetue a deșeurilor și a resturilor. Poate și mai evident decât în volumele anterioare, poetul pare să poarte cu sine un detector hi-tech de stabilire a radioactivității, deopotrivă naturale și artificiale, a tuturor obiectelor din jur. Fie că e vorba de „elicopterele cu napalm” survolând „junglele și orezăriile”, de „otrăvirea aerului”, de hameiul „infestat/ cu ciuperca din care extrag acidul lisergic” sau doar de banalele E-uri din alimente, toate contribuie în același timp la imaginea apocaliptică a unui univers care se dezintegrează lent, dar cu atât mai pervers, din interior. Proces înregistrat – și de aici ambiguitatea fundamentală, dar cât de complexă, a tonalității poetice – când cu ironie sau sarcasm, când cu o mină exasperată sau revoltată, când cu pură plăcere suicidară. Sensibilitatea poetului la contaminările de tot soiul e atât de trează și de acută, încât chiar asocierile „nevinovate”, întâmplătoare, par acte de violență a unei materii asupra alteia: „Azi regretul de-a nu fi guștere/ camuflat în balta/ lăsată de ploaie/ lângă rugii spre care// zgomotul adidașilor/ l-a-mpins, proiectându-l/ ca o torpilă/ prevăzută cu gheare// Lumina urcă peste făgetul mai verde decât în anii trecuți// Am văzut gușterele/-nghițit de rugi și-n urmă apa/ nămolul amestecându-se/ spumă cât un frappé”. Aparent inocenta paralelă nămol-frappé înspumat trebuie citită ca însemn de apocalipsă à la Manasia, înțeleasă ca degradare a materiei în artefact. Alteori, însă translația dintre regnuri e mult mai lină și, chiar dacă descompunerea ultimă e aproape, tabloul se încarcă de o energie nostalgică. Destule poeme din „Motocicleta de lemn” dobândesc, astfel, aspectul unor bucolice post-industriale: „Mâini mari și păroase și bătătorite/ scot, până târziu în noapte, cartofii/ E lunca, de zeci, de o sută de ani,/ sanctuar pentru tuberculi// Ne hârjonim în treninguri/ acoperite cu scaieți/ aproape la fel de perfecți/ și de luminoși ca dovlecii// Sub înserarea de/ periferie ideologică,/ iată-i arzând roșu,/ cranii aztece”.

Infinit mai deprimant decât interregnul deșeu-substanță vie e melanjul indistinct de identități și de obiecte provocat de răul metropolei capitaliste, cu inegalitățile ei frapante și cu obsesia acumulării colonialiste. Antwerpen-ul, numele unui ciclu de poeme strâns legate între ele dar care ar putea fi înțeles autonom (ca „Ostroveniul”) reprezintă prima „ieșire” la metropolă din imaginarul lui Ștefan Manasia. Și, cum era de așteptat într-un fel, departe de a-i dezactiva radarul încrucișărilor nefirești ale materiei, noul mediu nu face decât să i-l dea peste cap. Intruziunea artefactului în natural e aici omniprezentă. Însăși umanitatea acestei lumi e pervertită și exotică, din moment ce personajele predilecte – surprinse uneori cu simpatie, alteori cu dezgust – sunt cyborgi, „chinezoaice de Prahova în colanți-leopard”, „suflete Prodvinalco”, bărbați „cu piepturi de taur/ lanțuri ciocate/ și femeile lor trase-n geci de Taiwan” ș.a.m.d. Dacă deșeurile de la periferie degajau o anumită sfințenie provenită din supunerea la legile naturale ale degradării, produsele în serie ale consumerismului păstrează intact întregul potențial de agresivitate asupra sensibilității. Astfel încât, fără să-i modifice datele esențiale, extinderea universului lui Manasia către centrul orașului îi radicalizează atitudinea civică. Nu știu dacă o fi de vină acutizarea crizei economice, însă pentru prima oară găsim în versurile acestui profet-grunge, detașat și zen, atitudini de reacție vizavi de probleme comunitare concrete, de la distrugerea spațiilor naturale până la măsuri politice anti-sociale: „Tumora asediază creierul orașului lent./ Și orașul supurează bitum, betoane./ Tumora a anesteziat nările:/ stratosfera de smog și osânză// poate acum avansa liniștită./ Nu mai sunt un oriental înfometat,/ dar tot mi-e silă de atâția satrapi/ și de impozitarea pensiilor”. Cele mai supuse deconstrucției poetice sunt, însă, produsele umane tipice ale capitalismului, surprinse în imagini cât se poate de concrete ale reificării, de vreme ce obiectele (de lux) încep să înlocuiască cu totul organele: „Toți au râs încă mai râd/ de little miss Sunshine/ de poșeta ei/ cu fermoar animist./ Pentru ea consoanele sunt/ end of the game”. Printr-un soi de ciudat animism demonic și o nouă transgresare a regnurilor, toate obiectele asediază sensibilitatea, provocând dezumanizarea completă. Departe de Ștefan Manasia admirația maiakovskiană pentru giganticele mașini noi, din care n-a mai ramas decât absurda gratuitate – „în colțul Atheneumului/ pișoarul din metal masiv/ sub cerul liber” – sau sensul exploatării și al sărăciei. „Motocicleta de lemn” („tchukudu”, cum i se mai zice) e un astfel de obiect monstruos mai ales în măsura în care devine simbolul abisului imaginar dintre colonizat și colonizator, dintre sălbatic și civilizat – o altă temă centrală în poemele recente ale lui Manasia. Folosit de congolezi drept vehicul de transport, „tchukudu” a fost redescoperit de occidentali ca obiect ornamental, de „entertainment”…

Nu atât excelenta caligrafie simbolică a temelor sociale dă, însă, originalitatea volumului, cât ridicarea lor paroxistică la o apocalipsă a materiei înseși. Într-o lume perfect sterilizată și artificială, unde toate funcțiile biologice au dispărut (moartea însăși e redusă la o simplă regulă „igienică”, ni se spune într-un poem), imaginarea sfârșitului devine, de nu un catharsis în toată regula, singurul bovarism posibil. Puterea vizionară a unor astfel de versuri, care încheie practic ciclul într-o notă de climax, îl reconfirmă pe Ștefan Manasia drept unul dintre cei mai puternici poeți români de azi: „Iʼ ll be there, Iʼ ll be there/ Tha last alevin of the first universe:// Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaiele chimice/ După islamizare/ Și reconquista/ Când bioroboții vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ După ce Informația/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”.

* Tags: Motocicleta de lemn, Stefan Manasia

Acest text ii apartine lui Alex Goldis

2012-02-15T10:04:00.000+02:00

Bogdan Suceava

O scurtă pledoarie pentru cărțile românești care pot fi citite de acum oriunde în lume. Parcă ar merge un search pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Pentru început, vom aminti că "Venea din timpul diez" e de acum disponibilă în iTunes:
http://itunes.apple.com/ro/book/venea-din-timpul-diez/id502410419?mt=11&ls=1 (problema cu jpg-ul de pe copertă se cunoaște, se va remedia în curând)...
iTunes - Books - Venea din timpul diez by Bogdan Suceava
itunes.apple.com

2012-02-14T22:23:00.002+02:00

Cosmin Perţa

santinela de lut

Abia am ajuns în oraşul acesta

De câte ori îţi iei capul în palme

Despre viaţă şi alte obsesii

Poem

Sânge din sângele meu

Marioneta

Tabu

Despre moarte şi alte dihănii

Europa

Binecuvântată şi pudică

Poem

Stop cadru. Imagine cu Jesica-n hol

Stop cadru. Imagine cu Jesica-n pat

The end

Cântece pentru Linalin

primul cânt

al doilea cânt

al treilea cânt

al patrulea cânt

al şaselea cânt

al şaptelea cânt

linalin, moartea şi regatul de-apoi

viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin

viaţa mea şi santinela de lut, cântec pentru linalin II

Moartea unui bunic

Numele meu este Mihai

Primul câine pe care l-am avut

Pe lângă pinii umbroşi

Într-o dimineaţă

Ascultă şi învaţă

Azi noapte

Puţine lucruri

Cuvânt de încheiere

Aceste texte ii apartin poetului Cosmin PERŢA

2012-02-14T22:05:00.001+02:00

Cititor de Proză
Un mesaj în atenţia tuturor membrilor Cititor de Proză

Scurt si la obiect: Proliteratura cauta editori, redactori, colaboratori.

Despre Proliteratura:
Proliteratura este parte a retelei Blogjob 2.o şi s-a nascut în septembrie 2011, dorindu-se a fi un blog literar şi un promotor al unei librării online si edituri, care urmau sa se infiinteze mai tarziu. In perioada septembrie 2011- ianuarie 2012, blogul a fost vizitat - in medie - de 1000 de vizitatori unici pe zi, in luna decembrie existand peste 54.000 de unici/luna.

In februarie 2012, in urma unor disensiuni intre cei 2 co-proprietari, Proliteratura a trecut definitiv in portofoliul Blogjob 2.0, renuntandu-se practic la infiintarea librariei online si a editurii (ca sa fiu si mai exact, unul era cu banii, celalalt era cu "capu" şi cu partea logistica/tehnica - tocmai de asta s-a renuntat).

Pe 16 februarie 2012, Proliteratura se va relansa si, totodata, va lansa şi "Povesti din viata", o revista online care va prezinta povesti reale trimise de cititori sau culese din cotidianul fiecaruia, precum si proza si poezii. Noutatea este ca poveştile vor fi modificate de redactori şi vor fi adaugate elemente beletristice, pentru a ii conferi un farmec aparte.

Cerinte

Ce vrem noi de la tine? E simplu!

În primul rând, trebuie să fii in stare sa scrii corect gramatical. O greşeală e omenească, însă a nu fi in stare de a "inchega" o fraza nu este permis.

In al doilea rand, să stii cu ce se "mananca" o carte si o poveste. Pentru că asta vei publica pe Proliteratura. Recenzii (atentie!, nu comentarii literare - pentru ca exista o diferenta) si stiri din lumea literara, cum ar fi: lansari de carti, concursuri, evenimente, semnale editoriale, interviuri, etc.

In al treilea rand, chiar daca vei prelua informatii de pe alte situri/bloguri ... e musai ca articolul in cauza sa il scrii cu cuvintele tale si sa adaugi/sa precizezi sursa.

Ce oferim?

Iti oferim sansa sa lucrezi intr-un colectiv in care nu te va sacai sau deranja mai nimeni, iar atunci cand vei fi deranjat se va intamplat foarte rar şi cu bune intentii.

Iti mai dam ocazia sa iti promovezi cartile/ creatiile/ blogul. In schimbul muncii depuse. E un fel de rasplata, dar si un semn de colegialitate si sustinere. Insa, fara abuzuri.

Iti mai oferim sansa sa il cunosti pe unul dintre fondatorii Cititor de proza altfel, in alta postura, ca autor ci nu ca fondator :)

Si, desigur, ce era mai important: ai sansa de a fi citit de cel putin 1000 de persoane pe zi. Ceea ce nu e extrem de mult, dar nici putin. Ci chiar foarte bine pentru mediul online din Romania.

Cum ne gasesti?

La adresa de mail proliteratura.ro@gmail.com sau lasa un comentariu aici. Pentru că aşa vom cere o opinie si fondatorilor Cititor de proza.

PS: Momentan totul se face voluntar, daca vom produce bani, vom avea si bani (Doar de asta am spus ca a ramas doar cel cu "capu" şi cu partea logistica/tehnica). Altfel, ramanem doar PRO pentru ca scriem, citim si ne place.

Si sa nu uitam: un om care nu a citit macar o carte este doar o persoana inexistenta pe scena vietii!

sursa :http://cititordeproza.ning.com/group/revistasiteurilordecarteculturalebloguri/forum/topics/proliteratura-cauta-colaboratori

Vizitează Cititor de Proză la : http://cititordeproza.ning.com/?xg_source=msg_mes_network

2012-02-14T17:54:00.001+02:00

Cultura, Nr. 4 / 2 februarie 2012

Mica epopee critică

Al. Cistelecan

Macar ca „Echinox“-ul a scos o buna (în ambele sensuri, si cantitativ si calitativ) productie de critici, mai toti exersati (unii pasager, altii mai tenace) în cronica literara (basca poetii care mai traduc poezia cu comentariul), s-ar prea putea ca adevaratul cronicar literar al întregii scoli sa fie Alex Goldis. De nu cumva chiar cel mai bun produs critic al scolii. N-as vrea, fireste, sa stârnesc printr-asta invidii intra-echinoxiste necontrolate, dar Goldis a devenit, în doar câtiva ani, o voce de greutate si pregnanta, cu analize si judecati performante si de neocolit în dialogul critic. Deschis spre toate genurile – si înca cu egala justificare – el are în aceeasi masura verva preciziei si disciplina adecvarii, dar nu mai putin transanta conceptuala si atitudinala si, nu în ultimul rând, o rigoare analitica flexibila, profesata deopotriva cu scrupulozitate aplicativa si ironie scurta. Discurs sobru, cu idei si observatii accentuate, critica lui tine de stilul ideii si al argumentului, cu bun fuleu teoretic si cu un simt acut al concretului literar si al individualitatilor de formula si valoare. Calitatile jucate eficient în cronica literara se regasesc reunite, într-un echilibru esential, si în „Critica în transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului“ (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011), debutul care valorifica o excelenta teza de doctorat.
Saga realist-socialista
Sacrificarea intentiei initiale (stabilirea „principalelor modele teoretice ale criticii românesti postbelice“, p. 7) în favoarea unei „istorii a formelor criticii românesti postbelice“ e o prima – si esentiala – proba de adecvare la materie si la un „specific“ al reflectarii/refractiei pe româneste a eventualelor paradigme critice. Adecvarea la fenomenalitatea concreta a criticii noastre a adus dupa sine si o refocalizare a interesului si atentiei asupra proletcultismului, caci „realismul socialist a devenit din multe puncte de vedere un personaj central“ (p. 8), urmarit atât în sine, cât si ca reper al procesului de emancipare care va sfârsi prin recâstigarea autonomiei esteticului. Fenomen si himera (erinie), realismul socialist e conspectat atât în „dialectica“ lui doctrinara, cât si ca realitate de exorcizat, fiind nu doar o trauma temporala, vindecabila prin depasire, ci si un virus adaptabil, în functie de care se vor stabili mai toate tratamentele de revenire la normalitatea critica (si a criticii). Tocmai „flexibilitatea“ criticii dogmatice si remanenta sa ori supravietuirea în variante soft face ca „firul subiacent al cartii“ sa devina „relatia criticii literare cu ideologia“, emanciparea „estetica“ fiind în primul rând un proces de dez-ideologizare, un proces consumat între spaima de „realismul socialist“ si „mirajul occidental“ (francez, de fapt) al înnoirilor critice. Poate ca un apel mai direct si mai consistent la directivele de partid, la „documentele“ propriu-zise – si nu doar, prioritar, la rasfrângerea lor în discursurile critice ale dogmaticilor – ar fi pus si mai flagrant în evidenta agresiunea ideologicului si, implicit, tensiunea procesului de emancipare. Caci adesea între teza nuda si prelucrarea ei, fie si de cel mai dogmatic spirit, exista, daca nu o diferenta ca atare, macar o diferanta. Nu de putine ori zelul „traducerii“ facea tezele si mai rudimentare, dupa cum, alteori, aceeasi traducere le flexibiliza. Goldis urmareste însa procesele – de cristalizare si emancipare – de preferinta în imanenta literara/critica a ideologiei. Pe de alta parte, istoria „formelor“ critice e ea însasi subsumata unei istorii a „ideii critice“ si a conditiei criticii – ceea ce, desigur, devine din logica implicita a demersului, caci conditia critica e definita în permanenta în raport cu primatul ideologiei. Chiar si criteriile dupa care sunt stabilite „etapele“ criticii postbelice sau punctele ei de metamorfoza sunt scoase din analiza si interpretarea acestor relatii, nu din vreo „dialectica“ interioara a formelor critice (absolut dependenta, fireste, de „dialectica“ exterioara, de permisivitatea ideologicului). Naratia procesuala reface, nuantat, dar si extrem de concis, un story de emancipare si de reconstruire a identitatii critice, ceea ce presupune o taietura în acte distincte (desi adiacente si cu pasaje de întrepatrundere) a fenomenului, de la dominatia stalinismului la flexibilizarea dogmatismului si la batalia pentru autonomie si pentru specificitati garantate ale actiunii critice, concretizate într-un mic tablou de opere reprezentative.
Goldis reface aproape în filigran tesatura si nodurile întregii saga critice, pornind de la punctul „zero“ al realismului socialist si de la „modelul“ critic al acestuia. E o cercetare de scrupul, atenta la toate nuantele de atitudine si care scoate din aproximatiile folclorizate întreg episodul „realist-socialist“, restituindu-i toata epica de idee si atitudine, cu o acuitate interpretativa ce bate în verva, dar ramâne în rigoare. Alienata într-un fel de constiinta „obiectiva“, preponderent ideologica, a scriitorului si raspunzatoare de orice „greseala“ a acestuia, critica realist-socialista trebuia sa intervina în procesul creatiei ca atare, „o prima postura a criticului realist-socialist“ fiind „aceea de creator“ (p. 12), de co-autor responsabil cu vigilenta. De aceea, critica „orala“, pre-aparitie, era mult mai importanta decât cea post-aparitie; si toata aceasta misiune trebuia dusa dupa exigentele coborâte ale unui „cititor obisnuit“, dupa criteriile „maselor prezumat avide de o literatura noua“ (p. 13). Fie cât de obedienta, critica avea o conditie dilematica; ea traia ca-n aporiile lui Farfuridi: „daca nu critica productiile actuale, cronicarul e acuzat de lipsa de vigilenta, însa daca productiile actuale apar în mare masura criticabile, el se face vinovat de insuficienta în îndrumare“ (p. 12). „Crizele“ pe care le înfrunta, într-un prim moment, critica realist-socialista („a modalitatii de manifestare /dinspre critica scripturala spre dezideratul purei propagandistici orale/, a obiectului /absenta unei literaturi pe care sa se exercite/, a ierarhiei referintelor /organizate oligarhic/“) vor duce la „uniformizarea absoluta“ (p. 17) a vocilor critice si la transformarea literaturii critice în literatura „în întregime teoretica“, cu un limbaj facut dintr-o „serie nesfârsita (n-as zice, mai degraba o „serie fixa“, n.n.) de pseudoconcepte însarcinate sa cârpeasca hiatul dintre ideologia totalitara si literatura“ (p. 18). Cu un umor secret sunt refacute toate aporiile criticii proletcultiste, între care mai semnificativa e obligatia de a promova deodata mimesis-ul (unul selectiv, fireste) si romantismul. Desi epoca pare, retrospectiv, monotona si chiar monolitica, Goldis îi releva relieful discret, distingând un realism socialist „integral“ si unul „minimalist“, ale caror nuante sunt disociate cu atentie microscopica.
Realismul „minimalist“, desi nu mai slab în rigori decât cel integral, îsi propune sa largeasca „tematica“ literara si s-o aduca spre toate componentele vietii cotidiene; largirea însasi a „paletei“, constata Goldis, duce la „diluarea ideologiei“ (p. 50), iar conceptele tolerate – „timbru specific“, „subiectivitate“, „diversitatea stilurilor“ s.a. – se vor dovedi, încetul cu încetul, subversive – sau, cum zice autorul, „periculoase“ (p. 51). Oricât de mici, pasii facuti în directia emanciparii de dogmatismul ideologic sunt extrem de scrupulos numarati si analizati în consecinte; îndraznelile, fie cât de infime, sunt notate toate, ca si miscarea de recul dogmatic, într-o reconstituire avida de concret si de epica subversivitatii. Îmi pare însa ca uneori efectele dramatice scoase din aceasta pendulare între dogmatismul feroce si emanciparea cea mai timida sunt prea stimulate de interpretare. Fara-ndoiala ca „Pentru realismul socialist“ al lui Crohmalniceanu, din 1960, e o retezare a micilor elanuri de emancipare din anii de dinainte, dar nu facea singura atâta calamitate câta zice Goldis: „pozitia ilustrata de Crohmalniceanu în epoca a provocat o întârziere de mai bine de jumatate de deceniu dezghetului literaturii“ (p. 68). Si-n mod sigur cei de la „Steaua“ nu beneficiau de vreo dispensa de supraveghere; din contra, „publicatiile din provincie“, departe de a nu se afla „permanent sub ochii puterii“ (p. 55), erau si mai drastic filtrate. Initiativa stelistilor va fi profitat de o clipa de relaxare, dar nu de o „neatentie“ speciala. Micro-relieful tentativelor de emancipare e amanuntit cartografiat si rolul unor „combatanti“ uitati (cum sunt George Munteanu, Vera Calin si Lucian Raicu) e atent rememorat. Pusa sub lupa, perioada îsi releva nuante ignorate, cu suave porniri spre deschidere si rapide reprimari de gândire critica.
Saga emanciparii
Timida hartuiala de pâna pe la jumatatea anilor ’60 devine o mai sistematica guerila de îndata ce apare tânara generatie post-proletcultista. Goldis subliniaza, din nou nuantat, ca e vorba, la început, mai degraba de „miscari subterane“ care vor „eroda“ „limbajul de lemn al sistemului“ pâna într-atât încât „sintagma de realism socialist dispare aproape complet din recuzita criticii“ pe la jumatatea deceniului sapte (p. 70). Polemicile sunt duse, totusi, cu extrema precautie (si ambiguitate), asa încât „toate partidele par remize“ (p. 78), dar, pe fondul unei plafonari a vigilentei, daca nu a unei oboseli, dezbaterile aduc o mai ofensiva miscare de emancipare. Liniile acesteia sunt definite de ceea ce Goldis numeste „razboiul de transee“ dintre dogmatici si liberali, în cadrul caruia se infiltreaza, dinspre partea liberala, daca nu neaparat noi idei, macar noi tactici de hartuiala. Una dintre acestea e alianta dintre noua literatura si noua critica, alianta concretizata într-o decomprimare a formei literare si într-o permisivitate procedurala mai supla. Fiece „inovatie“ e urmarita în consecintele pe care le are asupra monopolului estetic realist-socialist. Bunaoara, simpla multiplicare a naratorilor si a unghiurilor narative deschide si o bresa „ideologica“. Astfel de subversivitati si de complicitati sunt detaliat desfacute si aduse scrupulos la functia lor din contextul ideologic al epocii. Nu e exagerat cu nimic nici rolul „revolutionar“ al noilor idei si protagonisti si nici nu sunt eroizate polemicile din epoca. Pe acest fond de subversivitati sunt evidentiate si functiile specifice ale unor forme sau specii critice, Goldis stabilind un fel de succesiune a formelor ca oglinda a emanciparii. Monografia e cea dintâi care îsi impune dominanta, dupa care vine hegemonia cronicii literare, urmata, solidar de altminteri, de cea a eseului. Nu e o succesiune întâmplatoare, caci speciile critice sunt angajate ele însele, ca atare, în confruntarea de pozitii ideologice (si metodologice, în subsidiar). E ca si cum fiecare specie ar veni cu ideologia ei, într-o progresie liberala evidenta. Aceasta perspectiva diacronica asupra formelor (si speciilor) constituie în sine o linie de analiza ce se dizolva într-o adevarata „istorie a formelor“ criticii. Goldis subliniaza functia „emancipatoare“ – sau, din contra, retrograda – a fiecarei specii, evidentiind un trend al formelor dezvoltat în strânsa legatura cu ideologia emanciparii si a recuperarilor din interbelic. Lupta dintre „monografie“ si „cronica“, bunaoara, nu e decât o parabola care ascunde un conflict ideologic dupa unul de metode. Cronica literara devine protagonista procesului de emancipare, dar nici meritele monografiei – merite tactice – nu sunt neobservate. În „reconsiderarile“ anilor, interpretarile se pervertesc într-atât încât pâna si „evazionismul scriitorilor e interpretat în sens opus, ca mijloc de protest împotriva capitalismului“ (p. 88). Asemenea anamorfoze care pierd cu totul sensul operelor si-au avut si ele functia „recuperatoare“, o functie de etapa.
Urmarind toate nuantele si punctele decisive ale procesului critic, Goldis pune la locul cuvenit câteva carti (sau autori) a caror functie emancipatoare pare a se fi voalat cu timpul. Bunaoara, el restituie cartii lui Garaudy, „Despre un realism netarmurit“, întreg rolul pe care l-a avut în destinderea – poate chiar destramarea – conceptului de realism „socialist“, subliniind, totodata, dubla ei functie si interpretare. Pe de o parte, conceptul de realism al lui Garaudy, împins pâna la indeterminare, convenea taberei liberale (tocmai datorita indeterminarii), dar nu în mai mica masura si celei a dogmaticilor, care salvau, la adapostul lui, macar ideea de mimesis. La umbra unui prestigiu de marxist cum era cel al lui Garaudy, tinerii critici ai anilor saptezeci vor promova, în chiar dezbaterile despre realism, „prima contraofensiva puternica a literaturii ca realitate non-mimetica“ (p. 101), utilizând anume specificul poeziei pentru a sparge cu totul monopolul mimetic. „Strategia metonimica“ folosita vreme de un deceniu împotriva realismului socialist capata o vigoare aparte prin ecloziunea postbelica a cronicii literare, care „erodeaza cel mai sigur discursul realismului socialist, devenind, astfel, sediul revolutiilor de viziune ale criticii post-staliniste“ (p. 104). Suprematia cronicii literare – care, zice just Goldis, „tine loc de program, de manifest, de spatiu privilegiat al schimbarii criteriilor literaturii“ (p. 105) – va asigura un confort si o eficacitate sporita recuperarilor de idei interbelice. Re-autonomizarea esteticului nu se face atât cu argumente noi, cât cu argumente reactivate din interbelic – si-n primul rând din patrimoniul calinescian: „iesirea din dogmatism nu s-a facut prin sincronizarea cu metode contemporane, ci prin readucerea în actualitate a unor critici ai traditiei occidentale sau autohtone“ (p. 127). Pe buna dreptate scoate Goldis în evidenta functia „Calinescu“ a criticii postbelice si transformarea lui Calinescu într-o emblema protectoare si atotcuprinzatoare. Cele mai incontrolabile idei – critica-creatie, subiectivitatea, inventia critica etc. – reintra în arsenalul postbelic la adapostul prestigiului calinescian. Nu sunt trecute cu vederea nici riscurile acestei calinescianizari frenetice (între ele, desconsiderarea metodelor critice, specializarea comentariului pe expresivitate etc.) si cu atât mai putin reactiile frontale sau timide la acest fenomen. Rânduri atente sunt dedicate disputei – abia schitate, e drept – dintre calinescieni si anticalinescieni sau celei dintre promotorii inovatiilor metodologice si cei ai spiritului critic liber. Simptomatica pentru alergia la norme (care, totusi, nu puteau fi, deschis, decât unele si aceleasi) e disputa dintre cerchisti si tinerii critici, disputa abandonata tocmai sub presiunea imperativului comun – eliberarea de dogme –, desi obiectiile cerchiste nu erau fara substanta. Fireste, un rol îl va fi avut, în exigenta de a înarma critica literara cu o viziune filosofica, si faptul ca cerchistii erau ultimii critici care aveau si o pregatire filosofica, nu doar una exclusiv literara (cum aveau tinerii cu care disputau). Pretinzând criticii „principii“, înradacinare filosofica si temeiuri metodologice, cerchistii devansau primejdios momentul dezbaterii unor asemenea probleme, dar, atemporal vorbind, aveau destula dreptate de partea lor. Conjunctural însa exigentele lor riscau sa faca punte cu cele ale dogmaticilor.
Recuperarile interbelice si contaminarile venite din noua critica franceza – si acestea selective, mergând în favoarea criticii tematice – sunt doua linii, interferente în fapt, pe care Goldis desfasoara o ancheta minutioasa. O ancheta care pune în lumina nu doar ideile preluate, ci si motivatiile acestor optiuni, fie ca e vorba de creativitatea critica a lui Calinescu, fie ca e vorba de polivalenta interpretarii sau de sondajul în ascunsul operei, venite pe filiera franceza. Recuperarea domeniului de catre critici e un fenomen saturat la sfârsitul anilor saptezeci, dar cum ofensiva s-a dus pe frontul central al autonomiei esteticului (de unde o panica permanenta si o precautie suspicioasa fata de orice forma de critica prin care s-ar reveni la analiza de continut) survin inevitabil dispute între autonomisti si cei care forteaza deschiderea conceptului strict – si restrictiv, dupa ei – estetic. Patrunderea si asimilarea noii critici franceze, unita si sincronizata cu recuperarile interbelice, e un proces care da „una dintre marcile specifice ale criticii noastre din anii ’60“ (p. 188), contopind „ideile înnoitoare“ cu „retorica traditionalista“. O deviere si mai semnificativa a acestor achizitii consta în demersul „existentialist“ al criticii noastre, care nu va cauta „autonomia literaturii în singularitatile de limbaj, ci în specificul de viziune, în experienta existentiala revelata într-un cosmos autonom“ (p. 222). Tabloul anilor ’70, mult mai complex în tendinte si personalitati, e completat cu tentativele, mai degraba esuate decât împlinite, de a iesi din dogma pur estetica fie prin structuralism, fie prin stilistica (ar mai fi fost si semioticieni, dar Goldis nu-si prea face de lucru cu ei). Mersul ideii autonome a criticii se încheie cu o suita de relecturi dedicata unor opere care au facut din emancipare un triumf al spiritului critic liber. Sportiv, Goldis decoreaza protagonistii acestei îndelungate lupte de transee pe care a urmarit-o în toate episoadele ei. El concentreaza întreg procesul de emancipare si de specificare, vazut în toata vivacitatea lui epica si de idee, într-o cercetare de tip definitiv: obiectiva, nuantata, scrupuloasa, problematizanta, de o claritate si finete conceptuala în totul admirabila (se vede ca-i primul absolvent al Academiei Teriene). Avem aici, cu siguranta, debutul unui mare critic. Asta pare, fireste, mai degraba urare sau profetie, dar, de fapt, e simpla constatare.

2012-02-14T12:59:00.002+02:00

Un sait dedicat literaturii:

http://www.bestseller.md/

2012-02-14T11:44:00.000+02:00

"10 basarabeni pentru cultura română. Interviuri cu tinerii dintre milenii"
(Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011),

Raluca Dună
( "România Literară" )

Felicitări editorului un cristian şi lui Mihail Vakulovski, a ieşit poate prima carte de interviuri „normală” din cultura română: o carte naturală, pe care să o şi citeşti, nu doar să o comentezi.

În primul rând, e o carte prin care ai senzaţia că îi cunoşti pe oamenii care vorbesc în şi din ea. De obicei, cărţile de interviuri sunt un fel de vitrine în care se expune o marfă de lux, pe care nu ai dreptul să pui mâna. Din contră, pe oamenii (în primul rând oamenii, apoi „autorii”) din „Zece basarabeni” pui mâna, citind cartea, în sensul că ai senzaţia unei atingeri, a unui contact uman, profund, chiar dacă simplu, aşa, ca o strângere de mână. Oamenii aceştia se dezvăluie, nu fac fiţe, spun adevărul, incomod, şi pentru ei, nu doar pentru noi, adevărul lor, nu ceea ce se aşteaptă de la ei. Sunt nişte oameni, oameni vii, aceşti zece basarabeni pentru cultura română şi din acest punct de vedere această carte, fără să îşi propună acest lucru, ne dă o lecţie. Cine suntem noi, cum suntem noi, văzuţi din afară şi totuşi dinăuntru, de „fraţii” noştri, fraţi vitregi şi vitregiţi de soartă. Cum este eu-altul, eu-românul basarabean? Cum se defineşte el, într-un spaţiu identitar incert, în Moldova sau România, unde este în acelaşi timp şi acasă şi exilat, prin forţa împrejurărilor istorice sau a prejudecăţilor.

„Zece basarabeni” este o carte despre identitate şi alteritate, în care descoperi, înţelegi, înveţi ceva despre eu-românul şi eu-tu-basarabeanul, este o lecţie-dialog cu Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavain Ţâcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub. Ce m-a frapat? Că aceşti basarabeni înţelegeau critic, la începutul anilor 2000, lucruri pe care eu (românul) le-am înţeles abia de curând, că ei aveau curajul să le spună deschis atunci, iar eu nu am nici acum acest curaj – este vorba despre tarele noastre culturale, dar şi identitare, despre superficialitatea, îngustimea şi chiar răutatea lumii noastre „culturale”, despre un viciu de autoritate, instituţionalizat, cu care noi ne-am obişnuit, dar de care basarabeanul venit aici pentru „libertate” se izbeşte ca de un zid al Berlinului.

Cosmopolitism, comunicare, singurătate, luciditate, revoltă, spirit critic, naturaleţe, căldură, perseverenţă, singularitate – iată ce ne oferă „ei”!

Autorul textului e Raluca Dună, România Literară, febr. 2012

2012-02-14T10:30:00.000+02:00

Revenirea la Paul Goma

Zilele acestea, a apărut o monografie despre opera şi activitatea lui Paul Goma la editura Arc din Chişinău.Se pare că investigaţia critică, teoretică şi istorico-literară a Alionei Grati este prima care apare sub formă de carte în limba română. Ceva similar nu există în literatura română. Cercetătoarea literară Aliona Grati face o acţiune de pionierat, fiind autoarea primului studiu publicat despre creaţia beletristică a marelui scriitor român. Să însemne oare asta că şi operei lui Paul Goma începe să i se facă dreptate? Despre toate aceste lucruri, Dumitru Crudu a discutat cu criticii literari Aliona Grati şi Nina Corcinschi în cadrul ediţiei din această săptămână a emisiunii NOII BARBARI, de la Radio Chişinău.

2012-02-14T10:18:00.002+02:00

COVOARE MOLDOVENESTI o lansăm la BĂLŢI

Joi, la ora 2, în sala de conferinţe din incinta Bibliotecii Ştiinţifice a Universităţii de Stat "Alecu Russo". La lansare vor fi prezenţi şi câţiva prozatori din antologie. Gazdele noastre sunt tânărul poet Virgil Botnaru şi prozatorul Anatol Moraru.

La Bălţi va mai veni şi pictorul Ştefan Coman care va purta discuţii în vederea organizării unei expoziţii personale.

2012-02-13T23:53:00.000+02:00

O tavă cu vase murdare

dumitru crudu

Am apucat mânerul îngheţat şi l-am tras spre mine şi uşa mai nu m-a pocnit în cap, cu cantul ei lucios, maroniu, dar, totuşi, m-am strecurat înăuntru, cu şoarecii jucându-mi zgomotos în burtă şi cu Iurie după mine. După ce am patinat o vreme pe treptele lunecoase ale scării, m-am aşezat la coadă, suportând cu stoicism privirile maliţioase ale câtorva tipi gomoşi din faţa mea. L-am îndemnat pe Iurie să-şi scoată geaca patinată şi să ia o tavă roşie, dar tipii nu au revenit la sentimente mai bune. Cu geaca într-o mână şi cu tava în alta, Iurie se clătina de pe un picior pe altul în faţa galantarului cu mâncare, dosit sub aburi. În timp ce băieţii ăia deştepţi îşi umpleau tăvile, eu m-am întors iute spre poet şi i-am şuierat în nas:
-Bă, Iurie, am îngăimat eu, numai ceea ce o să-mi iau eu să-ţi iei şi ţie, pentru că, de data asta, nu am prea multe grăunţe la mine. Poetul a dat din cap fără entuziasm, dar nu a crâcnit.
-Daţi-mi trei sute de grame de sfeclă roşie, două sute de piure şi o ciorbă de fasole, m-am adresat unei blonde subţiri şi înăcrite.
- Da, şi două felii de pâine, am mai bâiguit eu, după care m-am întors spre poet şi i-am arătat cu mâna o masă la care să se aşeze.
Pe când eu aşteptam în dreptul casei, poetul s-a strecurat prin spatele meu, către masa de lângă fereastră. În buzunar aveam 50 de lei şi nici un sfanţ mai mult, dar după calculele pe care le-am făcut în gând banii ăia trebuiau să-mi ajungă pentru a plăti consumaţia mea şi a poetului. O altă părere însă avea o fată fâşneaţă, cu o bonetă sidefie în cap, care îmi ceru şaptezeci de lei.
-Cum aşa? am rămas eu cu ochii cucuviţi. Mi se pare că aţi încurcat ceva. Ia mai calculaţi o dată. Sau, poate, vreţi să-mi puneţi bărbi? m-am luat eu, nici una, nici alta, de fată. Unde mai pui că şi mâncarea dumneavoastră nu e tot timpul proaspătă.
-Ei aş, se strâmbă tipa la mine, şi-şi aruncă mâna în spatele meu. La noi mâncarea tot timpul e proaspătă. Mi-am plimbat ochii de-a lungul braţului ei semidezgolit până aproape de tejghea şi acolo am dat de amicul meu Iurie, care e unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, dacă nu cel mai bun, conform unor critici literari din Bucureşti, şi am văzut că acesta înfăcase o pârjoală din oală şi o ţinea în mână. Nici măcar nu o pusese în farfurie. O ţinea în mâna dreaptă şi picături de grăsime i se scurgeau pe degete. Câteva căzură direct pe pardoseala de marmoră, dar alte câteva se înverşunau să-i pătrundă sub mânecă. Cu pârjoala aia în mână, poetul străbătu cafeneaua Gălbenuş, fiind tot mai aproape de masa de lângă fereastră. Alte trei picături i s-au dezlipit de pe inelar şi s-au izbit de duşumea, exact în clipa când fruntea mea se năclăi cu sudoare.
-Da pârjoala aia de vită, cine o să mi-o plătească? se răsti tipa la mine şi abia atunci eu am observat că ţâţele ei erau gata să-i spargă salopeta ninsă. Sau domnul nu e cu dumneavoastră?
O altă chelneriţă mergea pe urmele poetului cu un mop în mână. Nici vorbă, Iurie era unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale. Mai puţin, cu ultima sa carte. În privinţa ăsteia, părerile criticilor erau împărţite. Dar mie îmi plăcea şi ultima. Pe undeva, chiar o preferam celorlalte cărţi ale poetului.
- Domnu e cu dumneavoastră sau nu?
-Sigur că e împreună.
- Şi atunci, de ce oare vă codişi atâta? Nu vedeţi câtă lumea vă aşteaptă pe dumneavoastră?
Poetul hăpăia pârjoala stând cu spatele spre noi. Pârjoala aia făcea 25 de lei. M-am uitat în spatele meu. Într-adevăr, în urma mea se formase o coadă lungă şi fremătătoare şi toţi mă priveau acrimonios. De nu chiar duşmănos. Dar niciunul cu nepăsare, exceptându-l pe poet care clemfăia de zor. Nu-l deranja nici măcar faptul că unsoarea i se prelingea pe mânecă. Eu nu ştiam ce să fac, pentru că mai mult de cincizeci de lei nu aveam la mine.
-Aveţi de gând să vă plătiţi consumaţia sau nu, domnule? Îşi ridică tipa vocea ca s-o audă şi cei care stăteau la coadă. Fără să mă întorc, am auzit un zumzet de nemulţumire în spatele meu. Şi un tropăit din picioare. Tipa mă privea amuzată în timp ce eu mă scobeam prin buzunare. Nu, acestea îmi erau complet dezumflate. Ce mai încolo şi încoace, trebuia să renunţ la ceva. Mai puţin, la prâjoala pe care poetul deja o mâncase şi care, eminamente, în acele clipe, deja nu mai exista. Puţin câte puţin, mi-am golit tava, până când aceasta a rămas pustie. Am fost nevoit să renunţ până şi la farfuria cu fasole sau la cele două felii de pâine, nemaivorbind de salata de sfeclă după care mă dădeam în vânt, numai ca să pot rămâne cu obrazul spălat. Urmărit de privirile batjocoritoare ale chelneriţelor durdulii, am traversat sala, cu mâinile înfipte adânc în buzunare.
În clipa când Iurie trecu la ciorbă, m-am aşezat pe scaunul gol din faţa sa şi m-am uitat cum îşi ridica farfuria la gură. Nu ştiu de ce, dar ciorba o lăsa tot timpul la urmă. Şi asta nu de ieri-alaltăieri, dar de ani de zile. Şi îi mai plăcea s-o mănânce fără lingură. Pur şi simplu îmbrăţişa farfuria cu palmele şi o ducea la gură. Aşa cum făcea şi acum. Totuşi, asta nu-l împiedică să mă întrebe de ce nu mi-am luat şi eu ceva.
Vedeam că era perplexat. Ochii săi albaştri trădau o uimire sinceră. I-am făcut un semn să-şi soarbă mai departe ciorba şi i-am explicat că pur şi simplu nu-mi era foame. Îşi ridică iar farfuria la gură şi o înghiţi ca pe un pahar de ceai. Mă privea cu neîncredere, dar nu mă mai întrebă nimic.
Nişte băieţi cu cercei în urechi s-au oprit din mestecat şi se uitau cum poetul îşi soarbe ciorba din farfurie.
-M-o fi recunoscut de pe sticlă, se bucură poetul, că tipii ăia îl luau în seamă.
Deodată, Iurie s-a sculat în picioare şi mi-a explicat că ar trebui să plece urgent, fiindcă, la ora unu, un critic literar îl aşteaptă la barul Uniunii ca să-i recenzeze un nou manuscris pe care voia să-l publice în curând. După ce îmi arătă geanta în care-şi ţinea manuscrisul, a întins-o grăbit afară, lăsându-mă singur în Gălbenuş.
I-am strâns de pe masă blidele goale şi le-am stivuit pe o masă plină cu farfurii murdare. După care m-am pornit şi eu spre ieşire, patinând o vreme pe treptele lunecoase ale scării. După ce am închis uşa în urma mea, am simţit că eram lihnit de foame.

2012-02-12T16:47:00.001+02:00

Posibile criterii

Sursa: Ghenadie Nicu

Toate astea, cu gîndul la Noua poezie nouă, o antologie de poezie română postmodernă, cum specifică frontispiciul, alcătuită de Dumitru Chioaru şi apărută la
Nu prea cred în antologii: sînt, în fond, un mijloc de manipulare a realităţii. Abil sau nu, cuprinzător, cu un grad pasabil de relevanţă ori ilustrînd, ştiu eu, un capriciu, un anume gust (adesea paranoic!), atunci cînd nu denotă, prin calitatea hîrtiei şi barocul tiparului, cine ştie ce orgoliu financiar. Sînt un avatar al formaţiei, dar şi forma pe care o ia cîteodată (spun asta pe urmele unei experienţe deloc euforice!) ambiţia cuiva. Ce îşi închipuie unii că discută în cazul unor astfel de cărţi? Un fenomen prelevat, poate?

Strict tehnic, aşa s-ar părea: textele sînt, riguros vorbind, egale cu ele însele, identice în chip absolut cu propria lor sursă, se află, ca să zic aşa, în deplinătatea conformaţiei lor originare. Se întîmplă însă exact ca în televiziune: avem în cadre oameni vii, străzi recognoscibile, peisaje în care ne regăsim stări de spirit sau accidente demult stocate în CV. Obiectiv? Nici vorbă. Dar, vai, e numai o versiune, una dintre multele posibile, ale „obiectivului” la care vom fi luat parte, nu-i exclus, noi înşine, spectatorii de partea aceasta a micului ecran. Antologia e o versiune şi ea: efect de subordonare unui concept sau unei viziuni. Are, de cele mai dese ori, ponderea (ca şi valoarea!) unei impresii de lectură, făcută, cum ar veni, cu materialul clientului: nu i se poate contesta autenticitatea materiei prime, chit că modul în care elementele acesteia se prind în horă te izbeşte fie prin stîngăcie, fie printr-un amatorism lipsit de inhibiţii. Pe scurt, antologia e o cursă subiectivă camuflată sub imparabile aparenţe realiste. Bineînţeles că, vorba lui Călinescu, e utilă fenomenal (sau practic, mai curînd), procurîndu-ţi rapid sugestii, edificîndu-te din survol, dar trebuie manevrată cu prudenţă, în cele mai dese cazuri: are toate semnalmentele unui instrument de lucru, ca şi indicii exhaustivi ai butaforiei, din păcate, şi, în locul unei realităţi a realităţii, îţi serveşte, de regulă, realitatea subiectivităţii, marja unor preferinţe, proiecţia îndepărtată şi multiplu filtrată exegetic a unor oculte partizanate.

Toate astea, cu gîndul la Noua poezie nouă, o antologie de poezie română postmodernă, cum specifică frontispiciul, alcătuită de Dumitru Chioaru şi apărută la Editura Lumes, anul trecut. Mă uit pe cele „Cîteva precizări” liminare: criteriul selecţiei e cît se poate de generos, ca să nu spun lax, derivat din convingerea că „valurile 80, 90 şi 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie”, deoarece în adîncul lucrurilor s-ar afla „comunitatea de principii ideologice şi estetice care animă creatorii de vîrste diferite”. Mai pe scurt, nefiind, cum li se consimte, nişte epigoni, nouăzeciştii şi douămiiştii sînt totuşi subsumabili optzeciştilor, prin mijloacele dar mai ales calitatea sensibilităţii (biografism, autenticitate, cotidianul banal şi prozaic, caracterul ludic şi, mai nou, minimalismul estetic contrabalansat de radicalismul etc.: indicii sînt bine cunoscuţi încă de la Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă). Adică o mutaţie n-a avut loc, hélas, chit că vremurile s-au schimbat radical: „ceva fundamental original în concepţia de creaţie nu s-a produs”.

Asta face din antologia lui Dumitru Chioaru, în mod fatal, un inventar de etapă (deşi o putem privi şi ca pe o gală, dacă ar fi să judecăm după vanitatea care a determinat includerea anumitor mostre). Ca unul din zonă, m-au interesat, fireşte, basarabenii. Sînt (doar) şapte (Leo Butnaru, Grigore Chiper, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu şi Irina Nechit), deşi ar fi putut fi încă trei, cel puţin: Margareta Curtescu, Eugen Cioclea şi Călina Trifan. Textele merită comentate punctual (de pildă stupii lui Chiper, pentru extraordinara sa tehnică sfumato), dar, din lipsă de spaţiu, mă mulţumesc să citez, cap-coadă, nu înainte de a întreba dacă banalul exacerbat şi efectul de plictis atroce făcut-au parte cumva, şi ele, dintre criteriile antologării, aceste digitaţii din Leo Butnaru, unul dintre puţinii care pun o inexplicabilă pasiune în explorarea infinitezimală a truismului: „un român / talentat fireşte / a cîntat dumnezeieşte / balada lui Porumbescu // alt român / statistician de renume / fixase timpul dintre începutul / şi sfîrşitul baladei lui Porumbescu / interpretată dumnezeieşte de / conaţionalul său // 5,45 min. // aşadar / la 2,2 minute în România moare un om / la 2 minute – se naşte un om // (Nota bene! / – să calculez Ce spor de viaţă a avut loc în / România de durata baladei...)”...

Acest text ii apartine lui
Ghenadie Nicu

2012-02-12T16:39:00.001+02:00

CORPUL T

Scrii aşa cum trăieşti“ - Interviu cu Dumitru Crudu

Interviu cu Dumitru Crudu, realizat de Naomi Ionică
Braşov-Chişinău, 20 octombrie, 2011

Ce se întâmplă acum în activitatea literară a scriitorului Dumitru Crudu? Ştiu că eşti implicat în viaţa culturală a Chişinăului: conduci un cenaclu literar (Vlad Ioviţă), ţii emisiune culturală radiofonică (Noii Barbari), te îngrijeşti de două pagini de cultură ( în Timpul de dimineaţă), te-ai implicat şi în proiecte culturale, anul acesta ai organizat prima tabără de creaţie la Orheiu Vechi. Ce ne poţi spune despre această infiltrare/ distribuţie în social a energiilor unui scriitor?

La una dintre şedinţele Atelierului de Proză Vlad Ioviţă pe care-l moderez în fiecare săptămână la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu a venit şi scriitorul Vladimir Beşleagă, autorul faimosului roman Zbor frânt, apărut la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut la Chişinău, care a susţinut, între multe altele, că e riscant pentru un scriitor să aibă o viaţă ştearsă, pentru că treaba asta, direct sau indirect, îi va influenţa şi scrisul. Nu pot să nu fiu de acord cu această afirmaţie a sa. Mai ales că şi noi ziceam pe vremuri, în unul dintre nenumăratele manifeste fracturiste, că pentru a scrie o literatură interesantă, scriitorul ar trebui să trăiască pe potrivă. Scrii aşa cum trăieşti, ziceam şi noi la sfârşitul anilor nouăzeci. Şi, culmea, nu o să mă credeţi, dar am încercat să verific această aserţiune printr-o comparaţie între romanele unor scriitori contemporani şi caracterul acestora. Cei care sunt infatuaţi, egoişti şi înţepaţi în viaţa de zi cu zi, fără să vrea, au construit nişte romane maniheiste, în care majoritatea personajelor nu-i ajung nici măcar la călcâie personajului-narator. În aceste romane există doar un singur erou pozitiv, în rest, toate celelalte sunt negative. Iar personajul pozitiv este, nici mai mult, dar nici mai puţin, decât un alter-ego al scriitorului.

Nu aş vrea să dau nume pentru a nu-mi aprinde paie în cap, dar sunt convins că lumea ştie la cine mă refer. Asta chiar m-a uluit. M-a lăsat cu ochii borţoşi faptul că literatura, în cele din urmă, reflectă personalitatea autorului. Universul ficţional este cu mult mai relativ şi mai divers în romanele acelor scriitori care sunt şi ca oameni mai toleranţi şi mai generoşi. Nu-mi pot explica până la capăt acest fenomen, dar el există. De-aia, eu cred că firea romancierului este decisivă pentru tipul de literatură pe care-l practică. Prefer romanele în care există autoironie şi în care autorul nu încearcă să-şi ridice un monument şi să ne arate cât de grozav este. După părerea mea, prototipurile multor personaje principale din romanele contemporane sunt însuşi prozatorii şi, aşa cum am mai spus deja, dacă aceştia sunt trufaşi şi megalomani ca oameni, aşa sunt şi eroii inventaţi de aceştia. Nu vreau să generalizez, pentru că, fireşte că sunt şi excepţii. Cu toate astea, impresia mea este că e foarte important şi felul cum trăieşte un scriitor sau altul. E foarte importantă şi trecerea din cotidian la masa de scris. Unii scriitori au ritualuri speciale.

Pentru a scăpa de rumoarea străzii, eu nu mă aşez la masa de scris decât după ce fac gimnastică vreo jumate de oră sau după ce alerg. Doar după asta sunt în stare să scriu. Cel puţin, aşa mi-am scris câteva dintre cărţile mele de proză, printre care Măcel în Georgia şi Oameni din Chişinău. Cât despre nenumăratele activităţi pe care le am la Timpul de Dimineaţă sau la Radio Arena, acestea mă ajută să-mi fac viaţa mai interesantă. Să zicem, atelierul de proză pe care-l conduc de patru ani la Biblioteca B. P. Haşdeu, reprezintă pentru mine o posibilitate de a comunica cu cei mai tineri scriitori din Chişinău.

În ultimul timp, şedinţele se desfăşoară în felul acesta. Ne întâlnim la ora unu la Biblioteca Haşdeu, unde avem o sală a noastră, şi în prima jumate a şedinţei scriem proză pe loc, iar în cea de-a doua jumătate o discutăm. Sesiunile de scriere durează cam vreo trei ore şi încă vreo două ore analiza textelor create. Eu scriu cot la cot cu colegii mei mai tineri. Încă nu am publicat acele texte, dar mă gândesc să le tipăresc. În ceea ce-i priveşte pe junii scriitori, am alcătuit deja o antologie cu prozele lor scrise la atelier şi, în curând, urmează să vadă lumina tiparului. Antologia se cheamă Covoare moldoveneşti şi în ea am reţinut 16 prozatori tineri basarabeni. Majoritatea textelor, dar nu toate, au fost scrise în cadrul atelierului. Îmi place foarte tare că toată lumea e sinceră. La lecturi, niciunul dintre noi nu se sfieşte să spună ce gândeşte, chiar şi dacă suntem prieteni unul cu altul. Pe lângă multe alte lucruri, atelierul a mai instituit şi ideea de competiţie, iar liderii se schimbă de la o şedinţă la alta.

Tot pentru a-mi face viaţa mai interesantă, am început să organizez o tabără de proză poliţistă la Orheiul Vechi, la care ai participat şi tu, Naomi, dar şi Andrei Dosa. De ce anume, o tabără de proză poliţistă? Nu, sigur că nu e vorba de proză poliţistă în adevăratul înţeles al cuvântului. Ideea a fost să preluăm doar structuri şi modalităţi epice din proza poliţistă, pentru a face povestirile noastre mai captivante şi mai accesibile publicului. Rezultatele au fost cu mult peste aşteptări. O parte din aceste proze au apărut deja în revista Semn, din Bălţi, inclusiv ale voastre, cei din Braşov. Voi continua tabăra şi la anul. De ce fac toate aceste lucruri? La prima vedere, te fură de la masa de scris. Pe de altă parte, îţi pot înfrumuseţa, aşa cum am mai spus-o şi mai la deal, viaţa.

Ai publicat cinci cărţi de poezie şi opt cărţi de teatru ( un roman, Măcel în Georgia şi recent volumul de povestiri Oameni din Chişinău). Cum s-a realizat această trecere de la poezie ( asumată total şi manifest, prin mişcarea fracturistă pe care ai iniţiat-o alături de Marius Ianuş) la teatru şi proză?

Atunci când am început să scriu literatură şi asta se întâmpla la Flutura, când eram în clasa a opta, eu am început-o cu proza. Scriam povestiri şi i le dădeam profesoarei mele de literatură să le citească, dar ea le-a pierdut. Şi la Chişinău sau la Tbilisi am scris foarte multă proză, dar scriam proză mai mult pentru mine. Pe atunci, să publici proză era foarte greu. Cum scriam vreo povestire nouă, cum alergam s-o citesc prietenilor, după care o băgam într-un geamantan, unde îmi păstram literatura mea. Poezie am scris în paralel. Pentru că poezia se tipărea mai uşor, primele texte pe care le-am publicat au fost nişte poezii. Totuşi, chiar şi după ce mi-au apărut primele cărţi de poezie, nu am încetat să scriu proză. Totuşi, mă ruşinam că scriu proză. Nu prea spuneam la nimeni, fiindcă toţi prietenii mei erau poeţi şi aceştia nu-i înghiţeau pe prozatori.

Povestea Andrei Codrescu, într-o carte de-a sa, că un prieten de-al său poet l-a ameninţat că nu va mai vorbi cu el dacă va trece la proză. Ceva similar mi se întâmpla şi mie. Mi se părea o mare trădare să scriu şi proză. Dar scriam. Prin 1995 am scris şi un roman Un englez la Chişinău. L-am scris pe când încă mai eram student la Chişinău. L-am scris într-o vacanţă de vară, la Flutura. Abia aşteptam să vină toamna ca să mă pot întoarce la Braşov şi să i-l dau să-l citească profesorului Alexandru Muşina. Din păcate, ulterior, am pierdut acest roman la care ţineam enorm şi pe care l-am scris dintr-un foc. Probabil că l-am scris cam într-o lună. Dar am muncit la el de dimineaţă şi până seara târziu. O lună de zile nu m-am dat jos din pat. În acele zile când lucram la roman am simţit gustul fericirii. Era un roman despre scriitori şi îmi pare foarte rău că l-am pierdut. Anul trecut am încercat să-l rescriu, dar mi-a ieşit un alt roman, dar nu romanul ăla. Poate că e mai bun, dar nu mai e romanul ăla, pe care l-am scris când eram în penultimul an la facultatea din Braşov.

Cât despre teatru, la dramaturgie am trecut împins de sărăcie. Primele piese le-am scris visând să dau marea lovitură şi să fac bani. Cu timpul am înţeles că nu se poate face bani cu dramaturgia, dar nu am renunţat să scriu teatru. Chiar şi anul ăsta am scris o piesă, Primăvara germană şi un regizor din Iaşi s-a apucat s-o monteze. Vă invit la premiera ei din ianuarie.

Să ne întoarcem puţin în timp la poetul Dumitru Crudu. De ce era nevoie în 1999 de manifestul fracturismul? Ce am putea înţelege acum despre ceea ce presupune poezia fracturistă?A reuşit revista Fracturi şi Revista în plic pe care le-ai iniţiat, să exprime cumva idealurile poetice ale douămiiştilor?

Dincolo de foarte multe intenţii bune ale mele şi ale lui Ianuş, a existat şi foarte multă frondă în manifestul fracturist. Adică, acel manifest are şi partea sa de spectacol. Nici vorbă că nu
ne-ar fi plăcut poezia lui Cărtărescu sau ale poeţilor optzecişti, fireşte că ne plăcea, o citeam cu mare încântare şi o comentam salivând, dar în manifest i-am repudiat în păr pentru a face şou. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Trebuia să epatăm pentru a fi luaţi în seamă. Altfel, dacă nu am fi jucat şi teatru, nimeni nu ar fi dat doi bani pe textul nostru. Eram conştienţi de asta. De aia, am şi lovit în idoli. Totuşi, după ce se lăsa întunericul şi ne întorceam acasă, scoteam volumele optzeciştilor şi le citeam sub plapumă. Fracturismul a ieşit din mantaua lui Cărtărescu şi Muşina, ăsta e adevărul, dar în manifest am pornit un război contra poeţilor pe care-i iubeam, pentru a atrage atenţia asupra poeziei noastre. Privind dinspre prezent spre acele vremuri,
consider că aceste lucruri reprezintă partea cea mai perisabilă a manifestului nostru şi, cu această ocazie, vreau să recunosc că foarte multe idiosincrazii erau false, pentru că nouă ne plăcea poezia optzecistă. Da, e adevărat că eram săraci şi aveam buzunarele dezumflate, dar tot atât de adevărat era că am fi vrut să scăpăm de mizerie. Pledoaria pentru asumarea marginalităţii era o poză şi nimic mai mult. Fireşte că am fi preferat şi noi să avem slujbe bine plătite, dar pentru că nu le aveam, ne arătam ghearele. Cu toate astea, sunt şi foarte multe lucruri autentice în manifest, la care nu aş vrea să renunţ nici astăzi. Poate nu sunt chiar atât de originale cum îmi plăcea atunci să cred, dar, totuşi, noi le-am descoperit pe cont propriu, şi le-am experimentat pe barba noastră. Volumul meu de poezii POOOOAte l-am scris conform metodei fracturiste. Atenţia asupra reacţiilor şi nu asupra obiectului care le provoacă, m-a ajutat să scap de patos şi declarativism în acel volum. Nu este exclus ca să fi realizat multe din dezideratele fracturismului în proză şi teatru şi s-o fi făcut doar după ce fracturismul a încetat să mai existe, iar eu şi Marius Ianuş am devenit inamici în toată legea.

Vezi în literatura actuală sau în cea care se va scrie, o distrugere a graniţelor dintre genuri?

Eu cred că astăzi tocmai regăsirea graniţelor se impune, nu distrugerea lor. Le-au demolat textualiştii şi alţii ca ei. Părerea mea e că a scrie proză-proză e mai important decât a o face pe marele experimentalist.

Ce contează atunci când scrii sau ce consideri că este important în scrisul tău?De ce anume ţii cont? Mă gândesc la alegera formulei, la subiect, la o anumită etapă existenţială?
Contează să pot înţelege prin scris viaţa pe care o trăiesc, dar şi realitatea din jur. Nu pot scrie despre nimic. E foarte important pentru mine ca, după ce termin un roman, o povestire sau o piesă de teatru, să mă schimbe treaba asta într-un fel sau altul. Altfel ce rost ar avea să mai scriu? În acelaşi timp, de foarte multe ori, îmi propun una, dar ajung să scriu cu totul şi cu totul despre altceva. Să zicem, atunci când am scris Măcel în Georgia, nici nu mă gândeam că voi scrie un roman despre Tbilisi şi Chişinău. Iniţial, personajele mele se urcau într-un tren care circula pe teritoriul României şi mă gândeam să se dea jos la Bucureşti. Brusc însă, în timp ce scriam, m-am trezit că scriu un roman despre Georgia şi despre nişte tineri poeţi şi scriitori care au supravieţuit dispariţiei Uniunii Sovietice. Prin asta îmi place proza, că îl poate surprinde până şi pe autor.

Dar atunci când este vorba de celălalt - ce devine important pentru tine ca scriitor în opera altor scriitori? Scriitori preferaţi, cărţi pe care le iubeşti?

Acum sunt înnebunit după proza americanului Raymond Carver şi a basarabeanului Vlad Ioviţă. Sunt fascinat de capacitatea lor de-a reface lumea din detalii şi de-a descoperi colcăiala vieţii în cele mai neînsemnate fiinţe şi situaţii de viaţă. Dar mai presus de asta mă încântă să redescopăr proza, cu tot ce presupune aceasta, inclusiv cu tensiune sau suspans. Mă dau în vânt după lucrurile astea, pentru că m-am săturat de experimente sau de o proză care dă un nou luciu situaţiilor patinate.

Cât de importante sunt, în formarea ta, întâlnirile cu anumiţi profesori-scriitori şi prieteniile literare?

Nu ştiu dacă aş fi ajuns scriitor dacă nu aş fi ajuns la Braşov şi nu i-aş fi întâlnit pe scriitorii şi profesorii George Crăciun, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă sau Vasile Gogea. Aceştia au exercitat asupra mea o influenţă foarte mare.

Toate cărţile mele de poezie au luat naştere la Braşov, fiind şi un rezultat al comunicării mele cu aceşti oameni şi intelectuali deosebiţi. Eu am şi prins o perioadă foarte faină. Începutul anilor nouăzeci, când toată lumea voia să schimbe şi să facă ceva. Comunismul rămăsese undeva departe în urmă şi aceşti intelectuali încercau să pună umărul la crearea unei lumi noi. Deci, era o atmosferă de fierbere, de entuziasm, de dăruire. Au fost nişte ani foarte frumoşi şi foarte multe dintre proiectele de succes de azi îşi au rădăcinile în acei ani. Poezia mea este şi un produs al acelei atmosfere speciale. Nu pot să vorbesc despre acele timpuri decât la superlativ.

Din parcursul tău biografic se poate observa o etapă existenţială a ezitărilor, a căutării de sine – două univeristăţi începute, în Moldova şi Georgia , între 1985-1987, 1988-1992, nefinalizate, apoi cea de la Braşov. Când ai conştientizat vocaţia ta de scriitor? Primul volum de poeme, Falsul Dimitrie, poate fi pus în legătură cu o conştiinţă identitară?

Vocaţia mea de scriitor am conştientizat-o atunci când am scris Un englez la Chişinău, Măcel în Georgia şi Oameni din Chişinău. Poezia şi teatrul sunt nişte etape pentru mine, pentru a ajunge la proză. Până şi Falsul Dimitrie (titlul l-am împrumutat de la un celebru aventurier rus) care, într-adevăr, e oglinda unei conştiinţe, dar şi a unei crize identitare, m-a ajutat să ajung mai repede la proză.

Oameni din Chişinău încearcă să surprindă „ideea de scindare: socială, etnică, interioară care guvernează această lume”. Ai scris 20 de piese de teatru care au fost traduse şi jucate în mai multe limbi europene. Ieşind din jocul textual în spaţiul existenţial, în ce fel apare Chişinăul ca un oraş multicultural?

În Oameni din Chişinău am căutat să vorbesc despre scindarea din societate, dar şi despre scindarea din interiorul omului. Pe de altă parte, am vorbit foarte mult în această carte despre viaţa conjugală, despre crizele conjugale care, întâmplător sau nu, iau amploare mai ales în timpul marilor schimbări politice şi sociale. Nu ştiu dacă se potenţează sau nu, dar în cartea mea vorbesc despre un aprig război conjugal care capătă intensitate pe măsură ce se precipită şi evenimentele din aprilie 2009. Chiar dacă ciocnirile maritale şi cele din stradă sunt de origini diferite, ele au loc în acelaşi timp şi în acelaşi oraş. Asta e o temă a cărţii. Iar o altă temă e că toate familiile din volumul meu sunt mixte, ruso-române. Tensiunile sociale, politice şi naţionale din Chişinău, le-am redus la scara unei familii. În definitiv, mă interesează cum de oare aceste familii au putut supravieţui fierberilor sociale, în pofida uriaşelor diferenţe de mentalitate şi de viziune dintre membrii acestora. Oameni din Chişinău mai e şi o carte despre cum îi văd ruşii pe români şi românii pe ruşi. Totuşi, aşa cum am mai spus, nu e doar o carte politică: e mai întâi de toate o poveste a unui război dintre bărbat şi femeie.

Există vocaţia, există opera – ca scriitor, ai un proiect?

Un proiect foarte ambiţios la care mă gândesc de mult e să fac un roman-frescă care să înceapă în anii treizeci ai secolului trecut şi să se termine la începutul anilor 2000. Deci, vreau să scriu proză, iar în timpul liber şi dramaturgie.

Un autoportret, te rog, pentru cititorii revistei noastre.

Într-o zi făceam curat în apartament, dădeam cu aspiratorul şi, brusc, am avut o revelaţie că, oricât de curat aş face prin casă, oricum, peste vreo patru-cinci zile, iar va trebui să dau cu aspiratorul. Adică ar fi o iluzie să credem că ai dat o dată cu aspiratorul şi gata ai rezolvat toate problemele. Cu aspiratorul trebuie să dăm toată viaţa.

(Interviu realizat de Naomi Ionică)

2012-02-11T23:32:00.000+02:00

Salvaţi tablourile lui Nedov!
Dumitru Crudu
Pictorul si sculptorul Leonid Nedov este singurul artist moldovean care a reuşit să picteze în puşcăriile şi lagărele de concentrare sovietice, unde a fost întemniţat câţiva ani, o serie de tablouri cutremurătoare, pe care, dacă le priveşti, pur şi simplu ţi se ridică părul măciucă în cap sau începe să-ţi sfârâie inima, vorba clasicului. Arta sa reprezintă una dintre cele mai răscolitoare mărturii despre iadul sovietic. Galeria de portrete de puşcăriaşi şi de deportaţi ( după mine, astea şi sunt cele mai bune tablouri ale sale) realizate după gratii, par a fi desprinse eminamente din infern. Nici un alt artist plastic moldovean nu a reuşit să facă artă înconjurat de sârmă ghimpată şi s-o facă atât de bine. În unul dintre tablourile sale, Nedov îi desenează unui deportat pe piept si pe spate figurile celor doi tirani sovietici, pentru ca acesta să poată striga, dacă va fi scos sa fie impuscat: “Nu trageţi in Lenin!”, iar daca soldatii îl vor întoarce cu spatele, sa urle: “Nu-l impuşcaţi pe Stalin!”. Aceste lucrări ale lui Nedov le-a descris şi Soljeniţân în unul din romanele sale, iar, în cele din urmă, l-a ajutat să iasă din inchisoare.

Tablourile lui Nedov despre viaţa din penitenciarile sovietice sunt, cu siguranţă, cea mai veridica dovadă despre cît de apăsătoare putuse fi atmosfera în interiorul sau, cum ar spune Nicolae Leahu, în exteriorul închisorilor sovietice. Galeria portretelor de puscariasi incadrate cu sirma ghimpata e, fara doar si poate, un document inestimabil din acea epoca apasatoare. Ce poate fi mai inspaimântător decît nişte detinuti forţaţi de gardieni să tragă cu ciocanele în capetele unor puşcăriaşi… decedaţi. Actele de tortură ale unor cadavre. Ce poate să fie mai absurd decât aceasta! Un mort ucis pentru a doua oară. De ce să-i sfarmi capul unui deţinut care era deja mort? La ce bun? Şi totuşi o explicaţie exista. Ca morţii să nu încerce cumva sa evadeze.
Ei bine, nici până astăzi aceste tablouri ale lui Nedov nu sunt cunoscute de publicul larg, cu toate că ar merita. Au trecut câţiva ani de când artistul nu mai e în viaţă şi aceste lucrări sunt ameninţate să fie date uitării. Dar ar fi trist şi îngrozitor dacă s-ar întâmpla asta. Eu cred că Muzeul de Artă ar trebui să le achiziţioneze şi să le expună ca oricine să le poată vedea, dar mai ales cei care încă mai au nostalgii după imperiul roşu. Domnilor, nu-l condamnaţi pentru a doua oară, vorba unui alt clasic, pe Nedov, dar, de data asta, la uitare!

2012-02-10T11:57:00.001+02:00

BOGDAN-ALEXANDRU STANESCU: Publicul prefera non-fictionul...

Nu am asteptari speciale de la literatura romana, la fel cum nu am asteptari speciale de la literatura, in general: singura mea asteptare, de la fiecare carte citita, este sa-mi schimbe lumea, sa ma uimeasca, sa-mi devina reper, sa fie fantoma mea personala. Iar asta nu e o asteptare prea speciala, nu-i asa?

Se scrie atit de multa maculatura, se publica atit de mult (pare ca singura conditie pentru a fi scriitor este... sa scrii, indiferent de alte criterii ce tin deja de istoria publishing-ului), industria editoriala a trecut cu arme si bagaje in tabara „generalista“ a marketingului... Singura mea speranta ar fi ca procentul scriitorilor adevarati care „ies in fata“ sa fie mereu mai mare decit cel al veleitarilor...

In primul rind, ma deranjeaza sintagma „scriitori romani“. Nu exista scriitori romani, ci scriitori. La fel cum nu exista „scriitorii britanici“, un regiment care reactioneaza in corpore la un set de conditii date. E la fel de greu pentru un scriitor britanic sa se impuna precum ii este scriitorului roman tinar. Problema intervine abia dupa afirmare: pentru un scriitor „anglo-saxon“, interesul editurilor straine „vine cu teritoriul“. Pentru cel roman, incepe o cu totul alta lupta. Din fericire, nu e o lupta pe care sa o duca singur, ci alaturi de editurile care-l publica, alaturi de alte institutii, cum este ICR-ul... Si nu cred ca publicul prefera literatura universala. De fapt, daca e sa fiu sincer, publicul prefera non-fictionul... Si, ca sa mergem mai departe, sint multe romane traduse care vind infinit mai putin decit Filip Florian si Dan Lungu, ca sa dau doua exemple deja notorii. Cind comparam situatiile, facem greseala de a vedea doar virfurile. Insa, cum am mai spus, pina a ajunge la virf, atit scriitorii romani, cit si cei straini o duc la fel de greu. Si unii, si altii trebuie sa practice tot felul de meserii: Salman Rushdie a fost ani buni copyrighter in citeva agentii de publicitate londoneze. A trebuit sa scrie trei romane pina s-a hotarit sa se dedice total scrisului.

Ati vrut sa scrieti „sa redevina“, nu-i asa? Chiar va doriti ca scriitorul roman sa-si recapete piedestalul ante-revolutionar? De ce, cui ar servi o asemenea intoarcere la retardarea pietei de carte? Scriitorul practica o meserie, ca orice alt om, e un mestesugar, iar locul lui in societate trebuie cautat alaturi de alti slujbasi din domeniul industriilor culturale. Intr-adevar, pentru majoritatea lor, locul in planul simbolic trebuie cautat undeva mai jos decit cel al muzicienilor sau al actorilor. In acelasi timp, cineva trebuie sa-l vada pe Ian McEwan la Ierusalim, inconjurat de sute de cititori care stau pe scari si-l asculta fascinati, pentru a intelege ca diferenta de statut dintre el si... Michael Jackson e de nuanta. Glumesc, pe jumatate!

Acest text al lui Bogdan-Alexandru Stanescu a aparut in Suplimentul de CUltura

2012-02-10T10:35:00.000+02:00

Un frate mai mic pentru două ore

publicat în TIMPUL DE DIMINEATA pe 10 Februarie 2012

Pe la sfârşitul anilor optzeci, Moldova şi Fulguşor erau cafenelele boemei artistice a Chişinăului. Acolo îi puteai găsi pe toţi artiştii activi ai urbei. Pe la mesele celor două localuri stăteau aşezaţi ciucure actori de la Luceafărul sau de la Puşkin, poeţi, editori, genii neînţelese, ziarişti, pictori, turnători, securişti, muzicieni, poeţi rataţi sau debordând de talent, cartofori înrăiţi, nababi aruncând bani pe fereastră sau viitori mari oameni de afaceri şi viitori ambasadori şi miniştri. Prieteniile legate la Moldova şi Fulguşor s-au dovedit a fi cele mai trainice în timp. În acei ani, după mitinguri sau după orele de la facultate, fiecare zi o începeam sau o încheiam cu un tur al celor două localuri, în căutarea unor prieteni vechi sau a unor oameni cu care să mă împrietenesc. După ce reveneam la Chişinău, atunci când plecam pe-aiurea, primul lucru pe care-l făceam era să trec pe la Moldova şi Fulguşor. Nu le telefonam prietenilor - ştiam că-i găsesc neapărat pe terasele celor două cafenele şi rareori greşeam.

La Moldova, într-una din zile, un adolescent timid şi subţiratic mi s-a plâns disperat că directorul şcolii vrea să-l exmatriculeze. Tocmai se transferase în clasa a noua a unei şcoli din cartierul Botanica al capitalei, după ce absolvise opt clase într-un sat din sudul republicii. Se temea să nu se răsufle vestea şi la părinţii sau fraţii săi. Şi tot vorbind aşa, i-a venit o idee salvatoare. A sărit în picioare şi m-a rugat să fiu eu, pentru două ore, fratele său mai mare, să merg la director şi, în această calitate, să-l conving că ar face o crimă dacă l-ar exmatricula. Ideea mi s-a părut splendidă şi am acceptat pe loc. Un alt prieten de la Moldova mi-a împrumutat sacoul său, apoi am mers la o frizerie să mă tund a la Mircea Dinescu. După care am poposit în biroul directorului şi l-am asigurat pe acesta că, dacă o să-i facă vânt din şcoală fratelui meu, atunci o să comită o crimă contra culturii moldoveneşti, pentru că fratele meu mai mic, în ciuda tuturor aparenţelor, o să ajungă o mare somitate.

Parcă nevenindu-i să-şi creadă urechilor, directorul mă asculta cu gura căscată. Am reuşit să-l conving, iar Vasile Ernu, căci aşa îl chema pe „fratele meu mai mic”, a putut să-şi continue studiile. Nu cred că Vasile Ernu ar mai fi ajuns astăzi cel mai tradus scriitor basarabean contemporan, dacă atunci ar fi fost dat afară din şcoală. De aia, nu cred că e bine să te iei după aparenţe - conform aparenţelor, acel director de şcoală era în drept să-l exmatriculeze pe Vasile, întrucât acesta avea probleme serioase de adaptare în noua sa şcoală. Dar aparenţele deseori sunt înşelătoare. Anume acest lucru l-a demonstrat şi Vasile Ernu în timp, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români contemporani şi un mare animator cultural.

Mi-am amintit de această întâmplare cu Ernu când am citit, zilele acestea, un articol scris de un foarte bun prieten de-al meu mai în vârstă, care îl sfătuia pe un scriitor de douăzeci de ani să se lase de scris şi să se apuce de cântat. Chiar şi dacă unele dintre textele acestui june scriitor mai şchiopătează pe ici, pe colo, sunt sigur că, mai degrabă sau mai târziu, el o să dea marea lovitură. Şi atunci, dragul meu prieten mai în vârstă, ce ai să mai zici? Ceea ce am învăţat frecventând pe vremuri cafenelele Moldova şi Fulguşor e că aparenţele sunt mincinoase. Era destul să mă aşez la masa unor oameni aparent şterşi şi banali ca să mă pătrund de farmecul lor.

Mai am şi azi o nostalgie după cele două cafenele literare în care parcă te transfigurai şi unde am avut şi eu, este adevărat că doar pentru două ore, un frate mai mic…

2012-02-10T10:32:00.001+02:00

„În literatura română nu există o poezie, una singură, despre vampiri…”

Interviu cu poetul arădean Vasile Leac, aparut in TIMPUL DE DIMINEATA

Săptămâna trecută, poetul arădean Vasile Leac a inaugurat un nou proiect finanţat de ICR, care presupune întâlniri ale tinerilor scriitori români cu publicul cititor şi cu colegii lor în ale scrisului de la Cenaclul „Republica” şi Atelierul „Vlad Ioviţă” din Chişinău. Acest proiect este gândit şi coordonat de poeta Moni Stănilă.

- Poeziile pe care le-ai recitat la Cenaclul „Republica” sunt din volumul „Toţi sunt îngrijoraţi”, editat la „Tracus Arte” în 2010, în Colecţia „Neo”, coordonată de Alexandru Muşina. Cum a apărut această carte?

- După ce Muşina mi-a citit un ciclu de poezii în revista ARCA, chiar el m-a sunat şi mi-a propus să public la Tracus Arte, în colecţia pe care o îngrijeşte. Sincer să fiu am fost chiar emoţionat. Pentru că nu mă aşteptam să apar în Colecţia Neo, pentru că e aşa de pretenţioasă. Fiind îngrijită de el, apar doar autori care, mă rog, îi plac lui.

- Poeziile din „Arca” le-ai inclus în carte?

- Da. E şi Dezosata acolo. Asta, de altfel, e piesa de rezistenţă a volumului, care a plăcut foarte mult. Mulţi m-au întrebat ce înseamnă, dar le-am spus că, dacă sunt atenţi la text, îşi vor da singuri seama ce înseamnă. Mulţi au crezut că vorbesc despre moarte, dar nu e aşa. Poate fi şi ea, mă rog, prin zonă, dar în niciun caz nu e vorba despre moarte, ci mai degrabă despre panică. Sunt momente când, uneori, pentru câteva secunde, intri în panică. E o panică incontrolabilă, pe care toţi o trăim la un moment dat în timpul zilei. Se întâmplă atunci când ai senzaţia, pentru câteva secunde, că ceva nu e în ordine, ca atunci când, de exemplu, realizezi că nu ai cheile de acasă la tine. Ori când îţi pierzi un obiect. Sau, când te trezeşti noaptea şi ai impresia că cineva este în cameră. Deci, e vorba despre panică şi spaimă în textul ăsta.

- Tu ai simţit stări de panică, după care ai scris aceste poezii sau e vorba despre o panică abstractă?

- Păi am simţit şi panică reală, dar nu am scris imediat despre stările astea. A fost un an când locuiam singur şi aveam insomnii. Mai ales că erau şi nişte poveşti în spatele locului unde stăteam. Se zice că în garsoniera aia a stat o fată care avea probleme psihice şi care s-a sinucis… şi am locuit acolo mulţi ani. Dar, de la un moment dat, m-am simţit foarte, foarte bine în locul ăla. Acolo am scris, cred, cele mai frumoase şi, culmea, cele mai luminoase poezii ale mele. Deci nu neapărat texte depresive. Se simte în ele un fel de tristeţe, dar dincolo de text, undeva în fundal, şi o adiere de vânt.

- Pentru unele dintre textele tale panica e un punct de plecare?

- Da, pentru unele, da. Acum să explic ce-i cu volumul ăsta „Toţi sunt îngrijoraţi”. Are trei părţi. Între noi se numeşte primul capitol, care se vrea a fi o discuţie între mine şi un virtual cititor cu care am afinităţi şi pe care încerc să-l apropii cât mai mult de textul meu, scriind într-o cheie colocvială, confesivă şi foarte intimă, care să placă foarte mult. Şi această plăcere cred că se pierde spre finalul primului capitol şi îţi dai seama că ai rămas singur, adică fără niciun cititor şi atunci începe capitolul doi, care se numeşte No single. Şi este vorba despre acele stări pe care le ai uneori când eşti singur. Adică îţi permiţi foarte multe când eşti singur. Poţi să cânţi, să dansezi, poţi să joci teatru de unul singur, fără să te vadă nimeni şi aceste stări diverse s-au adunat sub forma unor texte care alcătuiesc capitolul doi. Se termină cu Dezosata - când eşti singur şi intri în panică, şi simţi nevoia să discuţi cu cineva, dar prietenii nu-ţi mai răspund la telefon şi atunci îţi faci nişte prieteni imaginari. Despre asta e capitolul trei.

- Scriind despre teamă, cum s-a schimbat poezia ta?

- Nu s-a schimbat foarte mult.

- Poezia ta nu se hrăneşte neapărat din evenimente cotidiene sau biografice, dar din stări psihice?

- Indiferent dacă un text e confesiv sau e o metaforă, nu asta mă interesează. Eu creez mici scenarii realiste. Dar nu numai. Am scris, de exemplu, un text despre o vampiriţă sau vampiroaică, plecând de la mitul Dracula. Cu toate că trăim în ţara lui Dracula, a vampirilor, în literatura română nu există o poezie, una singură, despre vampiri. Şi atunci mi-am zis, hai s-o scriu eu! Şi am scris-o. Aş putea să scriu mai multe. Dar încă mă mai gândesc. Aş putea să scriu un ciclu, dar nu aş vrea să-mi plictisesc cititorii. Totuşi, s-ar putea ca un capitol dintr-un viitor volum să fie despre vampiri. La Leonid Dimov, într-o poezie, apare, totuşi, un vârcolac, dar vârcolacul e cu totul altceva.

- Vreau să revin la frică şi angoasă. Cum ai scăpat de ele: scriind poezie?

- Poate că şi scriind poezie, dar, în general, am scăpat citind multă literatură şi, în ultimii ani, filosofie existenţialistă. Am scăpat de foarte multe dintre angoase şi panică, sau de frica de moarte citindu-l pe Kierkegaard. Deci, Kierkegaard m-a salvat dintr-o fundătură. Acum sunt destul de detaşat de lucrurile astea. Am scris un viitor volum, care merge tot aşa pe trei capitole. Şi acolo apare frica.

- Care sunt nemulţumirile tale?

- Nemulţumirile mele, înainte de toate, sunt faţă de mine. Cu toate astea, am un cerc al meu de mici bucurii, pentru că dacă rămâi şi fără ele, atunci chiar eşti un om terminat.

Versiunea integrală a interviului a fost difuzată la „Radio Chişinău”, în cadrul emisiunii „Noii Barbari” şi se găseşte pe net.

2012-02-09T14:20:00.004+02:00

Ieri, la ATELIERUL VLAD IOVITA tanarul poet Virgil Botnaru a citit trei poezii pe care le-am comentat trei ore.Criticul literar Victoria Fonari, prozatorul Anatol Moraru si tinerii scriitori Ion Buzu, Emanuela Spranceana si Victoria Bota au vorbit foarte aplicat despre cele trei poezii ale lui Virgil Botnaru. Cu toate ca Elena Bogus a fost mai tacuta in timpul sedintei, a promis ca isi va exprima parerea sa pe blogul ei personal. In mare, o parere unanima a fost aceea ca Virgil Botnaru scrie o poezie obiectiva, in care eul autorului absenteaza, in care nu este exprimata si exacerbata subiectivitatea autorului, ci sunt inregistrate lucruri care se produc in realitatea inconjuratoare. De multe ori, autorul se ascunde in spatele unei camere de filmat care inregistreaza cu incetinitorul ceea ce se petrece in jur. Se mizeaza foarte mult pe detasare, pe enumerare de detalii, si pe trecerea in revista a unor obiecte sau intamplari int-o ordine foarte bine construite. Poeziile lui Virgil sunt minimaliste in esenta, dar e vorba de un minimalism obiectivizat, in care enumerea de obiecte e gradata si starile psihice sunt doar sugerate, nu si numite. Cele mai multe discutii le-a trezit poezia Fermoar uin care autorul e absent. Nu stim ce simt, ce gandeste, ce crede acesta. Felul in care insa sunt enumerate obiectele ne sugereaza prezenta sa. Aceasta fost una dintre interpretari. Alta a fost aceea ca poemul construieste o alegorie, in cadrul careia un rol central il are cuvantul VIZAVI. Nu voi povesti tot ce s-a spus la aceasta sedinta de neuitat, dar voi aminti ca una dintre concluziile care s-au tras a fost aceea ca Virgil BOTNARU este un poet adevarat, care ne-a suprins prin cele trei poezii.

Nu pot sa nu amintesc si de umorul lui Anatol Moraru. Numai pentru a-l vedea si a-l asculta pe Anatol Moraru merita sa tinem aceasta sedinta.

Maine Buzu citeste la REPUBLICA, la ora sase seara. Smabta la ora 15.00 la Vlad Iovita va avea loc o noua sedinta. Joi pe 16 februarie laqnsam la BALTI COVOARELE MOLDOVENESTI.

Deci, zile pline cu evenimente!

2012-02-09T14:20:00.001+02:00

OCHII ALBAŞTRI AI COPILĂRIEI

Sunt cunoscute rigorile poeziilor pentru copii: comprehensiunea, ritmul accesibil, didacticismul şi aspectul etico-estetic. Versurile sunt sclipici de dispoziţie. Şi dacă e să vorbim despre poezia Stelianei Grama (1974-2006) specificăm că ea nimic nu putea face superficial(câteva date generale care argumentează energia sa creativă: membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999), a Uniunii Jurnaliştilor din Moldova (2000) şi a Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Chişinău) (2002), a Ligii Criticilor de Teatru din Moldova (1998). A scrie despre Steliana nu poţi decât fiind într-o dispoziţie aparte. O ambianţă de deschidere, de sinceritate, de linişte şi având plăcerea delectării. Anume în aceste momente poţi savura poezia ei pentru copii.

Atmosfera emană o copilărie atât în perioada când era copil, cât şi fiind ceva mai matură. Nu se grăbea Steliana să crească... În cazul ei nu este o trăsătură de infantilitate. Poate că invers cunoştea şi vedea lumea cu mult mai matur decât unii semeni de-ai săi, dar avea plăcerea vieţii şi această plăcere se resimte în toată respiraţia ritmică.

Poezia ei coagulează atât straturi de percepţie a copilului, cât şi o filosofie a destinului, a valorii, a fericirii şi a tristeţii – a vieţii în esenţa ei. S-ar părea că aceste teme se compromit reciproc, dar totuşi poezia Stelianei Grama reuşeşte să creeze fiori şi a copilaşilor, şi a părinţilor.

Volumul de poezii poate fi analizat atât din optica tematică, cât şi cea a vârstei scrierii de către autoare, cât şi după compartimente, deşi în ele se resimte şi momentul cronologic. E interesant momentul datării poeziei. Personal în calitate de cititor făceam referinţă la viaţa mea personală, probăluind cam ce-am făcut eu însămi în vacanţa ceea de iarnă, pe unde savuram vacanţa de vara. Dar şi micul cititor ar putea să se intereseze de unele secvenţe din viaţa părinţilor, cine ştie?! Cum se distrau părinţii lor, or, ei deja trăiesc în iarna brazilor artificiali, sau în momentul în care prietenii se fac mai repede prin net, decât în comunicare la bunici... În una din poeziile sale Steliana Grama se adresează cu multă bunăvoinţă: „Tu, dragule cititor,/ Poate că nu vrei să crezi/ Cuvântului de scriitor –/ Vino atuncea şi vezi!” (Menajeria Raiului) Această dialogare-invitaţie la sigur captează. E greu să zici că la această vârstă – de 14 ani autoarea intuia că va fi scriitoare. Nu era doar o intuiţie, era deja un moment conştient. Bineînţeles vreun psiholog ar putea să reproşeze de unde atâta încredere – e numai o vârstă a perceperii, o vârstă în care conceptele abia se formează. Aşa este, dar acesta nu e cazul Stelianei, persoana care în clasa a V-a citea Istoria ieroglifică scrisă de Dimitrie Cantemir. Sau care, la o emisiune televizată – un concurs intelectul în care participau părinţii şi copiii, fiind cam la aceeaşi vârstă, îi frapa pe toţi cum răspundea rapid la toate întrebările, ce nu erau deloc copilăreşti, numai graba aceasta de copil de-a arăta ce cunoaşte, fără să mai aştepte să vorbească cineva din părinţi, arăta siguranţa cunoştinţelor şi frumoasa dorinţă de a nu lăsa nici o întrebare pe seama altora. Îmi aduc aminte că era o îmbinare deosebită de o minte lucidă plină de maturitate şi un zâmbet relevat prin vocea-i de copil.

În secolul alecturii sunt importante aceste mici parabole: „I-a dat mama bani de îngheţată –/ El la librărie nu ştiu ce tot cată.../ – Mamă Mai dă-mi bani, nu mă desparte/ De al meu prieten – bună carte!” (Bibliofilul). Un concept similar persistă şi în poezia Cartea – comparată cu „minune”. Autoarea observă că una din minunile lumii este cunoaşterea. Iar studiul nu se poate de realizat decât prin carte.

La vârsta de 7-8 ani ea îşi ascultă fidel inimioara şi scrie după ritmul ei plin de şotii, de descoperire şi de fericire sinceră.

Un contrast de emoţii formează o splendidă antiteză: „Sinceritate”. Problema evaluării, atât de importantă pentru elevi, ne învăluie în fluxul emoţiei de bucurie şi de indispunere. O compătimire care educă sentimentul de empatie la micii cititori şi o dragoste de carte o sesizăm în poezia „Ţânţăraş ghiduş”.

Aşteptarea intensifică imaginaţia. Aceasta poate fi chiar un remediu: „Moşule cu barbă sură, / Chiar de am temperatură, / Tu la mine tot să vii, / Că şi-oi spune poezii!” Sufletul este dornic de sărbătoare. Chipul cu „barba sură”, din cel cunoscut tradiţional cu barbă albă, suferă această transformare din contextul dispoziţiei eului liric. Durerea modifică culorile, dar în toată această incomoditate dorinţa nu este un prejudiciu de care cei ce se simt mai rău să cedeze în faţa sărbătorii. Deşi prin muzicalitate acest „Eu sunt mare şi ştiu multe” ar face o analogie cu poezia lui I. Minulescu, e o similitudine înşelătoare. Stereotipul că toţi sunt sănătoşi de sărbătoare este combătut şi trăit până la un sacrificiu în plăcerea de a comunica în pofida bolii. Poezia corespunde aici katharsisului. Versurile învăţate sunt aspiraţia de a trăi o sărbătoare veritabilă indiferent de condiţii. Autoarea simte durerea tuturor celor ce îl aşteaptă pe Moş Crăciun în pofida bolii.

Cartea Curcubeul viselor conţine poezii solare, unde curcubeul nu devine unul singular, dar versurile însuşi devin curcubeie. Luminate de „inima-i cât Cosmosul de mare”. Curcubeul devine nu numai particularitate a Terrei, dar una cosmică, astrală. Se trece în spaţiul nu atât a viselor, dar a percepţiei senzaţiilor ascunse. În care numai cel iniţiat ce admiră curcubeul poate să simtă „pulbere de aur de lumină”. De parcă însuşi culorile se aşează în pagini şi pictează imaginaţia cititorului. Seninătatea plină de pace este o reflecţie de percepere a lumii din optica copilului prin albastrul ce abundă în admirarea „o boltă incredibil de senină / şi-o stea inexplicabil de albastră.” Ochii albaştri dominanţi şi în alte poezii cum ar fi în „Povestea Zeilor” este şevaletul preferat pe care / prin care vede lumea. Nuanţa aleasă drept fon pentru conturarea razelor de soare, a stelelor, a notelor, a ţării ne amintesc de privirea Stelianei în care nu era loc de nesiguranţă, de incertitudine, ochii ei albaştri plini de curiozitate, de înţelegere, de bunăvoinţă şi de înţelepciune continuă să ne privească pe noi prin versuri.

Dacă am putea vorbi de o biografie a versurilor remarcăm că versurile au fost scrise şi fiind copil şi ceva mai târziu.

Atmosfera basmului se montează scenic graţie vizualizării prinţeselor, trubadurilor, mousquetarilor, voievozilor, prin diminutivele „Toţi cu măşti şi cu măscuţe”, „sunt steluţe”, descrierii de bijutier „regi cu mantii”, „rochii de argint”, „straie fine şi bătute-n mărgărint”, „în armură strălucitoare-s / Cavaleri medievali”. Această teatralizare „Feţi-Frumoşi şi Cosânzene / Se privesc cu mult nesaţ! / Esmeralde şi Sirene-l / Ţin pe Dracula de braţ!” consistă în sărbătoarea care oferă prilejul de a crea un aliaj de secole şi spaţii. Mascarada este proprie Anului Nou, dar atmosfera poeziei se asociază şi cu Befana, şi cu carnavalul de la Venezia sau cu cetele de căluşari din teatrul nostru popular – personajele din diferite epoci, de la diferite popoare sunt redate printr-o enumerare ce emană o bunăvoinţă de a sărbători şi a aprecia fiecare alegere. Poezia Matineul (123) ar înfrumuseţa festivitatea, copiii trebuie să cunoască legenda hainei sale şi să intre în rolul ales. Acest carnavalesc autoarea l-a simţit în 2004, vârsta la care matineele se simt doar prin prisma spectatorului, dar prin vivacitate argumentează că sufletul de copil ghidează şi părinţii, bunicii, educatorii, care au avut grijă de această atmosferă. Deseori această admiraţie şi dorinţă de evadare în sărbătoarea măştilor este firească pentru jocul copilului şi importantă pentru a simţi copilul la orice vârstă.

Tema carnavalescului are o sumedenie de nuanţe. Nostalgia îmbinată sentimentul memoriei de Revelion răsună în poezia Vremea e să scoatem bradul. Deşi este scrisă în 2003 autoarea trăieşte anume emoţiile copilului care se întrepătrund cu obligaţiile omului matur. Imaginea copilului reapare în versurile: „Bradul nostru din poveşti”, „Dar... s-a dus Revelionul/ Şi vacanţa mea s-a dus,/ Şi am lecţii, lecţii, lecţii – /Nici o clipă n-am în plus” (p. 122) Ritmul de viaţa a copilului actualmente este foarte bine redat. Disciplina impusă de sistemul şcolar, informaţia furnizată de peste tot şi obligaţia de a le reuşi pe toate. Fiinţă sârguincioasă eul liric mai străluceşte şi prin graba de a trăi, de a se realiza, iar lecţiile ei ne răsună de parcă şi-ar aminte de încă alte obligaţii pe care le are şi în alte sfere din alte lumi. Viaţa sa destul de complicată de impedimentele bolii sau de piedicile sociale în această poezie, la prima vedere cu un conţinut trist, oferă printr-un ritm parcă allegretto de la final o cadenţare de a trăi în fericirea vieţii chiar şi în „Vremea e să scoatem bradul/ Bradul fără jucării.” Imaginea timpului reapare într-o ipostază deosebită în literatura pentru copii. Or, copilul nu are sentimentul timpului trecut, şi numai a celui de prezent şi viitor. iată şi aici în ultimele versuri este o percepere a timpului trecut, dar care va fi în dată înlocuit de un prezent sau un viitor.

Această temă e continuată şi din optica bradului. Personificarea din Balada bradului concentrează sensuri prin antiteză: „Sunt bucuria unei clipe/ Făcute-anume pentru voi,/ Dar, din păcate, nu am aripi/ Şi cad în lada de gunoi”. Semnalăm trecerea de la euforia prezentului de fericire până la regretul de a conştientiza utilitatea vremelnică, imagine similară cu cea din povestea lui Andersen. „Aripile” – simbolul aspiraţiei îşi pierd contururile în „gunoi”. E o ipostază de trăirea Saturnaliilor, în care zeul cedează doar pentru o joacă de carnavalesc pentru ca apoi să readucă timpul cu o cruzime pentru distrugere, negare şi evidenţiere inutilităţii măştii. Jocul nu poate opri timpul, având şi el un sfârşit.

Browserul nu permite afişarea acestei imagini.

Curcubeul copilăriei Stelianei este împletit din lumina acestor raze de soare.

Imaginea libertăţii se asociază în versurile pentru copii cu vacanţa. Copilăria este un zbor: „Fluturii, fluturii zboară printre flori... / Chiar şi tu, copile, ai putea să zbori” (Zbor). Este o percepere de a vedea lumea din optica posibilităţilor. Simbolurile care concentrează spaţiul aerian: fluturii, pasărea – relevă dinamica mişcării, gingăşia acţiunii, tandreţea înălţării. Zborul are posibilităţi de transfigurare de la imaginativ („gândul tău, gândul bun”) la cel real, posibil într-un timp apropiat („vei zbura oricând / Spre stele soare – şi nu doar în gând”).

O poezie plină de imagini vizuale asemenea picturilor ezoterice este Revelaţia zborului. Dorinţa eului liric de a creşte mare pare că reia teatral un rol de copil, probabilitatea interpretării noastre este determinat de anul scrierii (2000), dar totodată e posibil ca autoarea să se revadă în ipostaza de copil prin admiraţie, prin visele zborului, aspiraţia de a se realiza. Această repetiţie „Să cresc mare” este sincronizată de „Am să-mi fac un curcubeu din scrânciob” – numai în imaginaţia copilului este posibil să utilizezi curcubeul drept o modalitate de a te mişca prin spaţiu. Curcubeul este acel văzut palpabil doar în lumea copilăriei. Comparaţia „Şi planeta jos o să se-nvârtă / Ca un titirez fără-ncetare” din nou ne accentuează secvenţele de joc pueril. Universul devine un spaţiu în care numai omului i se permite ieşirea din orbitele stricte ale planetelor. Simbolul curcubeului este reluat re-creat artistic în poezia Curcubeul stelar. Aici observăm ipostaza de realizare a unui curcubeu. Spaţiul cosmic ne oferă deja un alt peisaj şi bineînţeles şi un alt mod de perceperea lucrurilor. Acest fenomen poate fi descoperit doar cu persoane care au aceleaşi valori şi aceleaşi concepte. Autoarea preferă să-şi împărtăşească ideile pentru a le realiza în comunul jocului creativ: „Vom porni prin Univers / Să aprindem Curcubeul / Cel stelar pe boltă-albastră”. Luminozitatea – condiţia facerii – determină dăruire de sine, linişte, armonie şi siguranţă în posibilităţi de a realiza irealul.

Timpul liber pe care-l oferă vacanţa este savurat din plin „Prima zi de vară –/ Drumul e gigantic./ Te cutreier, Ţară,/ Ca un prim romantic!”. Călătoria oferă o descoperire a plaiului şi a sinelui. În aceste rânduri observăm o atractivitate pentru ţinuturile noastre şi forţa inepuizabilă în admiraţie. Asocierea cu romantismul de asemenea relevă spiritul de libertate în aventura cunoaşterii.

Emoţii pur şcolare le întrevedem în mai multe poezii Întârziatul, Mai fulguie, mai fulguie, Sunt la primul examen. Autoarea este un psiholog bun, ea găseşte cele mai potrivite întrebări retorice din partea unui eu liric de elev, care întârzie cronic la lecţii, ce nu ştie ce să aleagă din multele motive inventate: „Cum să intru? Profesoarei ce pot să-i mai spun? / Mi-a venit unchiul din Roma? Mă prefar nebun?// Sau extratereştrii noaptea m-au furat din pat/ Şi abia acum scăpai din prizonierat?” (Întârziatul).

Grijile copilului în faţa problemelor matematice sunt relevate cu atâta sinceritate încât concentrează emoţiile tuturor generaţiilor de elevi: „Mai fulguie, mai fulguie /Şi nu îmi simt vocaţia / Această ecuaţie/ Să o rezolv cumva.//Mai fulguie, mai fulguie –/ Şi iarăşi am senzaţia/ Că, totuşi, recreaţia/ Întârzie deja...” Ritmul ninsorii pătrunde în vers. Repetiţia – un ecou al dorinţei – ne sugerează importanţa spaţiului extrovert. Cancelaria, lecţia, ecuaţia devin simboluri ale spaţiului închis. Eul liric încearcă să transforme obligaţia în vocaţie, dar acest „trebuie” e în antiteză cu libertatea „timpului bun de sanie”.

O lume interesantă ni se deschide cu frumoasele momente de fericire a copilului: cum ar fi sărbătorile, jucăriile, descoperirea de a se apropia de lumea ce nu cuvânta, şi în pofida tuturor legilor comunicării limbajului uman doar copilul poate comunica cu căluţul, ariciul, pescăruşul, ţânţarul, frunzele, bradul, cireşul.

Lecturând această carte ne apropiem de sufletul copilului, iar copilul se regăseşte în valorile pe care trebuie să le simtă: prietenie (Bine-ai venit, vacanţă!), dragostea de limbă (Poetul, Povestea Zeilor, Perla), de ţara în care trăieşte (Neamul meu de legendă, Dragostea de Ţară, Nistru, Ştefan Vodă-nflăcărat...), grija faţă de natură (Un cireş), aprecierea familiei (Ghicitoare familială, Tu, Soarele meu...), respectul pentru învăţătoare (Învăţător cu albe plete), importanţa şcolii (La şcoală, Sunt la primul examen) şi multe altele pe care le trăieşte în Sărbătoarea copilăriei.

Poezia Stelianei Grama combină dramatismul existenţial şi plăcerea vieţii. Această intensitate de dragostea de viaţă nu este diminuată de durere, boală, tristeţe. Ea devine şi mai puternică – fiind un exemplu de a cânta viaţă, deşi predestinată ea învinge timpul, învinge ideile preconcepute că nu e timp, că indiferenţa prevalează. Promovează zbuciumul care trebuie să genereze acţiune. Şi chiar în momente distructive ale vieţii să găseşti forţa generatoare de a crea: „Că-ntre mare şi munte / Am ales un destin,/ Şi prăbuşit-am o punte / Dintre nimic şi puţin” (Reîntoarcere – din volumul Telerana – a.2011). Ambele stihii sugerează impedimente. Forţa omului constă în alegere. Alegerea pe care o sugerează poeta este una minimalistă, minimalismul este o caracteristică a timpului nostru. Analizând aceste ultimele cuvinte din optica unei oricare vieţi umane, observăm că în esenţă se apropie de conceptul horaţian. Timpul este promotorul acestui nimic, dar contează de fiecare în parte să reuşească realizarea proprie. Destinul Stelianei Grama, inclus în creaţia artistică, devine unul mitic, determinat de dorinţa de comunicare într-un secol indiferent, dorinţa de a trăi într-un secol al morţii, dorinţa de a cunoaşte într-un secol al incertitudinilor.

Victoria FONARI,

doctor conferenţiar

2012-02-09T13:04:00.001+02:00

Istorie şi eros la Galaicu

Dumitru Crudu

Ţesut viu, 10 x 10 este cel de-al doilea roman al lui Emilian Galaicu-Păun, după ce a debutat în proză cu Gesturi. Trilogia nimicului. Noul roman, ca şi precedentul, este unul clar postmodernist. Din numele personajelor, romancierul a păstrat doar ultima literă. Romanul nu are un subiect anume, dar poate fi citit şi ca un roman al formării sau, mai bine zis, al eliberării de sub tirania tatălui care e un reprezentant tipic al sistemului comunist. Prima parte a romanului e lupta dintre fiu şi tată, pe cât de înverşunat e genitorul să-şi convertească odrasla la valorile sovietice pe atât de rebel e fiul. Ciocnirile dintre capul familiei şi copilul nesupus reia povestea războiului dintre părinţi şi copii, ilustrată în literatură şi de alţi scriitori. Doar că, de data aceasta, între tatăl şi fiu se înalţă Uniunea Sovietică, cu tot ce însemna aceasta. Mărul discordiei e unul ideologic şi politic. În prima parte a romanului lui Galaicu teroarea sovietică se consumă la scara familiei. Servil şi laş, tatăl îşi vede fiul ca pe o ameninţare. Toată ordinea clădită de el ar putea s-o spulbere gesturile nesăbuite şi nătângite ale fiului, printre care stropirea portretului lui Lenin cu cerneală pare a fi una foarte gravă. Sau, cel puţin, aşa o receptează tatăl. Pentru el ceea ce a făcut fiul seamănă cu o catastrofă. E şi mai gravă fapta sa de vreme ce tatălui I se pare că băiatul său nu a făcut-o întâmplător, ci conştient. Drept urmare, vrea să-l pedepsească, iar pedeapsa ar trebui să fie deopotrivă cu nelegiuirea fiului şi ea, de la un punct încolo, seamănă cu o execuţie publică, la care asistă şi ceilalţi membri ai familiei. Unele dintre acţiunile micului disident sunt inconştiente şi nevinovate, iar altele perfect lucide, aşa consideră tatăl şi vrea să-l racoleze, dar nu reuşeşte.
Fiul asimilează sistemul tatălui autoritar şi despotic, care până şi la toaleta din curte îşi duce familia aliniată, revolta contra tatălui devine automat o rebeliune contra regimului. Fiindcă tatălui îi este teamă să nu o păţească având un asemenea fiu, îl supune, aşa cum am mai spsu, la fel de fel de represiuni. Dar, cu toate astea, drumul pe care o ia fiul este complet altul decât cel pe care merge tatăl, între ei doi se cască o prăpastie. O prăpastie care în partea a doua a romanului îl transformă pe tatăl într-un personaj episodic. Eliberarea de tirania tatălui se mai produce şi prin descoperirea plăcerii de a scrie şi fabula şi, respectiv, a descoperirii limbajului. Anume limbajul şi erosul devin, aşa cum au observat déjà Dorin Tudoran sau alţi comentatori ai textului galaichian, personajele principale ale părţii a doua a romanului. Ajunşi aici, am putea spune că Ţesut viu… e compus din două romane care se completază reciproc. Dacă primul roman e cel al războiului dintre un tată comunist şi un fiu rebel, cel de-al doilea roman e unul al adulterului. Între un bărbat de vreo cincizeci de ani şi tinere foarte fragede au loc poveşti de iubire interzise. Unele, chiar cu riscul de-a fi date în vileag de vecinele de apartament ale fetei îndrăgostite de personajul fără nume. Diferenţa de vârstă dintre bărbatul în vârstă şi “fetele în floare” îmi amintesc nu neapărat de Proust, dar de Nabokov. Scriitorul ajuns la cincizeci de ani îşi petrece o mare parte a timpului prin parcuri sau prin baruri dezbrăcând, cu adevărat sau doar din priviri, Lolite inocente. Ceea ce uneşte cele două romane sunt, fără doar şi poate, erosul interzis şi limbajul, care şi reprezintă ţesătura şi substanţa romanului. Plăcerea de-a scrie despre iubiri oprite e, deseori, mai năvalnică decât plăcerea erotică sau sexuală, deşi nici cele din urmă nu sunt de neglijat.
Romanul lui Galaicu Ţesut viu, 10 x 10 a apărut într-un moment când postmodernismul basarabean era acuzat că e producător de pornografie şi e antinaţional. Preocuparea lui Galaicu aproape că obsesivă pentru istorie, în speţă pentru trecutul sovietic, pare să spulbere această învinuire neîntemiată. Pe de altă parte, proza lui Galaicu mai ridiculizează şi o altă învinuire, că optzecismul basarabean nu ar fi dat romane importante. Prin acest roman, aşa cum foarte bine a observat şi Sandu Vakulovski, Galaicu devine unul dintre cei mai importanţi lideri ai optzecismului moldovenesc.

2012-02-09T12:55:00.000+02:00

Draga Dumitru,

Îți mulțumesc pentru cartea “Oameni din Chișinău” pe care am primit-o aici miercuri. Voi începe a o citi peste vreo doua săptămâni.

Ar fi interesant să aflu, dacă traducătoarea ta este gata să lucreze pentru tine și în viitor, adică, dacă ar fi interesată să facă o traducere completă a cărții “Măcel…” sau “Oameni…” în limba germană. (1.)

După cum am menționat și mai înainte, piața de cărți pentru literatura din Europa de Est este destul de limitată aici. Este deja destul de redus numărul de publicații din literatura română, cu atît mai mult în ceea ce privește literatura în limba română din Basarabia. Problema constă în faptul că aceste țări, din păcate, nu au beneficiat de un interes prea mare din partea publicului din Occident. Nu cunosc pe nimeni care ar vrea să-și petreacă vacanța ”acolo”, cum s-ar spune. Desigur, sînt locuri minunate, dar nimeni din Occident – cu excepția celor care au o legătură oarecare cu România sau Moldova prin intermediul serviciului sau familiei – nu le cunosc. Este absurd, dar o țară ca Irlanda, spre exemplu, care, la nivel cultural, nu are o istorie mai bogată decît, să spunem, România sau Bulgaria, este chiar foarte populară în Europa occidentală și în special în Germania, cu toate că evenimentele de acolo sunt, de obicei, nu mai importante decît ceea ce se întîmplă sau s-a întîmplat la Chișinău sau în Moldova în general. De ce totuși există un interes pentru întîmplări neimportante din viața Irlandei? Mă tem că are o legătura cu faptul că acolo se vorbește în engleză, că aproape toți oameni din lume vorbesc mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai prost limba aceasta, și că țara primește mulți turiști. Iar literatura spaniolă, franceză, sau norvegiană atrag prin faptul, ca țările acestea au o imagine pozitivă: soare, stabilitate, turism. Din literatura regiunilor situate mai la est, cum s-ar spune, doar literatura rusă mai reprezintă un interes pentru cititorul mediu din Germania, iar restul îi interesează doar pe studenți, doctori în științe sau alții care s-au specializat în acest domeniu. Același destin, de altfel, îl are producția artistică din toată Europa de Est în general: nici serialele televizate excepționale din Lituania nu-și vor găsi piața în Occident, nici muzica contemporană sofisticată din Bulgaria. Cam așa arată situația – fără turiști chiar și literatura bună din Moldova îți va găsi cu greu cumpărători.
Dar încercam.

De vreun un an am pierdut foarte mult din încrederea mea în presa scrisă și în mijloacele de informare în general. Nu cred că vreodată am avut atît de puțină confianță că acum. Nu contează dacă este vorba de presa „occidentală” sau „orientală”, de „guvern” sau de „opoziție”. Într-o mare măsură am impresia că în ziua de azi presa internațională funcționează ca un fel de mașină, care vrea să ne treacă cît mai repede prin cît mai multe
evenimente, fără a gândi suficient.
Cu un an în urmă au avut loc pentru prima dată demonstrații în Egipt care ne-au permis, dacă nu greșesc pentru prima dată, să urmărim o “revoluție” pe viu. Pe internet, pagini se auto-actualizau cu ultimele știri aproape la fiecare zece minute (“live-ticker”). Mașina a fost pornită, și acum a avut nevoie de un flux de informații fără pauză. E bine că mijloacele de comunicare în masă au ajutat la realizarea unor schimbări pozitive, dar prea deseori am avut impresia, că a fost mai degrabă presa, care a făcut evenimentele, dar oamenii înșiși – nu.
Același lucru care s-a întîmplat în cazul Libiei, acum se întîmplă și în cazul Siriei. Sînt cam surprins, cu cîtă vervă oarbă presa din occident sărbătorește fiecare eveniment în favoarea opoziției – și asta poate fi chiar și un masacru pe care guvernul l-a comis împotriva demonstranților pașnici. Nu pare oare straniu, că anume acele state din Liga Țărilor Arabe, de exemplu Arabia Saudită, care acum cer reforme democratice în Siria, fac ele înseși parte dintre cele mai autoritare și anti-democratice state din lume? Cu siguranță putem să spunem că aceste state nu sînt în favoarea unui sistem democratic în general și nu ar fi gata să instaureze același reforme pe care în prezent le cer de la conducerea din Damascus. Dacă ele sînt împotriva actualei dictaturi din Siria, atunci acest lucru se întîmplă doar din motive politice – Arabia Saudită și alte țări din golf care sunt împotriva Iranului și a Siriei – și religioase – guvernul lui Assad este alevit, pe cînd în celelalte țări la putere se află majoritatea sunnită, ambele curente ale religiei musulmane. Astfel, politica Ligii Țărilor Arabe nu are nici o legătură cu democrația, cu reformele, sau cu dorința de a face schimbări politice de natură pozitivă, așa cum crede, se pare, presa occidentală. Am văzut – de fapt eu n-am văzut, alții, mijloacele de informare, au văzut pentru mine - un fel de “Revoluție” în Egipt, dar s-a schimbat oare ceva ? Din nou, presa occidentală a fost mulțumită că a avut succes cu această revoluție, și numai acuma se vede că nu s-a schimbat în esență nimic spre bine.
Mai rău încă – mă tem, că numărul mare de victime ale revoluțiilor din lumea arabă probabil ar fi justificat prezența în continuare a foștilor dictatori. Masacrul de la meciul de fotbal din Port-Said nu mi se pare a fi un eveniment de natură politică, ci rezultatul agresivității umane în general, stimulat, poate, și de mijloacele media de comunicare, unde fiecare huligan își primește cele cinci minute de celebritate. Am fost cîndva in Irlanda de Nord: dacă acel conflict local mai există, aceasta nu e din causa religiei. Oamenii de acolo aproape că și-au pierdut credința religioasă și după 40 de ani ei vor doar pace și liniște personală. Conflictul continuă din cauza că unele persoane nu au nici o altă ocupație decît să se bată cu forțele de ordine. Și in acest caz, în opinia mea, nu sînt analizate motivele reale ale conflictului, ci se încearcă întotdeauna să i se dea o notă politică. Da, sînt și foarte, foarte mulți tineri, care sînt frustrați, fiindcă nu pot să găsească un loc de muncă. Dar printre cei care au murit sînt, cu mare părere de rău, și mulți care s-au implicat într-o confruntare cu statul nu din opoziția politică, ci doar pentru a participa la un eveniment mai spectacular. Desigur nu trebuia ca ei să moară, dar violența de care dau dovadă ambele părți creează acest climat nebun pentru toți.
Problema mai constă și în faptul că presa occidentală presupune că oamenii de oriunde vor să facă schimbări politice, reforme. Faptul, ca pînă în ziua de azi și în Republica Moldova, și în Rusia partidele comuniste, și in tarile arabe partidele ex-dictatorilor au un succes mare nu trebuie sa fie interpretat numai ca acte de manipulare a alegerilor. Chiar este posibil că partidul comunist niciodată nu a falsificat în mod major alegerile în Moldova. Doar că minoritatea intelectuală nu a vrut să accepte că majoritatea cetățenilor au votat pentru un partid, pe care minoritatea îl consideră neadecvat. Din cîte știu, numai în cazul Tunisiei, și – poate – în țările baltice într-adevăr o mare majoritate a populației s-a pronunțat împotriva dictatorului sau, respectiv, împotriva partidului comunist (în 1990) și au redus la nimic prezenta lor în viața politică actuală. Trebuie să acceptam aceasta, chiar dacă sîntem de părerea că majoritatea oamenilor din jur au votat greșit.
Poate că am pierdut încrederea și din cauza altor evenimente: Cum știm acum, în Marea Britanie presa timp de foarte mulți ani a spionat împotriva populației sale, pentru mine un fel de fiasco, bancrot al presei. În Germania de vreo doua luni merge o campanie împotriva președintelui de stat (care există și în Germania; cancelarul este doar pe locul trei în ierarhia administrației statului) care a vrut sa exerseze presiune asupra presei. Desigur, nu trebuia s-o facă și nu-l simpatizez pentru aceasta. Dar felul în care acum presa încearcă sa creeze un scenariu pentru renunțarea lui la postul prezidențial de asemenea mi se pare artificial și deja fără nici o legătură cu jurnalismul de investigație.
Am trăit patru ani în Rusia, dar ce se întâmplă în acest moment acolo într-adevăr, nu știu. Si nu știu ce știe populația din Rusia. Sînt articole critice pe internet, dar nu știu, dacă acestea într-adevăr au un impact, și dacă paginile cu articole critice sînt oriunde accesibile. Poate chiar că aici avem mai multe informații despre ce se întâmplă în această țară, decît oamenii care trăiesc zilnic în Rusia. Ce știu, că prietenii mei citesc doar presa în limba rusă, fiindcă nu știu alte limbi suficient de bine pentru a avea acces la opinii diferite în limbi diferite.
Înseamnă că nu știm cu adevărat ce se întîmplă altundeva în lume, și, după cum am scris, acum am chiar mai puțină încredere în sursele de informare ca niciodată mai înainte. Unica ieșire este într-adevăr să fii pe loc. Pentru aceasta munca în calitate de observator la alegeri este o mică posibilitate pentru a înțelege ceva. In același timp, observatorii angajați pentru o perioadă scurtă sunt la nivelul cel mai jos al ierarhiei; oricum, dacă oamenii vor să falsifice alegerile, ei vor ști ce să facă fără ca observatorii să realizeze acest fapt.
Nu voi pleca în Rusia pentru alegerile prezidențiale, fiindcă nu are sens să plec undeva unde rezultatul este stabilit de la bun început. Cu părere de rău, OSCE finanțează misiuni de observare a alegerilor în țări cum ar fi Kazahstanul, Bielorusia sau Rusia, știind din start că în aceste țări rezultatul este falsificat sau că niciodată nu au existat condiții egale între candidați. Nu înțeleg pentru ce este necesară o pierdere atât de mare de fonduri numai pentru a ajunge la o concluzie, pentru care n-a fost necesar să se călătorească spre exemplu în Rusia. În cele trei cazuri unde am lucrat în calitate de observator – în Ucraina, Kirgistan și Tunisia – a fost altfel, fiindcă nu a fost clar cine va cîștiga alegerile, a fost interesant să vii în calitate de observator, dar în Rusia - niciodată.
In acest an au loc alegeri în Georgia și Armenia, aceasta ar putea fi interesant pentru mine ca o primă experiență în calitate de observator pe termen lung. Dacă undeva în țările arabe sau în țările andine – unde am trăit în Ecuador, Peru și Bolivia - vor avea loc alegeri, de asemenea aș vrea sa candidez, chiar dacă ar fi doar în calitate de observator pe termen scurt.

Am citit extractul interviului tău cu Sandu Vasilache, director la Moldova-Film. Mi-ar fi fost interesant să aflu opinia lui despre proiectul pe care l-am elaborat cu patru ani în urmă - „Restaurarea şi revaloficarea moştenirii studioului Moldova-Film (1955-2004)” – din cadrul căruia proiectul-pilot („Se caută un paznic”) a fost realizat aproape la 70 %. Pentru acest proiect am comandat o traducere în limba engleză (executată de un profesor englez care lucrează la o universitate din nordul Angliei), ce pînă în ziua de azi nu a fost folosită, fiindcă studioul nu s-a ocupat de procesul tehnic pentru a putea fi subtitrat filmul. Aș dori să-l contactez pe domnul Vasilache în zilele următoare pentru a vedea dacă el de fapt are cunoștință de acest proiect sau nu (se pare că unicul cineast de generație veche, Victor Andon, a plecat însuși sau a fost dat afară de la Moldova-Film, ce ar fi o mare greșeală pentru viața studioului).

Aș vrea să știu dacă pot să ascult interviul în întregime, pe care, se pare, tu l-ai făcut cu Vasilache. Este cumva accesibilă varianta integră pe internet, căci în „Timpul” s-a prezentat, s-a scris, numai un extract din interviu. Unde aș putea găsi restul textului ? (2.)

Din Germania,
Mihai Wiersing

2012-02-09T12:52:00.001+02:00

Virgil BOTNARU

ei

se privesc o vreme

și râd

se întreabă de ce râd

și tac

pe urmă râd iarăși

în hohote

se urmăresc

prin gaura din perete

ca printr-un cordon ombilical

plâng

în spatele ceiluilalt

cu degetele încleștate

fermoar

de-o parte

cafeneaua

cinematograful

mall-ul

gara

și cimitirul

vizavi

Autorul acestor doua poezii e tanarul poet din Balti Virgil BOTNARU

2012-02-07T21:23:00.002+02:00

10 traduceri ale romanului Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu

de D.S. HotNews.ro

Romanul Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu va fi tradus in limba croata editura Filmat Naklada din Croaţia. Versiunea croată, realizată de Ivana Olujić, va fi lansată în toamna anului 2012, informeaza editura Polirom. Este cea de-a zecea traducere în străinătate a romanului Sînt o babă comunistă!, unul dintre bestsellerurile Polirom, reeditat în anul 2011 în colecţia „Top 10+”.

De curînd, editura Aisara a lansat ediţia a II-a a versiunii italiene a romanului, Sono una vecchia comunista!. Traducerea este realizată de Ileana M. Pop.

Romanul a mai fost tradus în: Franţa (Actes Sud), Austria (Residenz ), Spania (Pre-textos), Ungaria (Jelenkor), Bulgaria (Faber Print Ltd.), Polonia (Czarne), Turcia (Apollon Yayincilik), Grecia (Kastaniotis).

Sînt o babă comunistă! a apărut la Polirom în trei ediţii (2007 – colecţia „Ego. Proză”, 2010 – colecţia „Fiction Ltd.”, 2011 – colecţia „Top 10+”).

Sînt o babă comunistă! este în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, după un scenariu de Lucian Dan Teodorovici. De asemenea, la Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş se face un spectacol după carte, în regia Geaninei Cărbunariu, care va avea premiera în martie.

Sînt o babă comunistă! te provoacă să zîmbeşti, să rîzi în hohote, să te întristezi, dar mai ales să-ţi întrerupi, pentru cîteva clipe, lectura şi să ieşi afară spre a te convinge că realitatea e altfel, că oamenii sînt altfel.

Dan Lungu (n. 1969, Botoşani) este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori din noua generaţie, cărţi ale sale fiind publicate în zece limbi: franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă şi turcă.

2012-02-07T16:28:00.000+02:00

MARIUS CHIVU

: Ma intereseaza tot mai putin subiectele scriitorilor romani
Dezamagire poate e un cuvint cam tare, dar ma intreb, totusi, cum se face ca intr-o tara unde se pun la cale lovituri de stat si se ucid dictatori, o tara a mineriadelor, a revoltelor etnice (de la Tg. Mures), a masinatiunilor fiscale si politice, a dosarelor si stenogramelor, o tara profund corupta, in care fostii revolutionari devin traficanti de arme, politicienii ucid cu SUV-urile sau sint implicati in tot felul de hotii (de la flote la tablouri de arta), procurorii se sinucid, jurnalistii fac afaceri cu Statul, doctori nebuni opereaza prin spitale, Biserica face afaceri etc. etc. nu avem thrillere politice, romane-ancheta sau cazuri abordate in genul noului jurnalism?! (Exceptie: Tatiana Niculescu Bran!)

Cum se face ca intr-o tara atit de pitoreasca d.p.d.v. social nu se scriu romane de mediu? (Exceptie: Radu Aldulescu...) Cum se face ca intr-o tara inca rurala, cu milioane de tarani (care nu mai au ce face cu pamintul pentru care acum un secol inca se mai facea crima), cu milioane de tigani (unii organizati in clanuri mafiote) si milioane de oameni plecati la munca (lasindu-si copiii acasa) nu avem romane de la sat, cu minoritati si cu emigranti!? Cum se face ca nu avem romane despre destinul/drama de a fi roman in Republica Moldova!? Intr-o cultura cu personaje foarte interesante si cu destine incredibile, unde sint biografiile romantate/fictiunile biografice ale unor figuri istorice, dizidenti, politicieni, scriitori, artisti, savanti, sportivi? (Exceptie: Ioan Iovan!)

Ca sa dau un exemplu, tetralogia Fugi, Rabit a lui John Updike surprinde intregul mecanism al Istoriei cu instrumentele fictiunii, afli aproape totul despre societatea americana a anilor ’50-’80, vezi acolo in detaliu cum schimbarile politice, sociale, economice, de mentalitate isi pun amprenta pe vietile oamenilor, intelegi cum se modifica societatea in fiecare deceniu (afli nu doar care era pretul galonului de benzina si cum fluctua piata imobiliara, dar si cum a ajuns felatia in dormitoarele americanilor de rind...). Nu vei putea citi insa nici un roman realist romanesc gen fresca-sociala din care sa afli, prin destinul unor personaje emblematice, cum era viata de zi cu zi a romanilor dintr-o perioada anume. La noi, cu foarte putine exceptii, fictiunea nu depune marturii despre istorie, viata si realitate.

Cu cit citesc mai multa literatura straina, cu atit imi dau seama ca ma intereseaza tot mai putin subiectele scriitorilor romani care, in opinia mea, produc anual, in medie, doar vreo doua-trei romane care merita citite si despre care, peste un deceniu, mai nimeni nu mai vorbeste. Cred ca acestia ar trebui sa-si diversifice tematica, sa invete sa se documenteze (apropo, se mai scriu la noi romane istorice? Exceptie: Horia Ursu!), sa aiba un contact mai bun cu realitatea si cu lumea in care traiesc, sa fie mai atenti la miscarile sociale si istorice, sa fie pe faza la ce se intimpla in jur (nu pe bloguri) si nu sa scrie doar din propriul birou si din amintiri. Cred ca scriitorul roman este destul de sedentar si mult prea putin interesat de ceea ce se afla in afara ogradei sale, iar mizele literaturii sale sint, de cele mai multe ori, mici, personale, meschine. (Apropo, cind ati citit ultima carte de eseuri literare scrise de un prozator roman? Asa cum, din cind in cind, un Kundera, un Eco, un Rushdie, Barnes, Lodge, Tournier s.a. scriu ba despre arta romanului, ba despre autorul favorit, ba despre o tema literara...) Cind va avea ambitii mai mari, cind va munci mai mult si cind va scrie mai bine, altfel zis, cind se va dedica cu adevarat literaturii si nu-l va multumi doar numele adunat pe-o carte, atunci vor veni si recunoasterea, si respectul, si traducerile (directe, nu pe banii Statului).

Text reprodus din SUPLIMENTUL DE CULTURA

2012-02-07T10:32:00.003+02:00

Expozitii de pictura la radio CHISINAU

Incepand din luna februarie, Radio Chisinau gazduieste expozitii de pictura ale pictorilor basarabeni contemporani. In fiecare luna, va fi invitat un nou artist plastic. Luna februarie este a lui Stefan Coman. Tabblouri si grafica sa sunt expuse la parterul postului. Sunt vreo 25 de lucrari. Expozitia e deschisa tuturor doritorilor.

Noi (scriitorii, jurnalistii sau pictorii) nu traim in lumi diferite, ci in aceeasi lume si ar fi bine sa ne cunoastem reciproc.

2012-02-07T09:44:00.001+02:00

ANATOL MORARU si VIRGIL BOTNARU vin la Atelierul VLAD IOVITA

Miercuri, la ora 14.00, Virgil Botnaru si Anatol Moraru vin la Atelierul Vlad Iovita!
Va invitam sa luati parte!

2012-02-06T14:21:00.000+02:00

Maria PILCHIN

Până la urmă
Totul sfârșește
Într-o carte.
Cum spunea Mallarme.

Începuturile și
Sfârșiturile sunt
Toate livrești.
Viața e un ex libris!

Cărțile cădeau în abis,
Cădeau de la etaj!
Oameni din Dublin,
ediția rusă și
cea românească
zburau...
au...

Măturătorul
umblă beat
înspre circ...
au...

Joyce schimbat
pe o vodcă...
cele două volume
în două limbi
inamice la Prut
se pupă în colecția
de maculatură.

2012-02-05T11:41:00.006+02:00

ANUNT!

Incepand din acest an, ATELIERUL DE PROZA VLAD IOVITA va acorda
un premiu
pentru cel mai bun roman al anului!

Castigatorul premiului va fi anuntat la inceputul lui aprilie!

In acest moment, un juriu compus din trei scriitori (numele lor sunt secrete)delibereaza asupra nominalizarilor!

Lista cu cartile nominalizate va fi anuntata saptamana viitoare!

2012-02-05T11:29:00.003+02:00

Vasile LEAC la NOII BARBARI

Invitatul din această săptămână a emisiunii NOII BARBARI e poetul din Arad Vasile Leac, cel care s-a aflat la Chisinau timp de patru zile, ca oaspete al cenaclului Republica și al Atelierului Vlad Ioviță. Dumitru Crudu a încercat să-l provoace pe Vasile Leac să-și dezvăluie secretele literaturii sale. Tot în cadrul emisiunii, Vasile Leac a sustinut o recitație din poezia sa.

Emisiunea poate fi ascultata si pe net, pe saitul Radio Chisinau, emisiunea Noii Barbari (http://www.radiochisinau.md/secretele_literaturii_lui_vasile_leac-1826) , iar marti, la ora opt seara, la 89.6, la radio

2012-02-05T11:23:00.000+02:00

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru

ListVerse

1. Jack London

Autor al mai multor romane printre care se numara "Colt Alb" si "Chemarea Strabunilor", Jack London a fost un om destul de ciudat si un sustinator vehement al idealurilor socialiste. Cand mama sa era insarcinata cu el a incercat sa se sinucida luand o supradoza de laudanum si tragand cu pistolul spre cap (a ratat insa). London a fost alcoolic, se crede ca a suferit de tulburare bipolara si a incercat de mai multe ori sa se sinucida.

Nu s-a stabilit insa cert daca atunci cand a murit s-a sinucis cu o supradoza de morfina, asa cum se banuieste.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

2. Kurt Vonnegut

Cunoscut pentru opere ca "Abatorul cinci" - o satira despre experientele autorului din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, sau "Leaganul pisicii", Kurt Vonnegut a mostenit probabil ceva din genele bolii mintale a mamei, care s-a sinucis in 1944, luand o supradoza de somnifere. Kurt Vonnegut, care nu a fost un om religios, a suferit de depresie si a incercat sa se sinucida in 1984.

Fiul lui, Mark, a fost diagnosticat cu tulburare bipolara si cu unele elemente de schizofrenie.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

3. Hunter S. Thompson

Cartea "Fear and Loathing in Las Vegas" este cea mai cunoscuta dintre scrierile lui Hunter S. Thompson. A avut probleme cu consumul de alcool si droguri si s-a sinucis in 2005, la varsta de 67 de ani, impuscandu-se. Mesajul lasat inaintea acestui gest este: "Gata cu jocurile. Gata cu bombele. Gata cu mersul. Gata cu distractia. Gata cu inotul. 67. Asta inseamna 17 ani peste 50. 17 in plus fata de cat aveam nevoie sau doream. Plictisitor. Sunt mereu enervant. Nicio distractie - pentru nimeni. Devii lacom. Poarta-te ca de varsta ta inaintata. Relaxeaza-te. Nu va durea".

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

4. Sylvia Plath

Plath a suferit de o depresie puternica, iar in anii de facultate a fost supusa unor terapii de soc si a si incercat sa se sinucida. Ea a mentionat multe din experientele sale in cartea autobiografica "The Bell Jar". A incercat mai tarziu sa se sinucida din nou si si-a parasit sotul dupa ce l-a prins inseland-o cu o alta femeie. La 30 de ani chiar s-a sinucis, lasand in urma doi copii mici.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

5. John Kennedy Toole

Opera acestui scriitor a fost publicata numai postum. Cand era profesor la Universitatea Tulane, John Kennedy Toole a incercat sa-si vanda romanul "A Confederacy of Dunces" editurii Simon & Schuster dar, in ciuda promisiunilor, i s-a spus ulterior ca manuscrisul nu era suficient de atragator in ce priveste intriga.

Dupa aceasta respingere, Kennedy Toole a suferit vizibil - a castigat foarte mult in greutate, starea de spirit si simtul umorului i-au disparut - , iar dupa o discutie cu mama lui a plecat intr-o excursie in care s-a si sinucis.

Dupa mai multi ani, mama lui l-a convins pe romancierul Walker Percy sa citeasca "A Confederacy of Dunces", iar acesta a fost uimit de potentialul manuscrisului si si-a folosit influenta pentru a fi publicat. In 1981, cartea a castigat premiul Pulitzer pentru fictiune.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

6. Edgar Allan Poe

Allan Poe, poet si romancier, a avut o tinerete zbuciumata si tragica - sotia lui a murit la douazeci si ceva de ani, iar el a inceput apoi sa consume droguri si alcool. A incercat sa se sinucida in 1848, iar un an mai tarziu a fost gasit delirand intr-o taverna din Baltimore. A murit in ziua de 7 octombrie a acelui an, la doar 40 de ani. Cauza este un mister, dar se crede ca a fost bolnav de rabie.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

7. Virginia Woolf

Virginia Woolf, printre ale carei opere mai cunoscute se numara "Doamna Dalloway", a avut mai multe caderi nervoase si a fost internata pentru scurt timp, in 1904, dupa ce tatal ei a murit. Mai tarziu a raportat un abuz sexual din partea fratilor ei vitregi, iar Al Doilea Razboi Mondial nu a facut decat sa-i alimenteze durerea sufleteasca, mai ales dupa ce casa ei din Londra a fost distrusa de nemti.

La 28 martie 1941, cand avea 59 de ani, s-a inecat in raul Ousse. Corpul ei nu a fost gasit timp de peste o luna.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

8. Raymond Chandler

Primul roman al acestui scriitor a fost publicat abia dupa ce el trecuse de 50 de ani. Consuma alcool destul de mult si avea tendinta de a face depresie clinica. A incercat sa se sinucida in 1955, la un an dupa moartea sotiei sale, dar a decedat in 1959.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

9. Ernest Hemingway

Ernest Hemingway, celebru pentru romane ca "Batranul si marea" si "Pentru cine bat clopotele", a primit atat un premiu Pulitzer, cat si un premiu Nobel pentru Literatura. In 1950 insa a inceput sa se simta rau, iar in 1960 nici terapia electroconvulsiva nu l-a mai ajutat.

S-a sinucis impuscandu-se in 1961, la 61 de ani. De asemenea, tatal lui, sora lui, Ursula, fratele lui, Leicester, si nepoata lui, Mariel, s-au sinucis.

2012-02-05T11:13:00.000+02:00

Femei albastre (fragment)

Autor: Gheorghe CRACIUN

Nu-mi place să zbor cu avionul. Mi-e atît de frică, stau în scaun atît de încordat, că mi-e imposibil să mă bucur cu adevărat de senzaţia lucrurilor privite de la mare înălţime. Cînd avionul e deasupra norilor, pot închide liniştit ochii, aşteptînd cu răbdare momentul paharului servit în zbor. De obicei aleg whisky şi nu las niciodată paharul neumplut şi a doua oară. Stewardesele sînt amabile. Alcoolul e un fel de analgezic. Măruntului meu suflet îi place să înoate în apa rece şi amorţitoare a extractului de malţ scoţian. Dacă însă ziua e luminoasă şi pot privi pe geam întinderea pămîntului de dedesubt, am senzaţia de abis. Formele şi culorile mă atrag, dar depărtarea de la care le văd aproape că mă face să vomit. E vorba de privirea în jos, care preface totul în albastru, galben, negru şi cenuşiu.
Cînd avionul trece pe deasupra munţilor, cum s-a întîmplat în timpul zborului meu de la Bucureşti la Viena, totul devine mult mai suportabil. Depărtarea privită pe orizontală nu mă sperie, ea e întotdeauna o sursă de melancolie. Crestele acoperite de zăpadă sînt ca nişte pilote de puf. Mi s-a întîmplat de multe ori să stau culcat vara în iarbă, cu mîinile sub cap, şi să privesc cerul. N-am ameţit niciodată, n-am avut niciodată acea senzaţie de scufundare în sus de care am citit prin cărti. Cerul privit de jos, pe verticală, nu-mi spune mare lucru, nici măcar noaptea. Poate doar senzaţia că pămîntul se mişcă odată cu mine, dedesubtul întinderii devoratoare a bolţii, şi o uşoară stare de greaţă, ca atunci cînd ai mîncat prea mult şi aştepţi ca metabolismul organismului să revină la ritmurile lui obişnuite.
N-am, după cum se vede, simţul metafizicii cerului, nu-mi place să călătoresc prin aer, în general nu-mi plac riscurile care mă pun de la bun început în postura de fiinţă anulată. Poza romantică a geniului căţărat în vîrful unei stînci mi s-a părut întotdeauna o chestie de un sinistru prost gust. Ce are în fond prisma piscului cu prefectura sufletului? Sufletul meu e un rahat, o lipitoare somnoroasă şi fără minte, o picătură bezmetică de mercur argintiu. Simţirea mea are nevoie de valori suportabile. Sufletul e mereu dornic de relaxare. Nu mi-e frică de infinit pentru că refuz să mi-l reprezint. Curajul meu e de altă natură. Îmi place să înfrunt lucrurile pe măsura mea. Pentru asta ne e dată viaţa, ca să arătăm cine sîntem. A, că pot privi cerul prin telescop şi îi pot număra stelele, asta e cu totul altceva. Într-o atare îndeletnicire metafizica este exclusă. Cel puţin număratul stelelor nu te poate face să te simţi vierme.
Deşi unii iubesc această condiţie de vierme. E vorba de poeţi. Nu există printre ei nici măcar unul care să nu găsească în lumea înconjurătoare o cauză metafizică numai bună să-i reveleze măreţia drumului spre moarte. Pe mine acest drum nu mă interesează. Mie mi-au plăcut întotdeauna drumurile terestre, oricît de lungi şi de obositoare, care duc între picioarele femeilor. E adevărat că uneori aceste drumuri s-au dovedit foarte scurte şi dezamăgitoare Dar eu iubesc banalitatea vieţii. Nu plictiseala, ci banalitatea ei. Toate minunile existenţei mele se află aici. Pe această orizontală melancolică, viguroasă şi foarte palpabilă, înfiptă în gaura orizontului.

De cîte ori m-am îndrăgostit de o femeie am conştientizat că asta s-a întîmplat datorită melancoliei privirii mele aruncate în depărtare. De melancolie nu pot scăpa, nu e o stare care să vină la comandă. Aşa s-a întîmplat cu Ondina, pe care prima dată am văzut-o la o petrecere de adolescenţi, rătăcită în mulţime, aferată şi foarte neliniştită. Era foarte departe de mine şi n-aveam cum să mă apropii de ea, pentru că mă aflam acolo din pură întîmplare, căutîndu-mi un prieten profesor. Dar nu ştiu cum, chiar depărtarea aceea m-a stîrnit. Oriunde m-aş afla, după o vreme, cînd m-am obişnuit deja cu locul, privirea mea începe să scocioare orizontul. De acolo pot să apară sau primejdia, sau fericirea. Iată de ce îmi plac aruncătorii de suliţi şi trăgătorii la ţintă. Nimic din ceea ce se poate vedea cu ochiul liber nu-mi poate fi inaccesibil, am constatat asta de nenumărate ori. Cazul Ada m-a convins încă o dată. Sînt, prin urmare, destul de liniştit şi nu prea ştiu ce să fac cu liniştea asta.
N-am fost mereu aşa. În ziua în care Melania mi-a spus că vrea să mă părăsească am făcut o criză romantică, mi s-au întunecat ochii şi am simţit cum pielea capului începe să-mi ardă ca spălată cu acid. Din fericire, îmi lipsea acel pisc singuratic şi îngrozitor de sublim pe care mai întîi să rămîn paralizat în meditaţie, de pe care apoi să mă arunc în gol. Aveam o părere atît de bună despre mine, mă consideram un bărbat atît de de demn de respect, mi se părea că sînt un mascul atît de rar, încît am rămas pur şi simplu cu gura căscată în faţa ei, ca unul care şi-a pierdut darul vorbirii. Soţia mea a rîs mulţumită (doar mi-o trăsese, nu?) şi şi-a văzut mai departe de gîndurile ei de libertate. Şi aşa mă suportase prea mult.
Nu m-am căsătorit dintr-un capriciu. Cînd m-am hotărît să o fac eram deja un bărbat cu capul pe umeri, mă pregătisem de multă vreme pentru această formă de plăcută resemnare. Şi cînd colo? După nici zece ani nevastă-mea mă părăsea ca şi cum decizia ei ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Se îndrăgostise de unul mai tînăr şi gata. Ne-a fost însă imposibil să discutăm. Melania era mult prea calmă şi eu mult prea nervos. Aşa că am pornit-o razna pe străzi.
Oraşul mă primea indiferent. Ferestrele, balcoanele, intrările în blocuri n-aveau nici o legătură cu mine. Trotuarul era spart. Maşinile scoteau fum. Unii trecători purtau pălării. Frunzele copacilor n-aveau culoare. Faţa mea era albă ca varul nestins. Paşii mei nu mai aparţineau picioarelor mele. Femeile veneau de la piaţă, iar Melania stătea pe divan şi fuma. Nevasta mea mă lovise în plin. O uram şi-o înţelegeam. Mi-era milă de ea şi aş fi vrut s-o recîştig. Mi-era ruşine de mine şi-i admiram curajul. Femeile adevărate sînt rare. Melania era o astfel de creatură. M-aş fi întors la ea, dar mă năpădise dezgustul. Sigur că mi-ar fi trîntit uşa-n nas. Prin nervii mei optici curgea nisipul unor viziuni catastrofice. Unde să dorm, prin parcuri şi săli de aşteptare? Strada mă înghiţea ca pe un homeless, mă transforma într-o fiinţă gregară, precară. Strada mă absorbea în mugetul ei uniform, metalic şi bovin.
Încercasem şi eu să-mi trăiesc viaţa, clipa, să prind din zbor cîte un mic moment de fericire. Sigur că încercasem. Nu eram o excepţie. Mă prefăceam că mi-e bine, dar şi simţeam, din cînd în cînd, un fel de jenă, un fel de anulare perpetuă. Simţeam, e drept, că viaţa mea nu contează decît la grămadă, că mi-e ruşine să scriu, cînd trebuia să scriu, pe vreo hîrtie oficială, acest cuvînt imposibil: Republica Socialistă România.
Chestia asta suna ca dracu. Era un nume de o emfază insuportabilă. Nu mă gîndisem niciodată la mine ca la un individ socialist român. Nu eram un bărbat cu mîini socialiste, nu mă trezeam niciodată astăzi mai socialist decît ieri. Nu beam apă socialistă, nu mîncam pîine socialistă, nu exista nimic socialist în nevoia mea de a urina sau defeca. Ce era aia socialist? Dacă la şedinţele noastre de învăţămînt politico-ideologic mi-ar fi pus cineva întrebarea asta, n-aş fi ştiut ce să răspund. Aş fi ridicat din umeri. Aş fi rîs. Toată lumea se prefăcea vorbea repeta reproducea se evidenţia. Eu nu eram în stare. Eu nu eram în stare să fiu un politruc. Eu nu eram un papagal. Nu eram un ventriloc un magnetofon o păpuşă cu mecanismul vorbitor în burtă. Nu eram o oaie pierdută de turmă. Nu eram o găină o curcă un gîscan îndopat cu castane un şoricel pe o sîrmă de circ. Nu eram un palavragiu un gargaragiu un aparatcik. Mai bine mi-aş fi tăiat pielea cu lama decît să ajung un astfel de ins. Mai bine mi-aş fi crestat limba, fruntea, tendoanele. Nu suportam să mint, deşi puteam accepta necesitatea înţeleasă a minciunii. Într-un fel eram un mutilat, dar asta era numai problema mea. Nu suportam să simulez că gîndesc pentru a ajunge să spun un neadevăr conştient. Eram un mutilat al normalităţii. Un handicapat al idealului, un autist. Acceptam fără prea mari complicaţii minciuna din jur. Minciuna se plimba pe stradă în uniformă, iar eu mă minţeam cu bună ştiinţă. Supravieţuiam, suportam. Eram în stare încă multă vreme să suport.
Mergeam la întîmplare pe străzi şi înţelegeam uluit că lumea lui Ceauşescu era şi lumea mea. Iar lumea aceasta era urîtă. Tocmai această stare de stupefacţie subiectivă mă aducea în situaţia de a vedea această lume stupefiant de obiectivă. Magazinele erau întunecate şi urîte. Blocurile erau cenuşii şi întunecate. Parcurile erau urîte şi murdare. Oamenii erau întunecaţi şi străvezii. Uram această urîţenie murdară. Vitrinele goale erau goale. Mergeam în gol. Mă goleam de mine mergînd. Vedeam ceea ce revedeam. Simţeam ceea ce crezusem că simt deja. Auzeam ceea ce mi se impregnase de mult în auz. Înţelegeam ceea ce nu avusesem chef să înţeleg pînă atunci.
Nu se putea face nimic. Străzile erau prea întortochiate, oamenii prea obosiţi, miliţienii prea graşi. Bancurile noastre erau prea demobilizatoare, băutura noastră prea de proastă calitate, necazurile noastre prea mari. Minţile noastre tulburi. Cuvintele de rumeguş. Picioarele de plumb. Nu mai era nimic de făcut. Nici măcar să vagabondezi. Nici măcar să urli de nedumerire. Nici măcar să-ţi tai un deget şi să-l trimiţi prin poştă la cabinetul secretarului de partid pe judeţ. Aveai în schimb dreptul să divorţezi. Dreptul s-o părăseşti pe Melania. Te puteai folosi de acest drept. Puteai să rămîi singur. Puteai să devii liber. Puteai să-ţi alegi altă cale. Femeile rămîneau mai departe aceleaşi fiinţe generoase şi imposibil de înţeles. Puteai să încerci. Puteai să te reciclezi. Puteai să devii şi tu un om ca oricare altul şi să-ţi bagi pîul în acel enorm vagin care era lumea femeilor din România.
Aşa am şi făcut. Am început să-mi bag instrumentul pe rupte. Pînă cînd nici nu mai ştiam cum le cheamă. Pînă cînd am început să le confund numele şi feţele, fesele şi cefele, strigătele şi strigoii care-mi bîntuiau tot mai des somnul. Pînă cînd mi s-a făcut lehamite de lipsa mea de gust. Pînă cînd mi s-a făcut milă de ele şi căinţa a început să roadă din carnea mea subţiată, fibroasă, epuizată de performanţe. Apoi destinul mi-a scos-o în cale pe Ondina şi viaţa mea s-a schimbat.

*

Nu însă şi năravurile mele în raport cu femeile. În scurtă vreme, la cîteva luni de la angajarea ei la firmă, a venit şi ziua în care am simţit nevoia să-i ating Adei mîna şi s-o fac să înţeleagă faptul că atingerea mea fusese intenţionată. Atingerea întîmplătoare şi atingerea intenţionată. La dracu’, e aici o întreagă istorie a luptei dintre barbarie şi civilizaţie! Cred că în aceste două moduri de atingere se joacă de cînd lumea marele spectacol al dragostei şi al seducţiei. Nu toţi bărbaţii înţeleg asta. Cei mai mulţi dintre ei mizează pe efectul unei atingeri întîmplătoare, aşteptînd un răspuns în aceeaşi notă. De obicei răspunsurile vin. Multe relaţii erotice se nasc astfel, ca şi cum un bărbat şi o femeie şi-ar fi atins fără să vrea trupurile, constatînd imediat că trupurile acestea se atrag.
Sigur, mai există şi jocul, mimarea acestei responsabilităţi şi acesta a fost sensul gestului meu din acea zi. Atingerea mea era un test. Devenisem un bărbat pervers care încerca să descopere care erau disponibilităţile unei femei fără prea mare experienţă. Felul în care o priveam pe Ada de cîte ori aveam ocazia o zăpăcise cu totul. Pur şi simplu nu înţelegea ce vreau. Era cu siguranţă în stare să priceapă faptul că nu orice privire masculină e o formă de explorare a unor eventualităţi sexuale, dar îi era greu să accepte că asta era în realitate situaţia.
Care era cu adevărat situaţia, n-aş fi putut nici eu să spun. Ada era o femeie frumoasă, o femeie vie, cu o frumuseţe schimbătoare, şi asta mă ţinea într-o stare de continuă alertă, dar ştiam în acelaşi timp că depinde numai de mine ca ea să devină obiectul unei pasiuni nimicitoare. Sînt sigur că nu s-ar fi opus. O priveam şi mă întrebam dacă mai eram în stare de aşa ceva. O priveam şi încercam să aflu ceva despre nebunia ascunsă în carnea ei de ciocolată cu lapte, acea nebunie pe care nici ea nu şi-ar mai fi putut-o stăpîni la un moment dat. Vedeam atît de bine că Ada nu e o femeie liberă, că sentimentele ei se împrăştie în nişte direcţii necunoscute, că viaţa ei interioară se compunea din frustrări şi interdicţii pe care singură şi le impunea. Vedeam prea bine că Ada e o femeie care nu se poate lăsa iubită decît prin admiraţie, că ea vrea ori totul ori nimic. Ambiţioasă cum era, îşi dăduse probabil seama că nu e în stare de mari performanţe intelectuale sau de altă natură şi aştepta ca viaţa să o răsplătească cu o iubire totală. Totală ca-n filme.
Aşa încît, în momentul cînd ea mi-a pus pe birou un dosar la care lucrase mai multe zile – îmi amintesc şi acum faţa ei ofilită de oboseală, cu pleoapele vineţii, pentru că în ziua aceea purta albastru (nu însă aceeaşi rochie) şi îşi machiase şi ochii într-o culoare asemănătoare cu petalele bleu cretoase de toporaşi – i-am atins mîna şi mi-am ridicat privirea spre gura ei. I-am văzut tremurul scurt, mirat, speriat al buzelor, ridicarea genelor, pielea răsfrîntă peste curbura globului ocular, sclerotica albă şi strălucitoare. Am privit-o intens, dar parcă am simţit totul şi cu vîrfurile coastelor, cu mucoasele calde ale plămînilor pentru că ea nu-şi retrăsese mîna, pentru că mîna ei aştepta.
Degetele mele au început să se mişte cu mare încentineală pe dosul palmei ei care încă mai ţinea dosarul. Nu era o mîngîiere, ci un fel de bîjbîială în căutarea unui sens care să ducă iniţiativa mea mai departe şi să facă mai limpede caracterul intenţionat al gestului. M-am oprit pe încheietura mîinii şi aşteptam să simt măcar o zvîcnire, o căldură care să-mi spună dacă trebuie să i-o cuprind sau nu. Dar mîna ei era placidă şi în continuare nedumerită pentru că mîngîierea mea nu-i spusese încă nimic. Poate că era vorba, ca şi pînă atunci, doar de o simplă explorare estetică, transferată în registru tactil. Degeaba aş fi aşteptat ca ea să-mi răspundă, ca mîna ei să se întoarcă cu palma în sus şi să se lipească de palma mea.
Atunci mi-am amintit de unghii, de senzaţia de contrarietate pe care mi-o provocau de fiecare dată unghiile ei fără vîrfuri, tăiate din carne, cu buricele degetelor înroşite, ca după o muncă epuizantă de dactilografă. Mi-am retras mîna pînă cînd degetele ei au alunecat între degetele mele făcute mănunchi şi am început să-i mîngîi unghiile într-o parte şi alta, mecanic, ca şi cum aş fi vrut să-i alin o durere, ca şi cum aş fi vrut s-o încurajez şi s-o cert în acelaşi timp.
Totul se simplificase, devenise aproape banal. „De ce nu-ţi laşi unghiile să crească? Ţi-ar sta bine, să ştii!“ „Pentru că şi aşa sînt o femeie cu gheare. Şi nu-mi place. Dar asta e natura mea“, mi-a răspuns şi şi-a retras mîna ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, ca şi cum toată fîstîceala aia a noastră care durase mai mult de un minut s-ar fi petrecut în vis. „Mai aveţi astăzi treabă cu mine? Aş vrea să plec.“ Ce puteam face decît să ridic nedumerit din umeri. Nu se aşteptase la un gest atît de confuz. Cîteva secunde m-a privit întrebătoare, indecisă. Mi s-a părut chiar că pot distinge pe buzele ei o umbră de zîmbet. Apoi mi-a întors spatele şi a ieşit.

*

Nu-mi place să tac. Nu-mi plac pozele mele cu buzele strînse. Nu-mi plac aşa-numitele momente de linişte interioară. Mie-mi place să vorbesc, să mă ascult, să strălucesc ca un bulgăre de gheaţă înconjurat de pulberea sticloasă a cuvintelor. De cînd mă ştiu, mi-au plăcut şerpii, mi-a plăcut inteligenţa din ochii cobrei. Îmi place fixitatea interiorizată a pupilei. Mă fascinează neclintirea pleoapelor, muşchii încremeniţi ai gurii, starea de aşteptare binevoitoare a cuvintelor celuilalt marcată de uşoara curbare a sprîncenelor. Mă tulbură mai ales chipurile imobile, cu pielea tînără, în care se acumulează tăcerea placidă de dinaintea furtunii. Tu vorbeşti şi priveşti, ştii bine că vorbele tale sînt auzite doar pe jumătate, pe sfert, că ele curg în urechile celuilalt ca bucăţelele mărunte de fruct dintr-un lichid energizant. Şi deodată faţa lui explodează în zeci de mişcări simultane. Inevitabilul s-a declanşat. El vorbeşte şi tu îl urmăreşti impasibil ca un expert în revoluţii tectonice.
La liceul în care, pînă în urmă cu zece ani, am fost profesor toată lumea se uita la mine ca la un fenomen atipic. Dar şi ca la un ins suspect. Prea eram liber la gură, prea făceam bancuri. Şi totuşi, le plăcea retorica mea, le plăcea sobrietatea gesturilor mele ample şi liniştitoare în care se afla depozitată doar o parte din deşteptăciunea mea. Cuvintele mele nu reuşeau să transmită totul şi asta făcea impresie. În clasă, de cele mai multe ori stăteam la catedră, cu foile în faţă. Le scoteam din servietă şi mi le aşezam sub ochi ca pe nişte adjuvante neglijabile.
Nu voiam să fac pe prestidigitatorul, nu-mi înconjuram obiectele care mă însoţeau (ceasul de buzunar, stiloul cu peniţă de aur primit cîndva de la o iubită care acum s-a stabilit în America, cutia de piele a ochelarilor) cu gesturile vrăjitoreşti ale celui care ştie că de blîndeţea lor depinde buna desfăşurare a trucului pe care vrea să-l arate. Obiectele mi-erau indiferente, le purtam cu mine de nevoie, mă puteam lipsi oricînd de ele, mai ales de foile bătute la maşină pe care-mi aşternusem lecţia. Asta făcea impresie, vedeam figurile topite ale fetelor, le surprindeam aranjîndu-şi cordeluţele, trăgîndu-şi cît mai mult sarafanele deasupra genunchilor, luînd în mînă instrumentele de scris ca nişte soldaţi gata de atac. Începea o chestie serioasă.
Lăsam un lung moment de pauză şi tot nu mă hotăram să vorbesc, mă desprindeam cu greu de privirea mea somnoroasă, de pielea plictisită dar proaspătă a feţei mele de ins interesant şi-mi exersam în gînd supleţea muşchilor, mişcările degetelor. Corpul trebuia să vorbească odată cu mine. Orice altă strategie ar fi dus la apariţia unei poliloghii de robot, monotonă şi enervantă. Din momentul în care începeam să vorbesc, elevele mă ascultau transpuse, convinse, cu ochii strălucind de atenţie. Le debitam cele mai mari banalităţi din lume, dar vocea mea făcea totul şi ele nu-şi dădeau seama.
Acum ştiu că vocea îmbătrîneşte odată cu mine. Oboselile şi resemnările mele se depozitează fără să vreau în materia ei sonoră. Ştiu asta. Ştiu şi cum trebuie să rîd, să hohotesc, să-mi revărs mirările şi revoltele în interjecţii pentru a falsifica aparenţele. O prelungire a unei vechi strategii. Pentru că bătrîneţea e ca o boală, e un sindrom de care începi să te molipseşti încet-încet încă de pe la treizeci de ani. Mă irită îngrozitor să-i aud pe bărbaţii care au apucat să facă devreme copii cum se laudă că peste cîţiva ani vor fi nişte bunici tineri. În general, oamenii se aşază pe la casele lor pentru a îmbătrîni frumos. Merg ca şi înainte la petreceri, se întîlnesc cu prietenii, fac din cînd în cînd cîte o partidă de baschet sau tenis, dar au devenit deja mai prudenţi, mai vulgari şi mai gomoşi. Le e frică de bătrîneţe şi sfîrşesc prin a o accepta împăcaţi. Vocea îi trădează întotdeauna: cînd rîd, cînd se ceartă, cînd înjură, cînd se pomenesc tam-nesam făcînd complimente unei femei.

Dar ce complimente să fac eu aici, în acest oraş atît de vechi şi de aseptic? Şi mai ales cui? Manechinelor din vitrine, caselor medievale cu pereţii pictaţi în sfumatto, gardianului din turnul de sticlă al puşcăriei sau gălăgioaselor raţe cafenii rămase la iernat pe un canal subţire al Dunării şi auzite noapte de noapte, prin fereastra deschisă a camerei, de cîte ori trece prin zona lor cineva, vreun amator singuratic de aer curat? Unii locuitori ai oraşului sînt plini de ciudăţenii. Aleargă plini de disperare pe fîşia de asfalt de pe malul stîng al apei, cu faţa chinuită şi transpirată, îmbrăcaţi în nişte costume de trening cu porţiuni fosforescente care-mi aduc aminte de protagoniştii concursurilor de ski jumping. Unii aleargă, dar alţii merg, e un nou tip de jogging, după modelul concurenţilor de marş, mai puţin beţele, pentru că într-o seară, pe stradă, am văzut un tip între două vîrste îmbrăcat într-un fel de uniformă de camuflaj fosforescentă înaintînd cu picioarele şi mîinile ţepene ca un paralitic. Noroc cu beţele în care se sprijinea, pe care le arunca în faţă cu atîta hotărîre, de parcă ar fi vrut să găurească cu ele asfaltul. Şi ce asfalt, tare ca piatra vulcanică! Individul nu deranja pe nimeni, îşi luase toate măsurile de siguranţă şi disloca aerul ca un enorm licurici cu mers mecanic. Eu mă oprisem în loc şi mă uitam la el ca un român care nu e în stare să-şi controleze stupoarea.

Autor: Gheorghe CRACIUN

2012-02-05T10:52:00.001+02:00

* Un critic pe săptămână.

Nina Corcinschi

Arta reVenirii

Cu toată faima de care se bucură Paul Goma atât în spaţiul românesc, cât şi în afară, creaţia sa literară nu a avut parte de o receptare adecvată, pe potriva talentului său.

În vizor s-a aflat întotdeauna omul politic, disidentul anticomunist şi mai puţin scriitorul, pe care mulţi s-au grăbit să-l eticheteze reacţionând bolnăvicios la ascuţimea limbii lui vituperate, demolatoare şi nu după valoarea propriu-zis literară a operei sale.

Cartea Alionei Grati Paul Goma. Iniţieri în textul literar, apărută la Editura Arc, 2011 este mai întâi de toate, o încercare temerară de a impune în şcoală, începând cu cea generală, un mare prozator care, deşi s-a născut aici şi a scris toată viaţa despre Basarabia, până la ora actuală rămâne un continent aproape necunoscut de elevi. Cartea face parte dintr-un proiect al Editurii Arc, intitulat Cartea care te salvează, prin care operele scriitorilor incluşi în curricumul şcolar şi în programa universitară sunt analizate pe cât e posibil de integral şi accesibil în acelaşi timp.

Mai apoi, trebuie remarcat şi faptul că, dincolo de intenţia didactică, cu tot ce presupune aceasta: claritate, concizie, exerciţii etc., cartea este o primă monografie dedicată creaţiei literare a lui Paul Goma. Un mare merit al autoarei e că reuşeşte să abordeze un scriitor complex, labirintic, cu cele mai fine şi moderne instrumente de analiză, evitând deopotrivă discursul ştiinţific sofisticat, dar şi stilul rigid, sec şi uscat al ghidurilor didactice. Creaţia lui Paul Goma este văzută din perspectiva cel puţin dublă a criticului literar şi a conferenţiarului universitar, de aceea, cartea este utilă atât pentru mediul academic, unde scriitorul trebuia demult să fie în capul listei, cât şi pentru cititorul nefilolog.
Autoarea analizează concentrat cinci „ficţii”: Din calidor, Arta reFugii, Ostinato, Bonifacia şi Alfabecedar, fiecare dintre ele, ilustrând artistic câte o dimensiune tematică predominantă: mitul copilăriei, drama istoriei şi a exilului, universul concentraţionar, iubirea pentru femeie şi modelarea în cuvânt. Aceste linii tematice, avertizează Aliona Grati, se regăsesc împletite în toate cărţile lui Paul Goma, lectura lor, presupunând „un exerciţiu de cuprindere simultană a mai multor teme, registre stilistice, voci etc.”.

Ne este descoperit pas cu pas un prozator pe cât de credibil în materie de conţinut, pe atât de modern în explorarea celor mai radicale experimente literare. Cercetătoarea este preocupată de noutatea poeticii acestui scriitor, care a ajustat legile compoziţionale romaneşti la fluiditatea visului şi a imaginaţiei, la clocotul primar al emoţiei, la patima trăirilor personale.

Pentru Paul Goma literatura este triumful libertăţii şi a creativităţii absolute. Aliona Grati îl vede pe scriitorul basarabean drept un spărgător de tipare, prin configurarea unui nou cronotop românesc - cel al calidorului casei de la Mana, perceput ca „buric al pământului”, „osie a lumii”; prin impunerea unei variante alternative a tipului literar basarabean, şi anume figura răzvrătitului, cea care se opune resemnării tipologice a contemplativului învins de contingent; prin dimensiunea zguduitoare a tragismului unei umanităţi încarcerate; prin dezlănţuirea erotică care atinge pragul metafizic, primar al sentimentului; prin „hedonismul lingvistic” şi experimentările insolite în spaţiul limbajului şi al arhitectonicii romaneşti.

Interpretările Alionei Grati lărgesc calea unei necesare reVeniri acasă a artistului. Circulaţia în sens invers ar fi lectura cărţilor lui Paul Goma, care, ne asigură autoarea, este „una din şansele noastre de a intra în contact şi în rezonanţă cu literatura (post)modernă europeană”.

Nina Corcinschi

*
Octavian Capatina 1 comment

Daca Nobelul s-ar acorda strict pe merit literar Paul Goma, ar fi trebuit sa primeasca premiul INAINTEA multor 20 de nulitati literare din ultima vreme care au primit premiul strict pentru sustinerea politica care si-au procurat-o.
Cred ca Academiile de la Bucuresti si Chisinau sunt datoare MORAL sa sustina candidatura lui Paul Goma la acest premiu TOCMAi pentru valoarea literara a scrierilor sale, dar si cercetatorii independenti

*
Vlad Lupan 1 comment

Pacat, a fost ratata sansa de a-l vedea la Chisinau.
Ii dorim multi ani si sa ajunga si pe meleagurile natale.

2012-02-05T10:45:00.001+02:00

Emanuela Spranceana

IV. zero la zero

EXIT roșu aprins

îmbarcarea pentru toți băieții veseli

spre o americă mare și roză și pufoasă

și fără nicio carie

și cu numeroase instrucțiuni de utilizare

pentru cei care pot citi

trăiește ca și cum eu aș fi murit

dacă îți mai amintești

pășește apăsat

și învață să sari peste treptele escalatorului

de la dupont circle station

(care se scrie cu literă mare)

și care oricum te va aduce cu picioarele pe

pămîntul făgăduinței

trăiește ca și cum eu aș fi murit

fă duș de trei ori pe zi

iar a doua zi nu apărea în aceleași haine

zîmbește ca oamenii

și înțelege în sfîrșit că

(nu) tot ce zboară e un boeing transatlantic

analizează SWOT

fiecare partidă de amor

și vezi cu ce rămîi la contabilitatea finală

spune YES

trăiește ca și cum eu aș fi murit

lumea-i mare și multă și vie și lume

și eu o să m-aștern

ușor ca zăpada

care se adună pe epoleții polițiștilor

acum cînd pot (în sfîrșit) să-ți spun

trăiește ca și cum eu te-aș fi iubit…

așa vei avea o moarte ușoară

Acest text ii apartine Emanuelei Spranceana

2012-02-05T10:28:00.004+02:00

P.S.
Eu cand am scris textul publicat in Timpul despre cum era sa iau bataie intr-o frizerie din Chisinau pentru ca am vrut sa ma tund ca Dinescu am facut-o pentru a povesti integral intamplarea cu Dinescu, adica ceea ce a ramas pe dinafara romanului lui Mihai, asta m-a facut s-o scriu, dar asta nu inseamna ca nu ma mandresc cu faptul ca sunt personaj in romanul prietenului meu Mihai Vakulovski. E chiar un lucru deosebit. In acelasi timp, tin sa afirm public ca romanul sau Tovarasi de camera Student la Chisinau e un roman bun si va invit sa-l cititi pe cei care nu au facut-o inca. Mie imi place!

2012-02-04T11:15:00.001+02:00

Angela PÎNZARU

"Bunică-mea ca un înger
cerul a traversat
astă noapte împreună cu tanti
Paşa de la ferma din sat
s-au luat de mîini şi
uite-aşa cerul au traversat
cui i-am spus nimeni nu m-a crezut..."

E un mic fragment dintr-un poem foarte frumos al Angelei Pînzaru care de mai bine de 15 ani locuieşte în Krasnoiarsk. E o poetă bilingvă. Scrie în română şi în rusă. Acest fragment e dintr-un ciclu de poeme scris în română. Poemele sale în rusă se bucură de o mare audienţă şi sînt foarte apreciate de critica literară.

2012-02-03T23:52:00.006+02:00

Alte amanunte despre cum am vrut eu sa ma tund ca Mircea Dinescu si frizeritele m-au scos de guler afara din frizerie si despre cum era sa iau bataie intr-o frizerie pentru ca am vrut sa ma tund ca Mircea Dinescu si despre cum, totusi, in cele din urma, am reusit sa dau de o frizerita care mi-a satisfacut hatarul

Această întâmplare pe care am trăit-o prin 1988 am povestit-o în stânga şi în dreapta tuturor prietenilor mei, dar am consemnat-o si intr-un jurnal pe care-l tin de mai bine de treizeci de ani. Am peste vreo sute de caiete, dar despre asta am sa vorbesc cu o alta ocazie. Am mai scris dupa ea si o povestire. Dar am valorificat-o si in versiunea lunga a Macel-ului in Georgia, pe care i-am trimis-o lui Vasile Ernu si lui Ciprian Siulea.

Am pastrat versiunea asta.
O am.
Dar nu am publicat-o ca are peste vreo opt sute de pagini.
Nicio editura nu mi-ar publica-o acum.

I-am mai povestit-o la un chef si prietenului Mihai Vakulovski, dar intr-o forma redusa, si simplificata. Plecand de la mai multe intamplari din viata mea, prietenul meu Mihai a creat un personaj. Adica m-a facut personaj in romanul sau. Asa cum insa nu i-am redat pe larg intamplarea,in romanul sau e doar un aspect al ei. Aceasta intamplare este cu mult mai complexa si eu tin foarte tare la ea.
Mi-am revizitat jurnalul si am descoperit atatea si atatea lucruri surprinzatoare si pentru mine legate de faptul cum era sa iau bataie intr-o frizerie pentru ca am vrut sa ma tund ca Dinescu. Despre asta am vorbit si in versiunea lunga a Macel-ului in Georgia pe care i-o timisesem lui Ernu prin 2008. Dar alte aspecte ale ei mai sunt consemnate doar in jurnalul meu, usor ingalbenit de vreme.

Pentru ca aceasta intamplare mi-e foarte scumpa, am tinut sa o povestesc si publicului larg.

In tineretea mea am fost creator de intamplari.
Cand am mers cu cartea lui Dinescu in frizerie am provocat sa se nasca intamplarea. Adica am creat-o.
Poate ca as fi uitat-o daca nu as fi consemnat-o in jurnalul meu.
Dar am consemnat-o!
Chiar imi este tare scumpa. Ca si cum ar fi un obiect material.
Oricine mai vrea sa scrie despre ea, o puteti face in voie.
Pe mine lucrul asta nu va putea decat sa ma bucure!

2012-02-03T16:51:00.000+02:00

Ion BUZU

afară

Mi-am privit mîinile şi nu aveau nici o cicatrice. M-am bucurat. Erau ferite de arsuri ori tăieturi de cuţit, lamă sau ac.

- Tu ai băut!

Întorceam palmele pe o parte şi pe alta şi mă minunam că nu au nici o cicatrice. Încheieturile erau imaculate. Le arătam părinţilor mei asta. Fluturam antebraţele mele neatinse în faţa privirii încruntate a părinţilor.

- Priviţi, uitaţi-vă, mîinile astea chiar nu au nici o tăietură. Vedeţi? Nici o urmă. Sunt întregi, aţi observat asta pînă acum? Întregi! Înţelegeţi? Eu sunt întreg!

- Tu azi ai băut, nu-i aşa? Ai băut! – îşi îngroaşă vocea maică-mea.

Stăteam toţi trei la masă în bucătărie, eu continuam să mă holbez la braţele mele pe care le întorceam de pe o parte pe alta de parcă le vedeam pentru prima data, sau poate descopeream în ele ceva cu totul nou, nemaivăzut la mine pînă acum. La acel moment îmi părea nespus de bine că nu am încercat pînă acum să văd ce altceva poate face o lamă de ras în afară de bărbierit. Îmi părea bine că în nopţile în care contemplam sinuciderea nu am încercat nimic. Însă acum aveam altă problemă.

- Răspunde odată, ai băut azi? – strigă tatăl meu ridicîndu-se brusc şi izbind scaunul într-o parte.

Am lăsat mîinile jos şi am început să mă uit la tatăl meu, apoi la mama mea. Mă uitam ba la unul, ba la altul.

- Eu cred că ar trebui să puneţi alte întrebări, mai esenţiale.

- Vorbeşte, cu cine ai băut! Unde? Vorbeşte, ce ai crăpat?

- Dar cum aţi ajuns la concluzia că eu am băut?

- Nu-mi umbla cu şmecheriile! Crezi că nu pricep? Eu de pe stradă îmi dau seama cine a băut, să fie omul dat în stradă şi eu în curte că îl pricep, de mică am simţul ăsta, auzi, de mică am frica asta de beţivi, de ce nu poţi înţelege?! – spunea maică-mea avînd ochii umezi.

- Se poate să greşeşti şi tu odată, nu ţi-a trecut prin cap? Să ştii, nu întotdeauna ai dreptate. La naiba, nimeni nu poate avea dreptate întotdeauna, mai ales în ceea ce priveşte consumul de alcool, mai ales acum. Te-ai gîndit poate că frica asta a ta, pe care o ai de mică ţi s-a urcat la cap, la fel cum alcoolul face, şi îţi imaginezi că oricine care se comportă la masă nu ştiu cum… - aici îmi ţin mîna stîngă sub bărbie ridic privirea spre stînga căutînd în minte cuvîntul potrivit – excentric, sau dereglat, deja a băut.

- Nu vorbi cu mama ta aşa! Ieşi imediat afară la aer rece şi trezeşte-te! Acum. Revino-ţi şi vom purta o discuţie serioasă, noi doi.

- Of Doamne, lui îi este rău! Îi este rău! Scoate-l afară şi stropeşte-l cu apă. Doamne Iisuse Hristoase, îi e greaţă, cheamă ambulanţa mai repede să-i facă spălături la stomac să verse băutura.

Taică-meu mă apucă de braţ să mă tîrască afară.

- Tăceţi odată că nu îmi e rău. Mă scoateţi din sărite cu speculaţiile şi bănuielile voastre idioate. Daţi-mi pace! Nu vedeţi că nu mă simt rău deloc, ba dimpotrivă, mă simt minunat. N-am cicatrice pe braţe, nici pe corp. Sunt întreg.

- Bre, crezi că eu nu pricep cum este cînd te îmbeţi?! Uite cum îţi fîlfîie limba cînd vorbeşti. La masă te comporţi aiurea. Bolboroseşti tîmpenii. Hai afară. – tata încearcă din nou să mă apuce de braţ.

- Du-l afară la aer curat, mînjeşte-i faţa cu omăt, să-şi spele şi burta, poate îi va reveni, iar eu chem salvarea.

- Staţi oamenilor un pic, calmaţi-vă puţin, hei, nici chiar aşa, deodată salvarea, deodată la spital, mamă, lasă telefonul şi hai să ne lămurim, nu suna la urgenţă că degeaba o faci, vă veţi face de rîs cînd ei vor veni şi nu vor găsi nimic în neregulă cu mine.

Am încercat să mă apropii de maică-mea şi să apuc telefonul din mîna ei, să o strîng prieteneşte de braţ, dar dînsa se smucise într-o parte fugind într-un ungher al camerei.

- Nu te apropia de mine! Stai acolo, nu veni!

Nu înţelegeam nimic din toată harababura asta ce s-a iscat aşa, din senin, fără avertizare, sau măcar să vi avut vreun conflict nerezolvat cu ai mei, dar mă înţelegeam destul de bine, ce naiba! Brusc, mă simt tras cu putere de braţul stîng şi, numai printr-o mişcare acrobatică sau ceva ce semăna cu o figură de-a lui Bruce Lee am izbutit să-mi menţin echilibrul şi să-mi smulg braţul din strînsoarea tatălui meu.

- Vezi că abia te ţii pe picioare.

- Hei! – rostesc cu glas îngroşat, uitîndu-mă crunt drept în ochii tatălui meu, ţintind degetul meu arătător spre el.

- Hei! – zic încă o dată aproape strigînd răspicat, furios. E prima dată cînd ridic glasul la tatăl meu. Gata, asta este. Părinţi şi copii. Mi-a venit şi mie rîndul. Nu puteam să nu mă gîndesc la ce spunea Bazarov al lui Turgheniev. Sigur, voi vreţi să mă scoateţi afară la aer proaspăt, să respir intens. Vreţi să chemaţi salvarea să rezolve totul. Să stau cu voi la masă în fiecare seară. Să existe comunicare. Asta vreţi, însă eu vreau să ne batem. Îmi tot repetam asta în minte strîngînd pumnul drept şi imaginîndu-mi cum urma să-l proiectez în moaca tatălui meu răsturnîndu-l din picioare. Şi apoi să fac haz eu de dînsul că nu se poate ţine pe picioare. Dar tata stătea locului şi nu dădea nici un sens de frică sau îndoială în intenţia sa de a mă scoate afară ca pe un chefal.

- Ieşi afară şi vino-ţi în fire! Las-o pe mama ta singură şi vino cu mine. Acum.

- Nu! – am ţipat ţinînd în continuare degetul arătător ţintă spre taică-meu.

- Ieşi, am zis. E casa mea, a mea şi tu faci ce îţi spun eu!

Mama mea a reuşit să apeleze numărul ambulanţei şi deja vorbea la telefon. Din receptor se auzi o voce care spunea: „bine, venim îndată.”

2012-02-03T13:07:00.001+02:00

Felicitari, Mihai Vakulovski, pentru cartea ta cu interviuri cu optzecistii! E foarte tare-tare!
E una dintre cele mai viguroase carti despre optzecism!

Bravo, Mihai!

2012-02-03T10:43:00.001+02:00

A aparut un nou numar al revistei iesene TIMPUL:

http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-ianuarie-2012-109.html

2012-02-03T10:36:00.002+02:00

NOII BARBARI MERG LA BĂLŢI

joi, 15 februarie la ora 14.oo, o parte dintre membrii Atelierului Vlad Iovita vor avea o intalnire cu membrii cenaclului Kontur in incinta facultatii de filologie a universitatii de stat Alecu Russo in cadrul careia vor lansa antologia COVOARE MOLDOVENESTI
Si Noua poezie basarabeana.

Tot in luna februarie, va reveni la Chisinau, la Atelierul Vlad Iovita Virgil Botnaru, cu un ciclu de poezii noi.

2012-02-03T10:30:00.001+02:00

Tundeţi-mă ca Hose Pablo sau ca Alexandru Vakulovski

Pe la sfârşitul anilor optzeci, eram înnebunit după poezia lui Mircea Dinescu. Nu numai că aveam toate cărţile de poezie ale poetului, dar multe dintre poezii sale le cunoşteam pe dinafară. Oriunde m-aş fi dus, umblam cu cartile sale în geantă. Îmi plăcea atât de tare poezia lui Mircea Dinescu, încât o citeam în picioare în trolee, stând la cozile de la cantină, sau în trenul Chişinău-Ungheni, când mergeam sâmbătă acasă. Nu ştiu prin ce mă fermecase, dar nu mă puteam despărţi de volumele sale nici noaptea. Nu, nu dormeam cu ele sub pernă, dar le citeam de multe ori înainte de somn. La o frizerie, o dată, am scos o carte de-a sa şi i-am arătat frizeriţei poza de pe a patra copertă, rugând-o să mă tundă la fel ca pe Mircea Dinescu. Dacă îmi amintesc bine, poetul era tuns perie. Frizeriţa a rămas cu ochii broştiţi. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. A luat cartea în mâină şi a inceput s-o răsfoiască. Apoi a citit prezentarea de pe ultima copertă şi mi-a întors cartea scârbită, refuzând să mă tundă a la Mircea Dinescu, pentru că, mi-a şuierat ea supărată, tipul e un poet român, pentru că tipul e din...România, iar ea nu are ochi să-i vadă pe români. Chiar aşa mi-a spus şi mi-a întors spatele. Cu toate că avea nişte şolduri graţioase, eu nu am stat să le contemplu prea mult, şi am insistat iar să mă tundă a la Mircea Dinescu, dar ea m-a apucat de guler şi m-a îmbrâncit afară din frizerie. Am trăit umilinţa asta în primele zile ale verii lui 1988, în frizeria aia de la parterul unui hotel (îmi scapă numele), aflat în coasta Teatrului Dramatic Puşkin, când încă mai era Uniunea Sovietica şi părea că n-o să dispară niciodată de pe hartă. Acum nu mai e Uniunea Sovietica, dar nu aş mai vrea să mă tund ca Mircea Dinescu. Nici poezia sa nu-mi mai place la fel de tare! Cu toate astea, întâmplarea îmi este foarte scumpă. Şi nu de aceea că frizeriţa aia era foarte cochetă, dar pentru că nici astăzi nu poate să-mi intre în bibibilică de ce nu a vrut să mă tundă ca pe un poet roman. Ţin minte că, după ce m-a îmbrâncit prima dată afară, eu m-am întors cu o falcă în cer şi alta în pământ, trântind cu piciorul în podea că nu am să plec de acolo până n-o să-mi satisfacă bâzdâcul. Toate frizeriţele însă - şi erau vreo cinci- mi-au arătat cotul. Până când şi-au ieşit şi ele din papuci şi au sărit cu gura la mine. Faptul că eu insistam să arăt ca un poet român îi călcase pe coadă şi pe clienţii din frizerie. Unul dintre ei chiar m-a ameninţat că, dacă nu mă potolesc, o să-mi scoată el tot şmagul din mine. Şi era un tip cu muşchi de oţel şi cu o ceafă groasă. Ca printr-o minune, am scăpat din labele sale. După ce m-au aruncat din nou afară din frizerie, ca pe nişte meşe tăiate, am bătut tot oraşul până când am dat de o frizeriţă care a acceptat să-mi facă hatârul. Asemenea întâmplări, pe care, sunt sigur că le-au trăit şi alţi tineri, erau caracteristice acelor ani şi ele nu pot să demonstreze decât un singur lucru- că poezia se afla la mare preţuire.
Sper din tot sufletul ca şi scriitorii de astăzi să exercite o fascinaţie la fel de mare asupra cititiorilor lor, dar nu ştiu de ce mă îndoiesc de lucrul ăsta. Nu de aia că Mircea Dinescu (sau Grigore Vieru) ar fi cu mult mai valoroşi, nu este exclus chiar să fie invers, dar pentru că publicul larg nu-i prea cunoaşte. Cu toate astea, se scrie şi astăzi o poezie la fel de tulburătoare sau de spectaculoasă ca în urmă cu douăzeci sau treizeci de ani, dar, din nefericire, aceasta e gustată de un cerc strâmt de iniţiaţi.
Atunci când vreun tânăr de astăzi va scoate din geantă o carte de poezie în limba română şi-i va zice frizeriţei: Tundeţi-mă tocmai pe tocmai ca Hose Pablo sau Sandu Vakulovski, asta va însemna că am reintrat în normalitate şi că interminabila tranziţie s-a terminat. Eu astăzi, bunăoară, nu aş mai vrea să mă tund ca Mircea Dinescu, ci ca Hose Pablo sau Sandu Vakulovski! Fiecare epocă îşi are poeţii ei...

(Acest text a apărut în TIMPUL, 3 februarie 2012)

2012-02-02T18:15:00.000+02:00

Alexandru Petria

„Haita& criticul Daniel Cristea-Enache”

„Nu-ţi place moaca unuia, ideile lui, că joacă ping-pong şi nu bambilici, că bea cafea şi nu ceai sau coniac şi nu vin- OK.. Dacă n-ai stare şi te deranjează, şi te împinge nevoia de-a te delimita- iar e OK. Naturelul uman n-are interferenţă cu stas-ul în condiţiile normalităţii. Nu futem ă aceleaşi reguli, nu vocalizăm la unison şi piticii de pe creier ai fiecăruia au bărbi diferite.
Ai de spus una-alta? Spune! Asumă-ţi părerea, diferenţa. Bărbăteşte, face to face. Nu e OK când îl loveşti pe la spate pe cel cu care nu eşti de acord, sub protecţia anonimatului
Crezi că Daniel Cristea-Enache e un spanac de critic literar, cu păreri aiuristice? Scrie! Nu te omoară nimeni, nici nu stă literatura doar în cuvântul cuiva, asta dacă te temi de represalii. Scrie şi semnează. Nu te ascunde după nickname-uri ca “Robinho”, “doamna Buzea”, “Adi Minune”, pe blogul revistei “Cultura”. Ori nu deschide un site fals pe numele celui amintit mai înainte, în care să publici articole ca şi cum ar fi ale lui, pentru discreditare. Ca şi Cătălin Lazurca.
Chestiile astea sunt tolerabile între puţoi. Cu indulgentă, doar nu sunt maturizaţi. Nu între literaţi.
Nu-l căinez pe Cristea-Enache, ştie să se apere. Enervant, câteodată. Însă ce se petrece în ultimele săptămâni în jurul lui este intolerabil. Seamănă cu atacul unei haite.”

Alexandru Petria

2012-02-01T22:57:00.002+02:00

Dear Friends,

Dear Sir or Madam,

please find enclosed the call for application for the Central European Initiative Writers in Residence Fellowship for the year 2012. We would appreciate it very much if you helped us disseminate the information.
Eligible applicants are young writers (up to 35 years old) from: Albania, Belarus, Bosnia and Herzegovina, Croatia, Macedonia, Moldova, Montenegro, Serbia and Ukraine.
The deadline is 1 May 2012.
For any further information please do not hesitate to contact us.
Nice regards,
Slovene Writers' Association
Kavzar
Festival Vilenica/ Vilenica Festival
asistentka projekta / Project Assistant

2012-02-01T20:15:00.001+02:00

Atelierul o să fie sâmbătă la 3, da?

2012-02-01T17:05:00.000+02:00

Nesimţirea puterii, reflectată perfect de nesimţirea opoziţiei. Unde ar trebui să protesteze USL

Ciprian Şiulea

Inevitabilul s-a produs, Piaţa Universităţii a fost parţial confiscată de opoziţia politică, ceea ce e nedrept şi negativ din mai multe puncte de vedere. E negativ în principal pentru că opoziţia a demonstrat deja de nenumărate ori că nu are idei sau atitudini cu adevărat diferite de ideile sau atitudinile PDL. Iar capturarea prestigiului şi forţei Pieţei fără preluarea mesajului ei este ceva evident negativ.

E nedrept, în principal, pentru că, simbolic şi politic vorbind, opoziţia pur şi simplu nu avea ce căuta acolo.

Manifestanţii au avut marea inteligenţă ca, după prima zi de vineri 13 în care s-a mers din Piaţa Universităţii la Cotroceni, să nu rămînă acolo, ci să revină în piaţă. Cu alte cuvinte, să nu centreze protestul pe un demers împotriva preşedintelui, oricît de mult a personalizat acesta totul în ultimul timp, ci pe un loc simbolic pentru întreaga societate, deci pe o atitudine referitoare la societate în general şi la problemele ei. Evident că cea mai populară lozincă din piaţă e “Jos Băsescu!”, e ceva natural, dar fondul revendicărilor e mult mai divers şi mai substanţial decît atît.

Opoziţia, în schimb, nu a avut deloc aceeaşi inteligenţă, ea remarcîndu-se în ultimii ani mai ales prin ţipatul isteric la preşedinte. Aşa stînd situaţia, atunci locul protestului lor era la Cotroceni, nu la Universitate, sau la Parlament, unde în primul rînd din cauza preşedintelui sînt călcaţi în picioare în fiecare zi (dar, e adevărat, şi pentru că se lasă călcaţi în piciioare).

Însă, fără să-şi pună vreo problemă de felul ăsta, opoziţia s-a tîrît inconştient, ca un căţeluş orb de două zile, spre locul dinspre care simţea mirosul de lăptic. Şi care, evident, era Universitatea, pentru că acolo a apărut adevărata putere alternativă pe care ei nu reuşesc să o genereze.

Bun, să zicem că “asta a fost situaţia”, le e greu şi lor, sînt condiţii obiective etc. etc. Dar cum nici măcar acum, în al 15-lea ceas, opoziţia politică nu înţelege să asculte revendicările celor din piaţă şi să facă ceva pentru ei în afară de a prelua puterea creată acolo, atunci nu mai există nici o scuză.

USL insistă maniacal pe revendicările care cer demisia preşedintelui şi premierului şi alegeri anticipate, dar mie nu mi se pare că asta este adevărata substanţă a Pieţei, ci revendicarea egalităţii între cetăţeni, cu tot ce înseamnă asta, ceva ce pare banal dar de fapt e senzaţional, fiind şi prima oară cînd cineva cere asta în mod serios după 89.

Piaţa cere demnitate pentru nişte cetăţeni care de ani de zile sînt spoliaţi, desconsideraţi, umiliţi, trataţi arogant şi discreţionar. Nu am auzit nimic din partea opoziţiei ca promisiune concretă şi fermă care să însemne că nu vor continua şi ei să facă acelaşi lucru.

Ameninţarea lui Antonescu cu demisia din Parlament este (ca de obicei) puerilă. Dacă se va întîmpla (ceea ce, oricum, mă îndoiesc) ar fi doar un gest interesat şi lipsit de risc, pentru că în noul context asta ar însemna aproape automat alegeri anticipate şi obţinerea unei puteri create de altcineva. Dacă ar fi făcut-o în momentul în care Băsescu a numit un premier căzut în Parlament sau în alte momente politice cheie din ultimii ani, ar fi avut respectul meu. Aşa, nu.

De aceea, oricît de transparente ar fi tentativele de diversiune ale PDL, nu prea mă interesează raţionamentul de genul “să ne facem că nu vedem ce e cu USL, pentru că acum duşmanul e altul”. Dacă doar vom schimba duşmanul de astăzi cu unul perfect similar, ce rost are? Ca să devină cît de cît credibili, liderii USL trebuie să facă cîteva lucruri elementare. Dacă pînă acum nu au reuşit să îşi dea seama care sînt ele sau nu au minimul bun simţ de a le rosti măcar, exact în momentele în care acaparează Piaţa Universităţii, le zic eu ce ar trebui să facă:

1. Să preia revendicările reale, sociale, ale Pieţei. Nu doar partea care le convine cu “Jos Băsescu!”, ci şi revendicările referitoare la drepturile angajaţilor, la dreptate, la echitate socială, la educaţie, sănătate, mediu etc. Să explice concret ce vor face în aceste privinţe. Evident, nu trebuie să fie toate. Să spună clar ce pot ei să se angajeze că rezolvă din toată acea listă, şi mai ales cum o vor face.

2. Să dea asigurări concrete, sub forma unor promisiuni ferme de măsuri clare şi cuantificabile, că vor fi altfel de guvernanţi decît cei pe care Piaţa îi urăşte acum atît de mult.

3. Să aibă curajul de a acţiona politic măcar acum, în al 15-lea ceas (ceea ce, însă, însemnă mult mai mult decît alegerile anticipate însele). Să nu mai aştepte să le cadă în braţe o putere pentru care nu mişcă un deget şi pentru a cărei exercitare viitoare nu simt că ar avea nici o obligaţie şi limitare (şi care, evident, ar putea să-i ardă şi pe ei).

4. Să înţeleagă situaţia grea de acum, care implică nu doar slăbiciunea societăţii civile informale şi a celei instituţionalizate, a sindicatelor etc. şi a partidelor de opoziţie, ci şi a puterii înseşi, care e o putere evident abuzivă, dar fundamental slabă. Să încerce să înţeleagă că, chiar dacă ei sînt doar parţial responsabili pentru această situaţie, au sarcina de a fi în mod efectiv alt fel de putere decît puterea de tip “Domnul Goe” (adică arbitrară, arogantă şi găunoasă) de acum şi că asta se poate face numai prin colaborare cu celelalte sectoare ale societăţii şi prin eforturi clare de a contribui la potenţarea acestora, nu la subminarea lor.

Pînă atunci, mă interesează prea puţin infatilismele lor. Şi să se ducă să protesteze la Cotroceni, la jumătatea bulevardului Kiseleff sau în orice alt loc pe care pot ei să îl inventeze din capul lor.

2012-02-01T16:30:00.002+02:00

Din COVOARE MOLDOVENESTI au mai ramas doar 20 de exemplare.
Se mai gasesc in librariile CARTIER
si o parte la mine!

2012-02-01T16:10:00.001+02:00

ion buzu

La sfîrşitul săptămînii trecute, cineva s-a vindecat de răceală forţat, cineva a închiriat o cameră în oraş, cineva nu a băut nici o bere toată săptămîna ca să o bea vineri cu V. Leac. Umblau zvonurile din gură-n gură timp de vreo lună şi ceva că s-ar putea să vină poetul V. Leac în Chişinău, însă mulţi dădeau din mînă a scepticism. Uite că s-a întîmplat, vineri, 27 ianuarie, la cenaclul Republica, Leac a citit dintr-un volum în curs de apariţie în care-s texte foarte interesante despre cîini. Plus la asta, poetul a răsfoit şi volumul apărut la editura Tracus Arte, Toţi sunt îngrijoraţi din care a citit cîteva texte, printre care unul în stil SF şi altul despre un vierme de ridiche despre care nimeni nu a turnat niciodată un film.
După lectură au fost cîţiva oameni care s-au dat cu părerea, alţi cîţiva au pus întrebări. Dumitru Crudu a remarcat în scriitura lui Leac un element al surprizei, neprevăzutului, declarînd textele autorului ca fiind unele ce te ţin cu sufletul la gură; care utilizează un procedeu metonimic în care vorbind despre un lucru simplu ori bizar, sucit, în realitate vorbeşte despre multe alte lucruri.
Victor Ţvetov a întrebat de mişcarea Celebrul Animal din care făcea parte şi autorul invitat, la care Leac a spus că a fost ceva distractiv mişcarea respectivă, membrii au tipărit revista Ca şi cum, în care încercau să experimenteze cît mai creativ scriitura şi, în momentul cînd au sesizat că nu mai pot face asta, revista a încetat.
Cu prezenţa sa ne-a onorat şi domnul director Petre Guran, care, probabil s-a lăsat influenţat şi dumnealui de zvonurile ce tot circulau despre venirea lui V. Leac la Chişinău.

(menţionez acum că în 10 februarie, la Republica, va citi Ion Buzu)

2012-02-01T12:40:00.000+02:00

Nominalizarile la Premiul de proza al "Ziarului de Iasi"

Autor: Loredana OPREA
Data publicarii: 31/01/2012

"Ziarul de Iasi" va acorda pentru al noualea an consecutiv premiul literar prin intermediul caruia recompenseaza cele mai bune carti de proza romaneasca.

Juriul, format din Alexandru Calinescu (presedinte), Emil Brumaru, Valeriu Gherghel, Bogdan Cretu, Codrin Liviu Cutitaru si Doris Mironescu, s-a reunit ieri pentru a desemna cele mai bune zece titluri de proza aparute in 2011.

Astfel, au fost selectate volumele "Matei Brunul" (Lucian Dan Teodorovici), "Minoic" (Caius Dobrescu), "Un cetatean al lumii" (Virgil Duda), "Acasa, pe cimpia Armaghedonului" (Marta Petreu), "Viata lui Kostas Venetis" (Octavian Soviany), "Dezordinea preventiva" (Matei Visniec), "Dulcea poveste a tristului elefant" (Diana Adamek), "Ploile amare" (Alexandru Vlad), "Singura cale" (Nicolae Breban) si "Oameni din Chisinau" (Dumitru Crudu).

"Nu a fost nici greu, nici usor sa ajungem la lista asta de zece titluri. Ca o parere personala, cred ca anul 2011 a fost sub 2010 la proza, dar consider ca topul scurtat de cinci va fi mai dens si va contine titluri unul si unul, sa merite cumva oricare dintre ele sa cistige premiul pentru proza. Sint titluri diferite, formule diferite, romane diferite, slava Domnului ca proza care se scrie e destul de diversificata!", e de parere criticul literar Bogdan Cretu.

Printre propunerile pentru cele 10 romane nominalizate la Premiul pentru proza al "Ziarului de Iasi" s-au regasit, de asemenea, "In Iad toate becurile sint arse" (Dan Lungu), "Ingerul incalecat" (Radu Aldulescu) si "Rubato" (Razvan Petrescu). Acestea nu au fost publicate insa in 2011, ci fie reeditate, fie reunite in unele antologii de proza.

Autorii din rindul carora vor fi alesi cinci finalisti si apoi cistigatorul premiului in valoare de 6.000 de lei sint din generatii diferite si reprezinta nume semnificative pentru literatura ultimelor decenii.

"Ce e frumos e ca sint autori cam din toate generatiile: il avem pe Lucian Dan Teodorovici care e la 35 de ani, apoi pe Caius Dobrescu, pe la 40 si urmeaza Soviany, Marta Petreu, Matei Visniesc, Diana Adamek, Alexandru Vlad, care ar fi, asa, optzecisti, pina la seniori, seniorul fiind Nicolae Breban. Numele acestea cred ca sint ilustrative pentru ceea ce s-a intimplat in literatura romana in ultimii 30, 40 de ani chiar", a mai precizat Bogdan Cretu. Printre cei 10 scriitori nominalizati se numara si unul din Republica Moldova. „Cred ca tot Dumitru Crudu a mai figurat intr-un an cu un roman, «Macel in Georgia», dar e absolut firesc sa fie scriitori din Republica Moldova pentru ca scriu in limba romana, nu in limba moldoveneasca, deci aici e locul lor", a completat Bogdan Cretu.

Premiul National de Proza "Ziarul de Iasi" a fost initiat in 2003, din dorinta redactiei de a-i premia pe cei mai buni scriitori romani si de a oferi repere valorice cititorilor pasionati de literatura. De asemenea, pentru a-l evoca pe scriitorul si ziaristul iesean Aurel Leon, fost director onorific al cotidianului, in fiecare an, "Ziarul de Iasi" ofera un premiu celui mai interesant debut literar al unui autor local.

2012-02-01T12:35:00.001+02:00

A aparut un nou numar din revista Familia:

http://arhiva.revistafamilia.ro/2012/2012ianuarie.pdf

2012-01-31T22:27:00.000+02:00

Simona Popescu

- Zi

O respiratie? respiratia mea?
- trecut-au ore si învârt aceeasi întrebare
umplut-am pagina de cercuri copacei axoni si cifre alandala
tot rasucind în cap.
Apoi am început privind în gol
(adica-n tesatura unui frunzis adânc din fata mea)
am început sa-mi amintesc ceva din visul meu
în care nu erau imagini – sau nu asta conta –
ci percepeam direct Substanta:
un fel de întelesuri fara de limbaj
si fara de imagini
un fel de re-ordonari secunde de dinainte de imagini
de dinaintea filmului cel mut
un…protovis.

Apoi parca stateam în fata mea
Si-asa cum se-ntâmpla câteodata când îti vorbeste cineva
- si nici nu-l mai auzi si tu te-nfasori pe dinauntru
si-ti simti gândirea libera
ca pe un fluture zburând în preajma ta –
la fel un soi de mine dansator
fata de mine-ncremenita
se purta.

Cum rasuceam la chestia asta de ametisem bine
Niste glasuri fetitesti m-au tras din valatuc
- sapte pitice fete urlând din rasputeri
sub geamul meu neîncetat
si fara nici o noima:

tinca patinca pitula
krikrikri krakrakra
tinca patinca pitula
sa ramâi asa

Autorul poeziei e SIMONA POPESCU

2012-01-31T14:49:00.001+02:00

Marius CHIVU | Feedbook, Dilema Veche
Înstrăinări rural/urbane

● Matei Hutopila, Copci, Casa de Editură Max Blecher, 2011.
● Vlad Ioan Tăuşance, Legende urbane, Editura Herg Benet, 2011.

2011 a fost un an bun pentru poezie, mai ales pentru debutanţi. Editurile mari au renunţat, spre ruşinea lor, să mai publice poezie, dar cum-necum, în ultimii ani, au apărut pe piaţă mai multe edituri mici şi foarte mici care, cu bani puţini, dar cu multă pasiune, au preluat iniţiativa. Deşi colecţia de poezie a Editurii Cartea Românească părea destinată mai ales tinerilor, acum nu prea mai are identitate şi nici fler. Editura Brumar a continuat să publice multă poezie, dar acum i s-au alăturat şi alte edituri, precum Casa de pariuri literare, Herg Benet, Charmides, Casa de Editură Max Blecher sau Tracus Arte, care au dominat, la acest gen, piaţa editorială şi, cu siguranţă, o vor face şi în 2012, continuînd, de fapt, cea mai frumoasă şi mai interesantă competiţie editorială de la noi. Căci, cum am afirmat, fără părere de rău, şi cu ocazia bilanţului, editurile mari au pierdut monopolul pe debut şi pe literatura tinerilor. Trăgînd linie, mai mulţi poeţi mi-au atras atenţia la debut, unii menţionaţi de critici prin topurile de sfîrşit de an, alţii deja recenzaţi sau chiar premiaţi – Crista Bilciu, Poema desnuda (Cartea Românească), Andrei Dósza, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (Tracus Arte), Medeea Iancu, Divina tragedie (Brumar), George Nechita, Părţi juvenile, întinse (Pandora M), George Serediuc, Soarele mecanic (Herg Benet), Aleksandar Stoicovici, Vineri (Herg Benet) –, dar preferinţele mele merg înspre cărţile lui Matei Hutopila şi Vlad Ioan Tăuşance. Înainte de a trece mai departe, ţin să remarc faptul că, de cîţiva ani, poate şi pe fondul dispariţiilor cenaclurilor literare, tinerii nu se mai revendică de la un grup, de la o generaţie sau de la o poetică anume, gîndirea teoretică a slăbit (aşa cum, de altfel, tinerii romancieri de la noi, urmîndu-i pe cei din generaţiile mai vechi, nu au deloc apetit pentru eseu) şi, cu foarte puţine excepţii, nu mai scriu conceptual, publicînd mai degrabă colecţii de poeme, nu volume gîndite unitar în jurul unei idei/teme. Se scrie la liber.

DE ACELASI AUTOR
Dacă sfîrşitul acestui an aduce şi sfîrşitul lumii, cum v-ar plăcea să-l petreceţi?
Scurt, dar aproape mare
În căutarea sufletelor potenţiale
Toţi oamenii jurnalistului
Primul aspect care-ţi sare în ochi citind poezia lui Matei Hutopila (n. 1987) este mediul ei rural. Aşa cum altădată Ion Pillat scria poemele boierului cult melancolizat de sat, la Matei Hutopila avem vocea unui tînăr student privind înapoi, uneori cu nostalgie, la satul unde pare să-şi fi petrecut adolescenţa, căci inclusiv poemele de dragoste au loc aici. Scrise într-un limbaj care abundă în forme arhaice („odaie“, „buleandră“) sau doar specifice („glod“, „pîrlog“), dar şi în cuvinte moldoveneşti (chiar ruseşti), poemele lui Matei Hutopila oferă un mix inedit, aparent oximoronic, între rural şi tehnologic, între arhaic şi livresc, referinţele pop, de pildă, fiind folosite în versuri aproape sămănătoriste, însă fără intenţii ironice: „mă-ntorc în odaie, camera interzisă de odată, camera unde stau morţii şi musafirii / scot o cască, mamaia mă cheamă în chileri să mănînc / din putină brînză de capră / în ipod funk / dimineaţă undeva-ntre dealurile vasluiului într-o ogradă care, da, se vede pe google earth“. De altfel, surprinzător nu este doar faptul că un tînăr poet cult de azi scrie despre şi de la sat (expresionismul spiritual al lui Blaga sau experimentul lingvistic sorescian din seria La Lilieci, pentru a nu da decît aceste exemple, sînt datate istoric; exemplul cel mai apropiat putînd fi Ioan Es. Pop, dar poeticile sînt diferite), ci şi realul sentiment al naturii pe care îl dezvoltă în poemele sale despre cîmp Matei Hutopila, pentru care pămîntul, lacurile/iazul, dealurile, luna sînt agenţi lirici recurenţi ai unor stări de spleen rural. Multe poeme au nume de sate şi sînt, de fapt, nişte poeme de stare, de atmosferă adesea mohorîtă, întunecată, morbidă, brutală şi vag alcoolizată, uneori prin trimiteri livreşti la literatura rusă gen Erofeev sau Makanin, alteori direct: „mă apucă cîte-o tristeţe din asta jalnică şi-mi vine să am plete să alerg contra vîntului să cad / să fiu călcat în picioare să-mi cînte joan as a police woman regina spektor alexandrina hristov / şi toate pizdele depresive / să-mi fie cot la cot în urma carului să înaintăm cu greu prin glod spre livada cu morminte / apoi să mă trezesc, numaidecît // aşa stau în cîrciuma asta slinoasă în mijlocul lor şi-mi imaginez toate astea mi-e greaţă aproape fizic de / sticlele de sticlă de mesele de lemn de becurile chioare de baia cu apă trasă şi miros de vomă / şi mimez un zîmbet / degeaba“. De altfel, personajele pitoreşti, scenele de la înmormîntări şi din cîrciumi, micile amoruri nefericite şi istoriile triste din sat, violenţa şi nebunia care apar în cîteva poeme, sugestiile sărăciei şi ale plecării de acasă (în Italia) pentru găsirea unui rost, sentimentele aspre exprimate într-un limbaj colorat (nu de slang, dar de regionalisme), explicit uneori, toate acestea fac din Matei Hutopila, pe alocuri, un fel de Stoian G. Bogdan rămas la ţară. În ultimul ciclu al cărţii însă se aude „zgomotul de fond al oraşului“, poemele sînt ceva mai interiorizate, iar atmosfera, dominată de sentimentul înstrăinării şi al fricii, este şi mai apăsătoare, în contrast cu strălucirea străină a mediului modern: „în oraşul nostru se ridică clădiri frumoase din oţel şi sticlă şi / firme nemţeşti cu nume nemţesc şi firme austrice cu nume nemţesc vin şi / avem de mîncare şi pensii şi asigurări şi / geamurile lor sînt întotdeauna bine spălate şi uscate şi fără urme ş...ţ noi nu sîntem mai frumoşi dar / mai curaţi / zilele mohorîte se reflectă altfel în pereţii frumoşi de sticlă“.
Deşi ca limbaj şi ca mediu Vlad Ioan Tăuşance se află la polul opus, şi poemele sale tot despre însingurare şi alienare vorbesc, dar o fac mai direct, din mijlocul civilizaţiei urbane. Tăuşance joacă pe cartea imaginarului (posibil al) hipsterului care o arde prin cluburi, complăcîndu-se într-un erotism relativ promiscuu pentru a cădea apoi în depresii metaforizate în jurul unui joint. Şi de data aceasta decorul este important, însă cadrul elegiilor (mai degrabă, decît al legendelor) urbane ale lui Tăuşance este, fatalmente, maşinizat: bancomate, telefoane mobile, PC-uri, scări rulante, metrou, maşini, avioane. Senzaţia de rătăcire şi însingurare vine şi de aici, de la răceala acestui mediu, cu atît mai mult cu cît este surprins în dimensiunea lui nocturnă, pustie, proprice deambulării: „ai luat vreodată taxiul pe ploaie în maşina încălzită să / nu te gîndeşti la nimic poate doar să priveşti şoseaua udă / să fie seară cu o ţigară în mînă să te simţi obosit / după cheful de seara trecută la radio se aude muzică de top / şoferul tace şi tu nu ai nici un chef să mergi de fapt undeva // doar atît să stai în maşina încălzită să plouă să treacă / oraşul pe lîmgă tine cu un zgomot de motor turat lejer...“ Înstrăinarea apare mai ales în poemele de dragoste, destul de multe şi, în general, tributare imaginarului metaforic optzecist (poemul „Impact“ aminteşte de „Aerul cu diamante“ al lui Florin Iaru) care vorbesc despre amoruri trecătoare, întîmplătoare sau blocate, nefuncţionale. Decorul urban este dezolant şi neprietenos, iar vieţii de noapte în baruri aglomerate şi zgomotoase i se opune o viaţă interioară pustie, abătută, cu aşteptări şi comunicări frînte: „cine joacă tetris cu oamenii mei / cine-i clădeşte cu viteza curbei / unul peste altul / cine umple golurile unora / cu preaplinul altora / de-ajung să dispară în grupuri de minim / cinci / cine se va întrerupe din jocul ăsta / forţat să preia o convorbire / oare / are cineva / acel cineva / nokia / pentru că nu-i aşa / în orice casă e un încărcător / de nokia.“ Ca şi în cazul lui Hutopila, poeme bune precum „Nefericirea“, „Aseară“, „Ce se întîmplă“ sau „Numainoi“ alternează cu poeme slabe care, uneori, ies din tema predominantă şi scad tensiunea cărţii. Una peste alta însă, doi poeţi noi, care-şi delimitează clar spaţiile poetice şi care merită (şi pot fi) citiţi oricum: şi separat, şi împreună.

2012-01-31T12:30:00.002+02:00

Paul Cernat
(Observator Cultural)

Break on through to the other side
Andrei DÓSA - Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit

Debutul lui Andrei Dósa (n. 1985) a atras, pe drept cuvînt, atenţia comentatorilor care urmăresc şi filtrează critic „noile intrări“ în clasamentele poeziei tinere autohtone. Absolvent de Studii Economice, dar şi al unui masterat în… Litere la Braşov, fostul membru al clubului de scriere creatoare „Lumina de avarie“ face, într-adevăr, diferenţa printr-o sinteză – foarte personală – a sensibilităţii (post?)douămiiste şi printr-o intensitate interioară neobişnuită, de voltaj psihic deopotrivă comprimat şi exploziv. Într-o cronică altminteri excelentă, Alex. Goldiş consideră că apariţia în speţă vine pe fondul unei „crize de debuturi semnificative din ultimii ani“.

Cred, dimpotrivă, că ultimii ani au adus în poezia noastră o serie semnificativă (chiar dacă nu neapărat inflaţionară) de nume notabile, cu formule foarte diverse: de la Vlad Moldovan la m. duţescu, de la val chimic la Bogdan Lipcanu, de la redebutatul Ionuţ Chiva la Iulia Militaru şi de la prea puţin comentatul Laurenţiu Ion la Medeea Iancu, în condiţiile în care cîteva edituri dinamice, unele proaspăt intrate pe piaţă, şi-au făcut un adevărat program din publicarea şi promovarea noii poezii. Însă senzaţia că Dósa face, lejer, diferenţa faţă de cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie am avut-o şi eu citindu-i acest prim volum, cu un titlu desprins din Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni (ultimul text al cărţii, lung prozopoem eponim şi definitoriu, ţine să-şi sublinieze, cam prea apăsat, sursa biblică în final: „şi sîntem din nou la începutul poveştii apostolul pavel îşi înmoaie pana în cerneală şi începe să scrie cu o limbă de foc deasupra capului scrisoarea către corinteni“).

Ceea ce atrage imediat atenţia e precizia reţinută şi tensionată: a orchestraţiei de ansamblu, a tăieturii versurilor, a reglajului ritmic, a acordului între banalul cotidian şi un imaginar sălbatic, ţinut sub presiune şi eliberat în doze controlate. Spuneam că tînărul poet practică o poezie de sinteză. E şi o poezie „cuantică“, iar cele trei secţiuni („într-un sul de linoleum“, „uşa rotativă“, „ceea ce este în parte va dispărea“, primele două – cu cîte o „coda“ intitulată „Exerciţii de respiraţie“) confirmă din plin acest lucru: sînt re-conectate aici, ca într-un caleidoscop rotitor, experienţe ale unor vîrste diferite, de la secvenţele de familie din copilărie, cu părinţii ca figuri obsedante, la maturitatea „corporatistă“, de la ecorşarea aproape impudică a dragostei materne la poemele de amor descompuse stroboscopic, de la videoclipurile cinice ale propriei existenţe în decor „consumist“ la extazele psihedelice, deopotrivă crude şi diafane, în care vitalitatea organică şi fantasmele tehnologice se potenţează reciproc.

Spre exemplu, filmul unui accident al mamei, înregistrat traumatic şi hipertofiat de percepţia în panică copilului (eram cu mama cînd a căzut) se va regăsi, peste timp (şi cîteva zeci de pagini distanţă), într-o cădere similară a iubitei pe scările de la Okian (unul dintre eşecurile memorabile ale aeronauticii). Felul în care sînt făcute să ruleze pe scena interioară elementele de imaginar consumist, corporatist, cibernetic, android ş.a.m.d., implicînd, de regulă, o resemnificare a corporalităţii şi a sexualităţii (Matrix, Thomas Pynchon sînt referinţe culturale obliogatorii…) se regăseşte din plin şi la val chimic. Dar poemele acesteia din urmă au, uneori, un caracter cam dietetic, în vreme ce textele tensionate ale lui Dósa posedă, ca la cel mai bun Sociu sau la Manasia în momentele sale de graţie, o forţă hipnotică de impact emoţional, fără a miza pe stridenţe sau exhibiţionisme inutile: „Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mînă şi mă conduce la fereastră. Îmi scoate chiloţii, mă examinează./ În căldura soarelui pielea scrotului/ se strînge, se roteşte/ ca o bucată de hîrtie sub care mocneşte jarul./ O rădăcină iese din pămîn,/ un capăt de pod suspendat în aer/ începe să trepideze./ Cineva sau ceva se apropie./ Uruitul transformatoarelor se înteţeşte. Fascicule negre baleiază pe faţa mamei./ Priveşte fascinată, lăsată în genunchi./ Chipul ei este aproape./ Mi-e teamă că aş putea să îi şterg trăsăturile“ (Adoraţie). De remarcat, aici, secvenţialitatea cinematografică a imaginilor, derulate aparent sec, în versuri enunţiative, dar în care urcă pe nesimţite mercurul unui lirism imagist ce indică o creştere alarmantă a febrei interioare.

Titlurile însele scurticircuitează, derutant, registrele, eliberînd energia electrică a unei poezii în stare pură: Adoraţie, preview, parapantiştii săreau în gol, crăciunul în bucătăria inundată, celulele mele se simţeau părăsite, la traiettorie delle mongolfiere, moartea foloseşte gilette, compoziţie cu nuanţe de negru, die perfekte welle, film documentar, splendoare în iarbă, switch off, despre combaterea efectului de serăi¸ loading… please wait, filtru vegetal etc. Remarcabil e şi modul în care minimalismul contingent, „hiperrealist“, alunecă într-un imaginar de tip narcotic, fără a pierde vreun moment controlul: „Astăzi uşile rotative/ lucrează la capacitate maximă, separă şi apoi scuipă oamenii/ în malluri, bănci şi corporaţii./ Blonde platinate care poartă la gît/ un şir sclipitor de zerouri,/ bărbaţi ce-şi duc în palme cravata/ ciopîrţită cu foarfeca de angajatori,/ oameni care şi-au lăsat corpurile/ astrale drept garanţie pentru un credit în euro,/ directori în jugularele cărora/ patrulează peşti piranha, şi/ eu, refugiat într-una dintre uşi,/ încercînd să rămîn aici,/ să nu fiu aruncat în niciuna/ dintre lumile în care/ nebunii şi întîrziaţii mintal/ şi-au reunit forţele/ pentru a desena pe hîrtie milimetrică/ matriţele care vor da formă şi consistenţă/ dorinţelor noastre“ (Uşa rotativă (2)) Figura spiritului creator rămîne, aici şi aiurea, turbionul. Tehnica amplificării progresive, de astă dată în registru grotesc-subersiv, este accesată cu efecte mai curînd prozastice în satira anticorporatistă Monstrul sacru al scobitului în nas (o propunere originală de management planetar al plăcerii generate de „milenara“ îndeletnicire cu pricina…).

În alte părţi, viziunea e declanşată de concizia „minimală“, descompusă, a notaţiei: „un tunel lung/ acupunctură/ cu leduri/ apoi o zi o/ flacără de sudură/ în care un copil/ face un gest/ să-ncremenească/ lumea“ ((time(muie(www)). Oricum, în aproape fiecare poem intervine, într-un fel sau altul, un impuls „transgresiv“ ce trădează nevoia – mistică – de transcendent, de „dincolo“. Între agresivitatea lui break on through to the other side (Doors) şi extazul halucinat al lui shine on you crazy diamond (Pink Floyd), Dósa experimentează varii tehnici poetice de eliberare a minţii. Autorul lucrează adeseori cu materiale standardizate ale societăţii postindustriale sau apelează la retorica sloganurilor publicitare pentru a declanşa – fără să falseze în registru livresc sau simbolic – resorturile unei autenticităţi „bazale“, destabilizante: „Transformă-ţi atacurile de panică în ceva plăcut!“, „Lasă epuizarea sexuală să te acopere/ca vidul din ambalajele produselor“. Inutil să adaug că, în felul acesta, sloganurile se încarcă de „memorabilitate“ poetică.

Printre cele mai bune poeme sînt şi cele în care strălucesc, psihic, fantasmele pe care corpul le secretă proiectîndu-le în slideshow pe ecranul minţii. E cazul etericului Fără nici o legătură sau al celui intitulat, filmic, Splendoare în iarbă: „scobitura unde se întîlnesc coapsele cu gambele seamnănă cu litera H./H. de la haşiş de la H. al lui Rimbaud/Sa solitude est la mécanique érotique, sa lassitude/la dynamique amoureuse/şi/ O terrible frisson des amours novices/o pîine caldă însemnată cu H/pîinea cu care plecau la drum eroii din poveşti/pentru a ajunge în parcul acvatic dintre picioarele tale/la toboganele cu pante ameţitoare/şi pot vedea deja la capătul lor/dreptunghiurile de ciment cenuşiu/bazinele fără apă iubito“.

Referinţa la Rimbaud nu e deloc lipsită de implicaţii de adîncime: „dereglarea sistematică a tuturor simţurilor“ este unul dintre mecanismele generative ale poeziei lui Andrei Dósa. Între virtualitate şi retroproiecţie se desfăşoară întreaga aventură a unui eu remodelabil, sintetizată de aceste versuri cu poteţial de hit: „la capătul vieţii tale e o femeie rigidă/ …la capătul vieţii mele e un bătrînel neîndemînatic“ (fără nici o legătură). Autorul e, în egală măsură, un specialist al anticlimaxurilor, al melancoliilor zen în sotto voce, al caligrafiilor crepusculare în decor postindustrial: „nu ţi-e frică acum/ că va înceta/ ţiuitul aparatelor/ huruitul centralei/ şi că armata de cerşetori/ din cap/ îşi va uita cîntecele?“ (compoziţie cu nuanţe de negru), cu discrete rezonanţe extrem-orientale: „foarte rar/ o muscă se izbeşte de geam/ ploaia invizibilă mişcă frunzele// lumina se opreşte pe terasă/ ca un sediment al după-amiezii/ din candelă/ (cap de demon surîzător)/ iese un fir de fum// respiraţia mea nu-l tulbură“ (switch off). Chiar dacă secţiunea „într-un sul de linoleum“, avînd în centru „legăturile părinteşti“ şi experienţele copilăriei, se dovedeşte a fi, per ansamblu, mai omogenă şi cu o identitate mai bine focalizată decît celelalte, înzestrările poetice sînt multiple şi, aşa-zicînd, uniform distribuite pe întreg parcursul cărţii.

Aşezat în epicentrul principalelor tendinţe ale poeziei tinere din ultimii ani, Andrei Dósa are toate datele unui poet de vîrf, apt să ridice miza la cote greu accesibile majorităţii congenerilor. Titlul paulinic al prezentului volum, în care minimalismul biografic al societăţii de consum reinventează lirismul vizionar, poate fi citit, de altfel, şi „în ghicitură“, ca promisiune de anvergură…

Andrei DÓSA
Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 98 p.

2012-01-31T11:59:00.001+02:00

Ateneul Tătăraşi şi Centrul Cultural German Iaşi organizează în data de 30 ianuarie 2012, la ora 17.30, casting pentru spectacolul de teatru “Check in” de Dumitru Crudu, în regia lui Radu Ghilaş.

Pentru casting sunt invitaţi studenţi la Facultatea de Teatru şi actori profesionişti. Premiera spectacolului va avea loc la sfârşitul lunii februarie, iar distribuţia va cuprinde şapte actori.

2012-01-30T19:44:00.000+02:00

Aici puteti gasi un nou numar din revista ARGES

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=blogcategory&id=401&Itemid=104

2012-01-30T19:33:00.000+02:00

Broaşte şi peşti săreau în mijlocul drumului

În timp ce pe compul meu, pe care l-am pornit imediat cum am ieşit din Chişinău, curgeau titrele unui film de-al lui Marian Crişan, autobuzul se apropia puţin câte puţin de Bender. Era a doua oară, după ce ieşisem din Anenii-Noi, când încercam să mă uit la filmul ăsta al lui Marian. Prima oară am fost nevoit să sting compul la cererea unor poliţişti care ne-au oprit şi au percheziţionat autocarul, căutând ţigări. Un tip cocoţat pe o motocicletă intra în vama Borş, în vreme ce autobuzul îşi încetini viteza. Lunganul nu era lăsat să treacă în România din cauză că avea cu el o plasă cu peşti prinşi într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi vărsă pe asfaltul din vamă, putu să treacă graniţa. Cât ai bate dintr-un picior, vameşii se topiră în clădire, iar tipul fu înghiţit de imensitatea şoselei, îndepărtându-se de peştii ce săltau spasmodic pe asfaltul îngheţat şi pustiu. Peştii au tot sărit neputincioşi în mijlocul şoselei până când au încremenit de-a lungul drumului. Autobuzul nostru frână pe dealul Tighinei, între două gherete acoperite cu plase verzui de camuflaj şi şoferul deschise larg uşa.
Am închis compul şi l-am băgât în geantă, neîndrăznind să mă uit la film în vamă iar geanta mi-am culcat-o pe genunchi. Un căpitan cu automatul pe umăr avansa în salon, cu ochii roată. Îl aşteptam cu paşaportul deschis în dreptul fotografiei mele de acum zece ani. Doar după ce s-a oprit în faţa mea, mi-am ridicat privirile spre el. Până atunci nu am îndrăznit să-l privesc. La fel cum nu cutezase nici bătrâna taciturnă din dreapta mea, a cărei pleoapă îi zvâcnea nervos, cu o periodicitate de metronom.
-Hei, ia zi ce ai în geantă? mă întrebă, nici una, nici alta, galonatul. Mă privea fix şi eu mi-am ferit ochii într-o parte.
-Un computer, o piesă de teatru de-a mea tradusă în limba rusă şi mai mult nimic, i-am răspuns cu o voce inegală şi m-am uitat peste capul lui, la oamenii din autobuz care mă iscodeau indispuşi sau se uitau plictisiţi unul la altul.
-Dar droguri sau arme nu ai?
-Ei aş!
-Atunci deschide-o, ce mai aştepţi, se răsti gradatul.
Am tras fermoarul şi mi-am retras mâinile ca fript. În autobuz plutea o linişte ca în cimitir. Toată lumea mă privea scârbită. Doar şoferul număra ciorile ce aterizau pe acoperişul postului de grăniceri. Tipul îmi pipăia pereţii genţii. Un domn cu cotleţi se iţi în spatele său şi se holbă în geanta mea.
-Şi zici că, în afară de computer şi o piesă de teatru de-a ta tradusă în limba rusă, mai mult nu ai nimic? Da astea ce sunt? m-a întrebat tipul iritat, scoţând din geanta mea o pungă cu tartine. Preţ de câteva secunde, le adulmecă cu nasul său borcănat.
-Ce sunt astea? se răsti tipul la mine.
-O pungă cu tartine.
-O pungă cu buterbroade?
-Da, cu tartine.
-Jos din autobuz, răcni el şi eu am ieşit afară, cu compul lipit de burtă. Militarul călca apăsat în urma mea, ţinând tartinele cu vârful a două degete. Răsuflarea lui îmi ardea creştetul capului. M-a îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-a strigat în faţă:
-Bă, tu vrei să ajungi astăzi la Tiraspol sau nu?
-Sigur că vreau.
-Dacă vrei, atunci aruncă săndvişurile astea la gunoi!
-De ce să le arunc la ghenă?
-Nu vrei?
-Nu, i-am zis eu cu o voce gâtuită.
-Atunci marş înapoi la Chişinău. Hai, ce mai stai, ia-ţi mai repede geaca şi valea la Chişinău. Chiar acum. Că nu am timp să stau după curul tău.
Punga cu săndvişuri încă o mai ţinea cu vârful a două degete. Şi o ţinea aşa de scârbit, de parcă ar fi strâns de coadă un şobolan mort.
-Da de ce să le arunc la ghenă?
-Fiindcă sunt dintr-o altă ţară, iar legea nu-mi permite să te las să treci hotarul cu buterbroade dintr-o altă ţară. Ai înţeles, bă?
-Adică din Chişinău.
- Şi apoi, de unde să ştiu eu că nu sunt otrăvite şi că nu le-ai luat cu tine special ca să-i otrăveşti pe transnistreni? De unde, bă? Poate că sunt otrăvite.
-Chiar credeţi?
-Cum să nu?! De la moldoveni te poţi aştepta la orice. Pe cine vrei tu să otrăveşti, fraiere, în Tiraspol? Ia, zi?
-Oare chiar nu ştiţi? l-am înfruntat eu.
-Nu, nu ştiu.
Mă privea cu nişte ochi de gheaţă.
-La Tiraspol o să mi se monteze o piesă de-a mea la Teatrul Dramatic, dar tipul nu m-a crezut.
-Hai, las-o mai moale, că nu prea semeni tu a scriitor. Scriitorii arată altfel. Nu sunt aşa de graşi. Tocmai mă pregăteam să arunc punga în ghenă, când el a făcut un pas în direcţia mea şi s-a zburlit la mine.
-Eu cred că săndvişurile astea sunt otrăvite.
Afirmaţia lui m-a băgat în ceaţă. Dacă aruncam punga la gunoi, asta ar fi însemnat că îi dădeam dreptate şi că atunci putea să aibă toate argumentele la dispoziţie ca să mă dea în gât sau să mă bage la zdup. Am numărat în gând cam câte tartine mi-a dat nevastă-mea. Pare-mi-se, şapte, nu ştiu exact. Sau poate opt. Dar poate şi mai multe? Oricum, nu cred că mai mult de nouă, deşi puteau să fie şi mai multe. În timp ce mi le pregătea la bucătărie, eu îl citeam pe Saroyan în pat. Căpitanul îşi plimba privirile pe faţa mea, pe când eu număram cu degetele tartinele din pungă.
-Dacă ai să le arunci la gunoi, înseamnă că sunt otrăvite, îmi citi gândurile individul.
De teamă să nu flămânzesc pe drum, nevastă-mea îmi băgase în geantă tocmai zece tartine. Oho, tocmai zece! Şi nu erau fuşerite. Peste feliliile de pâine unse cu unt, îmi pusese salam, brânză şi roşii… Fie. O să le mănânc. Căci nu vreau să ratez lectura programată la ora unu. De aceea, i-am făcut un semn cu mâna spre punga cu tartine pe care tipul continua s-o ţină cu vârful a două degete de parcă ar fi ţinut-o cu un cleşte.
-Sunt gata să vă demonstrez, domnule căpitan, că nu sunt otrăvite, i-am spus cu o voce schimbată şi el mi-a râs în faţă.
-Nu te cred.
Am vrut să-i întorc spatele şi să mă ascund în partea cealaltă a rablei prăfuite, dar el m-a înşfăcat de braţ.
-Ba nu, fraiere, dacă ai să le haleşti, atunci ai să le haleşti de faţă cu mine. Chiar vreau să văd cum ai să papi nişte tartine otrăvite.
În spatele său se mai iviră vreo doi militari, cu automatele bălăngănindu-li-se pe burtă şi toţi mă scrutau batjocoritor.
Dilema mea era foarte simplă. Tot drumul cât m-am uitat la filme am păpat nişte plăcinte cu bostan pregătite de soacră-mea şi acum eram ghiftuit.Unde să mai încapă şi săndvişurile astea? Totuşi, se pare că nu prea aveam de ales. De aia, mi-am băgat un săndviş în gură şi începui să-l mestec în silă, dar am făcut treaba asta, doar pentru a nu lipsi de la lectura piesei mele. Nici nu vă pot spune cât de tare ţineam la acest spectacol. Din mai multe considerente. Primul şi cel mai important era că în Tiraspol se născuse soacră-mea şi copilărise nevastă-mea. Şi al doilea, nevastă-mea îmi tradusese piesa în rusă şi ea era tare mândră de acest lucru.
Primul săndviş l-am înghiţit în momentul când soarele se rostogoli după linia orizontului. Mai rămâneau nouă. Apoi am mai mâncat unul. Şi pe urmă încă unul. După care încă unul. Dar şoferului deja îi crăpase răbdarea şi începu să claxoneze, neştiind ce făceam eu în spatele maşinii. Un bărbat cu cotleţi sări din autocar şi veni să vadă ce am păţit de nu mă întorc în autobuz. Dar când mă zări păpând sănvdişuri, rămăsese cu ochii holbaţi. În jurul meu se mai îngrămădiră şi alţi gură-cască din autobuz. Stăteau cu degetul în gură şi se bungheau la mine, neînţelegând de ce ofiţerul ţinea cu orice chip să mănânc tartinele. Până la urmă, au aflat. Când a înţeles care-i chichirezul, bărbatul cu cotleţi mi-a strigat să le arunc la gunoi că, din cauza mea, o să întârzie la nunta fiului său.
-Sau dacă nu vrei să le arunci, atunci papă-le mai repede dracului.
Eu anume asta şi făceam, dar mai aveam de păpat tocmai cinci săndvişuri. O îmbucătură mi se opri în gât şi am început să tuşesc de mama focului. Femeia căreia îi zvâcnea pleoapa dreaptă m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic, chiar şi dacă m-ar fi arestat naibii sau m-ar fi trimis înapoi la Chişinău. Totuşi, încă mai speram să ajung la timp la lectura mea de la Teatrul Dramatic, la care le invitasem să vină pe toate rudele din Tiraspol ale soţiei mele. Toate neamurile ei erau ruşi şi m-au asigurat că vor veni cu dragă inimă la o lectură de-a mea în limba rusă. Dar pentru ca această minune să se întâmple, mai trebuia să înghit cinci sandvişuri. Tocmai cinci tartine! Îmi venea s-o iau la fugă numai când le vedeam. Însă nici să ratez lectura nu voiam. Pentru că ţineam foarte tare să se joace un spectacol de-al meu în oraşul de baştină al soacrei mele.
-Hei, ce dracului faci, şi-a ieşit din papuci ofiţerul, termini buterbroadele astea odată şi odată sau razi putina la Chişinău? Cât poţi să-ţi baţi joc de oamenii ăştia?
O bătrână căsca. O femeie în şubă fuma o ţigară subţire, uitându-se languroasă la o limuzină care alunecă pe alături. Iar bărbatul cu cotleţi mă privea cu nişte ochi injectaţi. Deodată, femeia căreia îi zvâcnea pleoapa dreaptă s-a repezit spre mine şi mi-a smuls punga cu tartine din mână.
-Hei, oameni buni, eu m-am săturat să aştept atâta şi vreau să ajung mai repede acasă, că pic din picioare de oboseală. Eu toată ziua am vândut la piaţă cearceafuri şi acum vreau mai repede să mă bag în pat, le-a zis ea şi şi-a băgat o tartină în gură şi a început s-o mestece repede-repede. I-a îndemnat şi pe alţii să-i urmeze exemplu, dar nu toţi au vrut. Doar şoferul şi un bărbat cu o cicatrice pe gât care mergea să-şi viziteze o mătuşă rămasă văduvă s-au sacrificat pentru mine. Câţiva pasageri fumau sau ne priveau sarcastic. Bărbatul cu cotleţi scrâşnea din dinţi. Iar o bătrână dormea cu fruntea lipită de fereastră.
-Mai bine le dădeai la maidanezi, a răcnit năbădăios bărbatul cu cotleţi, dar eu nu l-am luat în seamă. Ultimul săndviş l-am împărţit cu şoferul, dar gradatul nu a vrut să mă lase să urc în maşină cât timp încă mai mestecam ultimele firimituri. Doar după ce le-am înghiţit şi pe acestea, şi-a dus mâina la cozoroc şi m-a lăsat să urc în autobuz, parcă mirat că încă mai eram viu.
După ce m-am aşezat pe scaun, mi-am scos fulgerător compul din geantă şi am încercat din nou să mă uit la filmul ăla al lui Marian Crişan. Dar cum am văzut peştii sărind pe asfaltul din vamă, mi-am imaginat imediat ce s-ar fi întâmplat dacă ofiţerii m-ar fi prins pe mine cu ei: cu siguranţă că m-ar fi pus să-i pap cruzi şi cum mi-am imaginat treaba asta, cum am început să borăsc.
Fără să stea prea mult pe gânduri, şoferul a oprit autocarul şi m-a scos de guler afară, ca într-o proză de Gombrowicz.
Eu încă mai boram la marginea drumului, când autobuzul se porni în mare trombă spre clădirile cu nouă etaje de la marginea Benderului. Prin mijlocul drumului săreau câteva broaşte. M-am uitat la ceas. Până la unu mai rămânea o jumătate de oră.

2012-01-30T10:28:00.006+02:00

DUPA ce vineri a sustinut o recitatie din poemele sale publicate sau inedite si a dat autografe la cenaclul Republica, sambata Vasile Leac a venit la Atelierul de Proza Vlad Iovita unde a tinut o ora de creative writing. In prima parte a intalnirii a raspuns la intrebarile celor peste vreo 15 participanti. Cele mai multe intrebari le-a pus poetul si prozatorul Ion Buzu, interesat sa-i afle secretele scrisului lui Vasile Leac. Cu toate ca erau destule scaune, Vasile a tinut sa stea in picioare. Privindu-l cum vorbeste, mi-am dat seama ca ar putea fi un profesor foarte bun de creative writing. In partea a doua, Vasile le-a propus celor prezenti- oameni de varste diferite, cea mai tanara participanta la atelier avea 13 ani, iar cel mai batran la vreo 55 de ani, daca nu si mai mult-sa scrie un monolog al rucsacului, gentii sau posetei cu care au venit la Vlad Iovita. In partea a treia a intalnirii lumea a scris monoloagele pe care le astepta Leac. Cei care nu au vrut sau nu au avut chef sa scrie s-au dat cu parerea despre textele produse sub ochii lor. Totusi, cel mai mult a vorbit autorul volumului Toti sunt ingrijorati, placut surprins de monoloagele tinerilor scriitori de la Vlad Iovita. A sugerat chiar ca toate monoloagele sa fie inlantuite in unul singur si sa se faca dupa ele un spectacol de teatru.

Dupa atelier, discutiile au continuat pana noaptea tarziu, la Diamant, in jurul unei cani de ceai.

P.S.
Trebuie de mentionat ca Vasile Leac a venit la Chisinau un cadrul unui proiect gandit de poeta Moni Stanila si finantat de Institutul Cultural Roman.Proiectul se va desfasura un an de zile si in fiecare luna se va succede un alt tanar scriitor roman.

2012-01-29T23:00:00.002+02:00

VALERIAN CIOBANU

Destăinuirea “Delfinuţei”

Născută în anul 1988 în Turcia, pe malul mării, am fost aleasă dintre suratele mele de către stăpânul meu pentru că, i-am părut mai exotică şi în acelaşi timp mai simplă. Adică am culori clasice în vestimentaţia mea: neagră şi albă, iar faţa îmi este într-adevăr mai albă decât ale altora înpopoţate în roz, orange şi în materii de alte culori.

M-a adus la Chişinău din haremul lui...

Dar nu-i mai ţin minte numele. Însă şi după asta vrând-nevrând încă-i fac publicitate lanţului hotelier “Delphin”. Omul, ori mai bine zis, bărbatul care m-a adus din Antalya la Chişinău este aproape un geniu care ştie tot şi eu mă bucuram când mă lua cu sine la începutul verii. Cu el am cunoscut aşa poeţi şi scriitori ca: Arcadie Suceveanu, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Gheorghe Ciocoi, Valeriu Matei, Dumitru Crudu.

Culmea fericirii mele am simţit-o că vine şi chiar am avut ocazia s-o cunosc atunci, când am fost luată într-o “misiune specială” în oraşul Tiraspol. Stăpânul meu m-a burduşit cu cărţi de ale lui din anii trecuţi, care cântăreau

împreună vreo şapte, da, poate, - zece kile. Dar mă simţeam nespus de fericită, că am ocazia să trec vama Transnistreană. Am trecut-o fără probleme, fiindcă niciun vameş sau pacificator rus nu şi-a băgat labele lui în buzunarele mele în care, printre altele, erau şi nişte prezervative, stilouri de firmă de la un hotel de cinci stele din Antalya şi Belek. Iar sub cărţile autorului - o pereche de slipi şi altă lengerie intimă, în eventualitate, dacă din Tiraspol voi ajunge la mare, în regiunea Odessei.

Fericirea mea consta şi în aceea, că duceam şi eu ceva bun şi de folos pentru liceenii de la “Lucian Blaga” din faimosul oraş de pe malul bătrânului Nistru.

Că în restul timpului purtam banalităţi prin oraşul Chişinău.

Dar după prima misiune importantă la Tiraspol, m-am pomenit cu toate cusuturile rupte şi cu primele fisuri la fund. Iar faţa mea albă cu inscripţia “Delphin” hotel de lux s-a ponosit. Îmi pare, că acum în iarna anului 2012, tuturor le este ruşine de faţa mea, inclusiv stăpânului meu, care caută să mi-o ascundă. Mă poartă doar cu faţa spre sine.

“Să fie el sănătos, că de asta nu-mi pare rău, eu chiar eram obişnuită că “suratele mele” mai tinere şi mai frumoase, singure îşi ascund faţa sub paranja. Însă mă întristez noaptea, când stăpânul mă lasă singură pe fotoliul din odaie sau chiar pe cel din antreul apartamentului său. Când se trezeşte dimineaţa, mă găseşte în aceiaşi poziţie pe fotoliul din odaie sau din antreu. Mă burduşeşte cu alte fleacuri şi mă agaţă pe umărul lui şi hai iarăşi “Delfinuţo”, tiva prin oraşul plictisitor pe timp de iarnă.

*

Unde mă va purta cu sine oare până la 2 februarie? Că la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie m-a dus de zeci de ori, odată chiar şi la cel de arte plastice. Am mai fost la hotelul “Nobil” din Chişinău, “Codru”, “Dacia”, “Vila Verde” şi mai des la Biblioteca municipală B. P. Hasdeu, la atelierul de creaţie Vlad Ioviţă, la care vin câteva adolescente talentate şi câteva alintate, dar despre restul se spune de obicei la rubria “şi altele”.

Astăzi însă, nu înţeleg de ce nu m-a luat cu sine la atelier. M-a lăsat pe fotoliu, la el acasă.
*

Da eu, poate am vrut să văd rucsacul lui Vasile Leac! Poate, am avut plăcerea să-i duc măcar un volum de “Toţi sunt îngrigoraţi,” Bucureşti, editura Tracus Arte, 2010, că de “Oameni din Chişinău” - m-am săturat.

VALERIAN CIOBANU

p.s.

ACEST TEXT A FOST SCRIS LA O SEDINTA A ATELIERULUI VLAD IOVITA, DUPA O IDEE A POETULUI VASILE LEAC

2012-01-29T11:51:00.001+02:00

Alexandru Musina

- Political Congo

Maimutele din Congo - daca nu sitiai -
Rezolva orisiice conflict sau diferend
Extrem de simplu sii rapid, eficient:
Cu-n scurt, universal futai.
Si nici macar nu au înregistrat patent
Pe-arhaica metoda. Daca n-ai
Prejudecati, sa ne întoarcem amândoi în acel Rai,
Departe de idei sii teorii, de orice trend!
Oh, nu, nu-ti cer sa ne suim la loc,
Printre liane, în copaci seculari,
Ci sa ne amintim ce am uitat.
Iar când vom fi nervosii sii facuti foc,
În loc sa ne certam, ca nisite oameni mari,
Sa ne-ndreptam, tacuti, spre pat.

2012-01-29T11:48:00.000+02:00

Alexandru Muşina

- Armasarul si papusia

Sus, pe dulap, un armasar de portelan
S-a înaltat, salbatic, pe-albastrele-i picioare
De dinapoi. Si, într-o nesfîrsiita încordare,
Necheaza, în tacere, zadarnic, spre tavan.

Alaturi, cu ochi negri, gura rosia, visatoare:
Papusia. Care-asiteapta, senina, uitîndu-se pe geam,
Sa vina în vacanta, ca-n fiecare an,
Fetitele. S-o ia în patul lor, sa-i spuna la culcare

Secrete mici. S-o pieptene, sa o rujeze, s-o îmbrace
În haine noi, facute din petice. Nu sitie? Sau nu-i pasa
Ca ele au crescut, s-au maritat, au sii copii??

Sufletul ei curat, de plastic sii matasa,
Nu poate sa priceapa, la fel ca noi, - sii pace! -
Ca timpul trece sii nimic din ce a fost nu va mai fi.

2012-01-28T23:45:00.003+02:00

Ion BUZU

Un tip oarecare

- Uitaţi-vă la individul acela îmbrăcat într-o haină jerpelită şi murdară.
- Ăăăăă, mi se pare că seamănă cu el.
- Da, el e, nu-mi vine să cred.
- Uitaţi-vă, poartă o haină murdară toată de noroi
- Iar încălţămintea îi este găurită, ba chiar îi văd degetul
mare de la picior ieşind în afară, e murdar.
- Priviţi la mîinile lui, sunt negre şi zgîrîiate, acele mîini
care străluceau atunci cînd ţineau o carte de filozofie sau foi cu texte pe care le citea în coridoare, acum au devenit mîinile unui vagabond, nu mai ţin în ele nimic!
- Priviţi, scoate o foaie din buzunar, probabil e cu texte; rupe din ea o bucată, rupe ca să se şteargă la fund!
- În ce hal a ajuns, să scoată o foaie cu texte şi să se şteargă la fund cu ea.
- Da, cel care obişnuia să lipească aceste foi pe stîlpuri.
- El mereu privea cerul imaginîndu-şi fraze scrise pe el, imaginîndu-se acolo.
- Acum el merge gîrbovit privind jos de parcă
unicul lucru de care-i pasă este să găsească un loc
unde să se întindă şi nimic mai mult.
- Exact, nimic mai mult.
- Îmi amintesc cum rezolva teste în timpul recreaţiilor.
- Da, mi-a rezolvat şi mie unul, am rămas uimit, mereu l-am considerat deosebit.
- Dar acum e un tip oarecare,
a terminat liceul şi e un tip oarecare.
- Îhî, atît de oarecare încît merită împins în prăpastie,
să se rostogolească cît mai încolo.

La 3 a.m. pe un frig cumplit

„Ascultă Hank, ce-l face pe un om un scriitor?” – îl întreabă
pe bukowski un tip în cămaşă roşie.
„Păi, e simplu,
fie te aşezi deasupra unei
hîrtii,
fie te arunci peste un pod”:
Poate ar fi trebuit să scriu şi eu în
loc să-mi urlu la balcon orele insuportabile,
căutînd tot feful de pastile şi chestii tăioase,
încercînd să fac să fie ultima mea
noapte pe Pămînt.
Poate ar fi trebuit totuşi să mă aşez deasupra
unei foi şi mi-ar fi reuşit cele mai bune texte
în loc s-o apuc la 3 a.m. pe un frig
cumplit
spre lac pentru a mă arunca în el
şi să-l găsesc îngheţat;
să sar cu picioarele, să lovesc cu pietre încercînd să sparg gheaţa
şi nimic,
„nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!”

Miopie

Chestiile care îmi apar se unesc într-un film
într-o limbă pe care nu o înţelege nimeni
tradusă cu subtitrări
pe care eu nu le pot desluşi din cauza
miopiei,
văd doar mimica oamenilor,
le aud strigătele,
gesturile adresate mie, dar nu înţeleg nimic fiindcă
sunt miop
şi nu pot citi subtitrările lumii ăsteia
şi atunci inventez singur un sens pentru tot ceea
ce se întîmplă
oricum nu vedeam ce era scris pe tablă nici
la şcoală
şi nici subtitrările filmelor de la TVR 1,
nici afişele publicitare,
exact ca atunci cînd am văzut
Metamorfoza de Kafka, nu am înţeles prea multe
şi am tras concluzia că Gregor a devenit un monstru
fiindcă a dormit în ziua în
care trebuia să plece la serviciu,
de atunci a devenit un monstru pentru ceilalţi
şi părinţii se îngrozeau cel mai tare
cînd vedeau că nu le mai ajung bani şi Gregor nu are un serviciu
atunci el avea forma cea mai îngrozitoare,
subtitrările tot apăreau, iar eu
nu desluşeam nimic,
îmi încordam ochii, lăcrimam, mă tot enervam şi îmi strîngeam
pantalonii şi răsuflam din greu,
oricum
nu am înţeles nimic niciodată din lumea asta
cei de lîngă mine mă întrebau miraţi şi rîdeau:
„chiar nu înţelegi?”
unicul moment cînd totul avea sens
a fost cînd se lăsă întunericul
şi se auzi o muzică cu vioară şi un bas pe fundal.

Păianjenul

- Priveşte la acel păianjen din borcan. Uite cum
încearcă să iasă din borcan, să-i spargă pereţii,
nu are nici o şansă,
unicul mod în care va ieşi este să moară,
numai atunci va fi scos definitiv.
4 momente cînd am fost cel mai aproape de ieşirea din borcan.
În septembrie, lama cuţitului era lipită de o venă groasă de pe braţul
stîng,
ceva curaj, ceva mai mult soare, mai multă nebunie
şi doar cu o mişcare bruscă
totul urma să se sfîrşească,
nu a funcţionat,
Camus a minţit cînd a scris despre soarele care te împinge la crimă,
ticălosul!
În noiembrie, am zărit un cablu lung acoperit cu un cauciuc alb,
mă gîndeam că ar merge,
ieşirea e aproape,
dar a doua zi a dispărut.
În ianuarie, nenorocitul de lac era îngheţat
şi nu dorea să cedeze loviturilor.
În februarie, 2 pastile necunoscute pe care le-am găsit într-un sertar,
le-am dat peste cap fără să-mi pese prea mult,
m-am ales doar cu o ameţeală.
Nici unul din aceste 4 momente nu mi-au acceptat demisia.
Dulce predare, te rog să fii reală!
Acele momente terifiante,
acum au venit deodată,
fără prevenire, fără simptome,
la fel ca şobolanii scoşi de ciumă din crăpături
cu miile,
tîrîndu-mă în agonie, tremurînd, cedînd,
posedat de o boală dureroasă,
fără morfină,
făcîndu-mi măruntaiele zob,
apropiindu-mă de marginea acoperişului clădirii cu 15 etaje,
simţind în sfîrşit cum mi se scoate capacul de pe borcan.

3ml de Konfidor

Andruşa şi cu mine stropim cartofii.
Fiecare avem în spate maşina de stropit.
Gîndacii au format colonii pe
cartofii noştri,
de parcă au descoperit o nouă planetă,
sau o nouă existenţă lipsită
de agonie, capcane şi absurditate.
Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,
în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,
doar trei ore şi gîndacilor li se vor face rău şi vor muri;
ei nu pot vomita cînd li se face rău.
Mie şi lui Andruşa ne curge otrava pe spate,
nenorocitele de maşini de stropit sunt crăpate.
„Auzi Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap
că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu aceşti gîndaci,
să ne stropească şi el cu un fel de otravă,
nu chiar Konfidor,
dar ceva cu efect îndelungat,
să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată,
şi la rîndul lui să-i fie crăpată maşina sa de stropit,
să-i curgă şi lui otrava pe spate?”

În mine creşte ceva străin

Probabil cu asta mă aleg
cînd nu iau în seamă nimic din ce se întîmplă în interiorul meu.
Cînd m-am uitat în closet
mi s-au bulbucat ochii,
O, Doamne, e negru, mai negru ca tăciunele!
e un rahat negru.
Trăind la sat, nu obişnuiesc să-mi văd rahatul,
acesta cade în gaura de cinci metri şi gata,
înghiţit de abis pentru totdeauna,
dar în buda asta de la oraş l-am văzut pentru prima dată,
era negru.
Apoi observ pe burtă multe băşici,
trebuie că m-am încordat vreo 5 minute să dau drumul rahatului,
Băşicile se făceau mai roşii,
rahatul mai negru,
pereţii stomacului se apucă de tremurat,
un alien îşi face loc să iasă prin burtă,
s-a scremut / căcat prin mine
şi acum e gata să iasă în lume,
fără să fi avut o idee cum
a ajuns ceva străin să crească în mine.

Căzînd uşor în capcană

Aceeaşi scamatorie a trezirii la ora 10,
aceeaşi dictatură a organelor.
Îmi amintesc de un scriitor care stătea într-un bar de la 6 a.m. pînă la 2 a.m.,
timp de 5 ani,
aşteptînd să se întîmple ceva,
dar oricum nu se întîmpla nimic, doar dacă el provoca ceva.
Anul trecut am stat şi eu aşa într-un bar,
am băut 2 beri aşteptînd să se ia la bătaie nişte tipi,
dar nimeni nu a făcut nimic, au stat liniştiţi la mesele lor,
totuşi, acasă am scris o povestire în care doi din acest bar s-au luat la harţă,
unul din ei eram eu.
Încă nu am scris nici un text de 15 lei despre jaluzele.
Mă sună fratele meu şi îmi zice să mergem acasă mai devreme,
cu maşina vecinului,
cică a avut loc un viol în sat, poliţişti şi bandă galbenă de izolare a zonei peste tot,
oameni în panică,
unii ascunşi în casă,
alţii verificînd pe oricine intră şi iese din sat.
Cînd am ajuns acasă nu părea să se fi întîmplat nimic,
probabil fratele meu m-a tras pe sfoară doar ca să ajung mai devreme acasă.
A doua zi m-am trezit la 10.21 şi am rezistat dimineţii pînă la 11,
„nu-i nimic acolo, nu cădea în capcană!” – îmi tot spuneam,
dar activitatea fascistă a organelor m-a obligat să cobor din pat,
vezica urinară şi intestinele şi-au făcut simţită dictatura.

Păşind nevrotic de pe un picior pe altul
Atunci, cînd te căutam prin toate încăperile,
apoi te-am zărit, erai îmbrăcată în verde şi ai ieşit,
iar eu am început să-ţi vorbesc despre Războiul Rece şi Gorbaciov
păşind nevrotic de pe un picior pe altul,
chestii despre care nici cea mai vagă idee nu aveam
doar ca tu să mai stai 4 minute
şi încercam să o scot la capăt cu un sens genial celor spuse,
dar ratasem, ajungeam să vorbesc non-sensuri
şi tu ai plecat fluturîndu-ţi părul ondulat
gîndind probabil „niciodată nu l-am înţeles pe tipul ăsta!”
şi eu încă păşeam nevrotic de pe un picior pe altul,
încercînd să găsesc chestia genială despre Războiul Rece
cu care te-aş putea ţine pentru încă ceva timp.

.X&O.

Eu ştiu cine eşti,
te văd oriunde merg.
În maxi-taxi,
pe stradă,
în clădire.
Îţi simt suferinţa vieţii cotidiene şi aş vrea să fac orice ca să ţi-o şterg.
Aş arunca vreo instituţie în aer,
aş crea un templu secret,
te-aş răpi într-un ritual,
te-aş smulge din turma societăţii,
ţi-aş pune cu dragoste pistolul la tîmplă.
Îţi spun,
pentru
tine
trecătorule
aş deveni cel mai crunt terorist.
Te-aş face să înnebuneşti de bucurie,
să nu te mai întorci în aceeaşi celulă.

Nici un fir de înaltă tensiune acolo

În timp ce stau în pat, cu piciorul bandajat în două locuri, în regiunea genunchiului şi a gleznei, taică-meu mă întreabă ce s-a întîmplat în realitate.
Mă întorc pe partea stîngă şi-i spun că nu vreau să vorbesc. Vreau să dorm. Sunt obosit, mă doare piciorul şi am nevoie să mă odihnesc.
- O să dormi după ce spui adevărul.
În nici într-un caz nu trebuie să afle adevărul.
Îmi aduce pantalonii găuriţi la piciorul drept în regiunea genunchiului şi a gleznei. Fisurile par a fi produse de arsură. Îmi arată găurile de la haină şi-mi spune cu tonul vocii ridicat:
- Astea numeşti urme ale arsurii de rug? Cînd te împiedici şi cazi exact cu genunchiul în jăratec obţii aşa găuri mici în pantaloni şi aşa arsură mare? Eu nu cred că te-ai ars căzînd cu genunchiul în foc. Spune cum te-ai ars! Nu-ţi dau pace pînă nu spui totul.
- V-am spus odată cum s-a întîmplat.
- Nu te juca cu mine, nu poţi să ascunzi ceva. Doar ştii că pînă la urmă aflu tot. Doar din ce ai păţit pînă acum nu ai putut să muşamalizezi ceva. Eu ştiu prea bine că arsura aia nu e de la foc. Am vorbit şi cu medicul care ţi-a făcut bandajul. E de la curent electric. Unde te-a lovit?
Nu vreau să-i spun tatălui meu asta, dar locul real în care s-a întîmplat chestia aceasta e o construcţie cu două etaje unde e instalat un transformator care nu mai funcţionează, dar e folosit pe post de conductor întrucît prin el trec fire de tensiune de 10kV, lucru de care nu ştiam, atît timp cît am folosit acel loc timp de cinci luni. Zăvorul de la uşă era defect, toate aparatele dinăuntru ruginite, nu se auzea nici un sunet. Mă gîndeam că e un loc abandonat. Un fel de no-go-zone, spaţiu de care Statul a uitat, l-a etichetat drept „inutil” retrăgîndu-şi controlul asupra lui. Am decis să-l transform într-un buncăr al meu. Un laborator propriu. Un loc în care să meditez şi să nu dea de mine nimeni. Să experimentez singur cu tot felul de performance-uri poetice. Totodată consideram spaţiul respectiv ca fiind unul interzis, fiind în el, deja încălcam anumite norme, lucru care făceau experienţele mai intense. Apoi am adus în această clădire unde era transformatorul dat foile mele cu terorism poetic. Erau hîrtii cu fraze gen în capul tău e un poliţist – ucide-l!, oamenii normali mă sperie sau nicio şansă să scapi. Foi pe care le lipeam prin sat cu un an în urmă. După care am fost descoperit că eu eram cel care lipea pe unde apuca fraze ca bine ai venit în iad! ori băi, eu chiar aş vrea să te ajut. Părinţii mi-au interzis orice lecturi subversive. Am dus un sac de polietilenă plic cu hîrtii de astea, plus tuburi cu clei, plicuri în care îndesam poeme contemporane, subversive, utilitare, minimaliste şi pe care le puneam în porţi şi în cutii poştale la oameni. Sau le aruncam peste gard în curţile lor. Stickere, foi de mărimea A3. Cărţi de-ale lui Kropotkin şi Bakunin. Capitalul lui Marx. Nu sunt un om, sunt o dinamită: Nietzsche şi Anarhismul. Cărţi de Hakim Bey ca Pirate Utopias; TAZ: Poetic Terrorism, Chaos;, Gone to Croatans:Origins of dropout culture. Abolirea Muncii de Bob Black, Reţete pentru dezastru: Cartea de gătit a anarhismului scrisă de cei de la Crimthinc. Copii ale pamfletului despre mizeria studentului care a stîrnit revolta studenţească din Franţa în mai ’68 plus flyere cu slogane scrise pe ziduri în timpul acelei răscoale. Foi cu texte de Guy Debord şi Raoul Vaneigem cu Revoluţia Vieţii Cotidiene.
Sub nicio formă tatăl meu nu trebuie să afle despre locul ăsta care adăposteşte lucrurile enumerate. Nici că am avut acces la ele timp de cinci luni. Şi că am ales anume aşa loc pentru a le ascunde şi a-mi crea propriul laborator, o căsuţă în care e instalat un transformator prin care încă mai circulă curent de 10000 V.
Aşa că inventez o poveste.
- Lîngă tabără.
- Care tabără?
- Murmur de Izvor.
- Nu înţeleg, cum te-ai electrocutat lîngă locul acela?
- Gardul taberei dinspre pădure, unde sunt stîlpi cu sîrme de înaltă tensiune. Nu ştiu, nu am văzut-o, era poate în tufişuri, dar m-am atins, nu-mi amintesc sigur cum s-a întîmplat că m-am trezit cum Petru, băiatul cu care am fost, mă uda cu apă şi după aia m-a ajutat să merg.
- Deci, un cablu rupt? De la tabără?
- Da.
- Sigur nu ai sărit peste gardul lor şi ai atins transformatorul?
- Nu. Am mers numai pe lîngă gard.
- Nu spui minciuni? Ca aia cu împiedicatul şi căzutul cu genunchiul în foc?
- Nu.
- Nu ştiu, mi se pare cam straniu. Cum pînă acum nu au reparat firul ăla. Atunci sun la Union Fenosa. Dacă e vorba de aşa ceva, trebuie să se ocupe de cablu acela cît mai urgent, pînă altcineva nu s-a atins de el.
Eu m-am ridicat brusc. Nu se poate, numai nu la Union Fenosa. La naiba, nu credeam că se va ajunge aşa departe. Poate să-i spun adevărul? Dar nu pot, mă va crede nebun. Doar de cîte ori părinţii mi-au ţinut morală să fiu precaut cu lucrurile legate de electricitate. Şi mai ales, toate cărţile şi foile adăpostite înăuntru.
- Eu plec să caut o factură, să găsesc numărul lor de telefon şi să le sun. Mai întreb o dată, aşa s-a întîmplat?
Înghit şi ezit un pic.
- Da, aşa a fost.
Apoi tatăl meu aduce telefonul lîngă mine, uitîndu-se ţintă în direcţia mea formează numărul de pe factură. Începe a spune că în satul Ratuş s-a desprins o sîrmă de curent, lîngă localul de festivităţi Murmur de Izvor. Apoi spune că nu minte, îşi ia toată responsabilitatea, dar în calitate de cetăţean e dator să informeze autorităţile despre aşa incident. Fiul său a fost curentat şi să vină cît mai repede să repare.
Fără a-şi muta privirea de la mine, pune receptorul în furcă. Mă priveşte de parcă nu crede nici un bob de orez din ce am zis şi o voi încasa grav pentru asta.
- Peste două ore vin băieţii să vadă unde e sîrma aia. O să le arăţi ce şi unde, o să le povesteşti fiecare detaliu. Acum nu mai ai cum să le torni poveşti celor de la Fenosa, cu ei nu glumeşti.
Taică-meu pleacă şi rămîn singur în cameră. Am două ore să inventez o poveste care să aibă sens. Aici vine testarea teoriei adevărului-coerenţă. Ce le spun celor de la Union Fenosa? Vor vedea că nu e nici un fir de curent desprins prin preajmă şi se vor prinde de îndată că mint. Mă gîndesc la toate cărţile şi filmele poliţiste. La serialul CSI, cum încercau să pună detaliile cap la cap ca să găsească povestea în întregime. Asta trebuie să fac şi eu, doar că cu scopul opus, să găsesc detalii cele mai subtile pentru a construi minciuna pe care toţi să o creadă. Trebuie să fiu mai bun decît un detectiv. Rahat, dar CSI rula noaptea şi nu reuşeam să-l văd pînă la capăt, adormeam. Ce mă fac? Doamne, te rog, fă să fie un fir rupt. Doar asta mă poate salva!
O, nu, şi vor începe adevăratele probleme dacă nu găsesc nimic. Părinţii vor fi amendaţi sau sancţionaţi că au chemat degeaba echipa de la compania furnizoare de electricitate.
Peste două ore şi jumătate vine maşina cu doi tipi, în cămeşi pe care e scris Union Fenosa şi simbolul firmei. Au cu ei nişte dispozitive. Par a fi de la CSI, investighează faptul cît de mincinos sunt. Ies în întîmpinarea lor împreună cu taică-meu. Şchiopătez.
Ajungem la tabără şi iese paznicul. Tatăl meu îi explică care e situaţia, că aici m-a curentat o sîrmă ruptă. Paznicul urlă că nu nici o sîrmă ruptă. Urlă că totul e în regulă cu tabăra. Cei doi băieţi mă întreabă unde s-a întîmplat incidentul. Le răspund că nu-mi amintesc bine. Eram în stare de şoc şi mi-am pierdut cunoştinţa cînd s-a întîmplat. Nu ţin minte cu siguranţă locaţia.
- Atunci cum ai ajuns la spital dacă ţi-ai pierdut cunoştinţa? – întreabă unul din ei.
Îi spun că nici eu nu ştiu.
Mă priveşte cu o sprînceană ridicată. Nici el nu mă crede. Probabil se gîndeşte că nici nu am vreo arsură la picior. Bandajul şi şchiopătatul sunt false.
- Auzi, hai nu ne pierde timpul şi spune ce s-a întîmplat.
Privesc în direcţia transformatorului în care se află „laboratorul” meu şi vreau să-i zic să meargă acolo, dar nu o fac. Le spun că aici m-am electrocutat.
- Atunci vom căuta peste tot firul cela desprins.
Mergem toţi cinci prin tufişurile din pădure căutînd un fir de înaltă tensiune care nu există. Eu închid ochii şi şoptesc o rugăciune. Mă rog ca acesta să apară de undeva. Să existe. Dăm într-o parte şi-n alta tufişurile şi nici un fir de înaltă tensiune acolo. Dacă s-ar găsi acum un cablu rupt de la un stîlp, s-ar rezolva toată povestea asta şi am pleca cu toţii acasă, am da mîna unii cu alţii spunînd că ne-a făcut plăcere. Doar un fir de înaltă tensiune cer, nimic mai mult! Mă tot întreabă ăştia de la Fenosa „unde, unde”, iar eu răspund că nu ştiu.
- Cum nu ştii dacă zici că aici te-a bătut curentul?
- Păi, poate l-au reparat. Hai să mai cercetăm. Noi vom merge din urma ta.
Mergeam cu paşi mărunţi privind jos încercînd parcă să găsesc ceva ce era acolo cu trei zile înainte. Cel puţin mă comportam astfel. Mergeam la deal şi la vale. Apoi iar răscoleam acelaşi teritoriu. Mă simţeam încolţit. De parcă aş fi într-un text de Kafka, în care trebuie să găsesc ceva ce nu există, altfel verdictul mă bagă la balamuc.
Brusc, îmi vine ideea să le deviez atenţia de la toată situaţia asta căzînd lat la pămînt. Să mă prefac că îmi e rău. Sau să mă opresc, să-mi desfac bandajul şi să le spun: „uitaţi ce rană urîtă. E o arsură de gradul trei. Cum vă pare, nu-i aşa că-i respingătoare? Uitaţi, mi se pare că se vede osul, uitaţi, sîngerează!!!”

Aceste texte sunt scrise de ION BUZU

2012-01-27T09:58:00.002+02:00

Vasile Leac la Chisinau

La ora 18.00 vine la cenaclul Republica de la biblioteca nationala.
Si sambata, la ora unu,
la atelierul Vlad Iovita de la Biblioteca B.P.Hasdeu, unde va modera o sesiune de scriere creatoare.

2012-01-27T09:57:00.001+02:00

In ziarul Capitala de azi- o excelenta pagina de cultura facuta de Hose Pablo!

2012-01-26T20:00:00.002+02:00

>la marginea drumului<

În timp ce mă uitam la compul meu, pe care-l luasem cu mine din Chişinău,la cum începea un film de-al lui Marian Crişan, autobuzul gonea cu toată viteza spre Bender. Era al doilea film al lui Marian pe care încercam să-l privesc după ce ieşisem din Anenii-Noi. Încă mai curgeau titrele, când autobuzul îşi încetini viteza. Un pescar din Oradea nu era lăsat să treacă în ţară cu peştii pescuiţi într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi abandonă pe asfaltul din vamă, fu lăsat să intre în România. Peştele sălta în prostie pe şoseaua îngheţată şi pustie pe când autobuzul încremeni la vama de pe dealul Tighinei.

Am închis compul şi l-am vârât în geantă, temându-mă să mă uit la film cât timp eram în vamă şi geanta mi-am culcat-o pe genunchi. Un militar cu automatul pe umăr avansa în salon. Îl aşteptam cu paşaportul deschis în dreptul fotografiei mele de acum zece ani. Doar după ce s-a oprit în faţa mea, mi-am ridicat privirile spre el.Până atunci nu am îndrăznit să-l privesc. La fel cum nu cutezase nici bătrâna taciturnă din dreapta mea.
-Hei, ia zi ce ai în geantă? mă întrebă galonatul, privindu-mă fix, până când mi-am ferit ochii într-o parte.
-Un computer, o piesă de teatru de-a mea tradusă în limba rusă şi mai mult nimic, i-am răspuns cu o voce inegală şi m-am uitat peste capul lui, la oamenii din autobuz care mă iscodeau indispuşi sau se uitau plictisiţi unul la altul.
-Dar droguri sau arme nu ai?
-Ei aş!
-Atunci deschide-o, ce mai aştepţi, se răsti gradatul.
Am tras fermoarul şi mi-am retras mâinile ca fript. În autobuz plutea o linişte ca în cimitir. Toată lumea mă privea scârbită. Doar şoferul număra ciorile ce aterizau pe acoperişul postului de grăniceri. Tipul îmi pipăia pereţii genţii. Câteva bătrâne se iţiră în spatele lui şi se holbau în geanta mea.
-Şi zici că, în afară de computer şi o piesă de teatru de-a ta tradusă în limba rusă, mai mult nu ai nimic? Da astea ce sunt? m-a întrebat tipul iritat, scoţând din geanta mea o pungă cu tartine. Preţ de câteva secunde, le adulmecă cu nasul său borcănat.
-Ce sunt astea? se răsti tipul la mine.
-O pungă cu tartine.
-O pungă cu buterbroade?
-Da, cu tartine.
-Jos din autobuz, răcni el şi eu am ieşit afară, cu compul lipit de burtă. Militarul călca apăsat în urma mea, ţinând tartinele în vârful a două degete. Răsuflarea lui îmi ardea ceafa. M-a îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-a strigat în faţă:
-Bă, tu vrei să ajungi astăzi la Tiraspol sau nu?
-Sigur că vreau.
-Dacă vrei, atunci aruncă săndvişurile astea la gunoi!
-De ce să le arunc la ghenă?
-Nu vrei?
-Nu, i-am zis eu cu o voce gâtuită.
-Atunci marş înapoi la Chişinău. Hai, ce mai stai, ia-ţi mai repede geaca şi valea la Chişinău. Chiar acum. Că nu am timp să stau după curul tău.
Punga cu săndvişuri încă o mai ţinea cu vârful a două degete. Şi o ţinea aşa de scârbit, de parcă ar fi strâns de coadă un şobolan mort.
-Da de ce să le arunc la ghenă?
-Fiindcă sunt dintr-o altă ţară, iar legea nu-mi permite să te las să treci hotarul cu buterbroade dintr-o altă ţară. Ai înţeles, bă?
-Adică din Chişinău.
- Şi apoi, de unde să ştiu eu că nu sunt otrăvite şi că nu le-ai luat cu tine ca să-i otrăveşti pe oamenii din ţara mea? De unde,bă? Poate că sunt otrăvite.
-Chiar credeţi?
-Cum să nu?! De la moldoveni te poţi aştepta la orice. Pe cine vrei tu să otrăveşti, fraiere, în Tiraspol? Ia, zi?
-Oare chiar nu ştiţi? l-am înfruntat eu.
-Nu, nu ştiu.
Mă privea cu nişte ochi de gheaţă.
-La Tiraspol merg să-mi montez o piesă de-a mea la Teatrul Dramatic, dar tipul nu m-a crezut.
-Hai, las-o mai moale, că nu prea semeni tu a regizor. Regizorii arată altfel. În primul rând, nu sunt aşa de graşi. Tocmai mă pregăteam să arunc punga în ghenă, când el a făcut un pas spre mine şi s-a zburlit la mine.
-Eu cred că săndvişurile astea sunt otrăvite.
Afirmaţia lui m-a băgat în ceaţă. Dacă aruncam punga la gunoi, asta ar fi însemnat că avea dreptate şi că m-a dat în gât. Te miri ştie cum ar fi putut să interpreteze gestul meu. Nu e exclus că m-ar fi putut şi băga la zdup. Am numărat în gând cam câte tartine mi-a dat nevastă-mea. Pare-mi-se, şapte, nu ştiu exact. Sau poate opt. Dar poate şi mai multe? Oricum, nu cred că mai mult de nouă, deşi puteau să fie şi mai multe.În timp ce-l fixam cu ochii, am numărat cu degetele tartinele din pungă: erau zece. De teamă să nu flămânzesc pe drum, nevastă-mea îmi băgase în geantă tocmai zece tartine. Oho, erau tocmai zece! Şi nu erau fuşerite. Peste feliliile de pâine unse cu unt, nevastă-mea nu se zgârcise să-mi pună salam, brânză şi roşii… Fie. O să le mănânc. Dacă nu vreau să ratez prima repetiţie programată la ora unu, va trebui să le mănânc pe toate. De aceea, mi-am îndreptat mâna spre punga cu tartine pe care tipul continua s-o ţină cu vârful a două degete de parcă ar fi ţinut-o cu un cleşte.
-Sunt gata să vă demonstrez că nu sunt otrăvite, i-am spus cu o voce schimbată şi el mi-a râs în faţă.
-Ia s-o mai văd şi pe asta.
Am vrut să-i întorc spatele şi să mă ascund în partea cealaltă a rablei prăfuite, dar el m-a înfăcat de braţ.
-Ba nu, fraiere, dacă ai să le haleşti, atunci ai să le haleşti doar de faţă cu mine. În spatele său se mai iviră vreo patru militari, cu automatele bălăngănindu-li-se pe burtă şi toţi mă scrutau cu oarecum batjocoritor.
Chiar şi dacă tot drumul am păpat nişte plăcinte pregătite de soacră-mea care se născuse în Tiraspol, mi-am băgat primul săndviş în gură şi am făcut treaba asta, doar pentru a începe repetiţiile la spectacolul meu. Ţineam foarte mult la acest proiect, fiindcă piesa era tradusă de nevastă-mea şi pentru că spectacolul urma să se joace în oraşul în care ea a copilărit.
Primul săndviş l-am înghiţit în momentul când soarele se rostogoli după linia orizontului. Mai rămâneau nouă. Apoi am mai mâncat unul Şi pe urmă încă unul. După care încă unul. Dar şoferului deja îi crăpase răbdarea şi începu să claxoneze, neştiind ce facem noi în spatele maşinii. Un bărbat cu cotleţi sări din autocar şi veni să vadă ce am păţit de nu mă întorc în autobuz. Şi când văzu că stăteam şi păpam snvdişuri în faţa ofiţerului rămase cu ochii holbaţi. În jurul lui se mai îngrămădiră vreo câţiva gură cască din autobuz. Apoi se mai adunară încă vreo câţiva. Toată lumea se holba la mine, cum mestecam cu gura închisă ca să nu vomit dracului. Mai aveam de păpat cinci săîndvişuri, când o îmbucătură mi se opri în gât şi am început să tuşesc de mama focului. O femeie îmbrîăcată într-un palton galben m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic, chiar şi dacă m-ar fi arestat naibii sau m-ar fi trimis înapoi la Chişinău. Totuşi, nu voiam să ratez ocazia de-a monta un spectacol la Teatrul Dramatic din Tiraspol şi de ale invita la premieră pe toate rudele soţieie mele din Tiraspol. Toate neamurile ei erau ruşi şi ar fi venit cu dragă inimă să vadă un spectacol de-al meu în limba rusă. Dar pentru a se întâmpla această minune, ar mai fi trebuit să înghit cinci sandvişuri. Tocmai cinci săndvişuri! Îmi venea s-o iau la fugă numai când le vedeam. Însă nici să ratez prima mea repetiţie nu voiam. Pentru că ţineam foarte tare să se joace un spectacol de-al meu în oraşul de baştină al soacrei mele.
-Hei, ce dracului faci, şi-a ieşit din papuci ofiţerul, mai papi buterbroadele astea odată sau razi putina la Chişinău? Cât vrei să te aştepte oamenii ăştia?
Femeia în palton galben mi-a smuls punga cu tartine din mână.
-Hei, oameni buni, dacă vreţi să ajungem mai repede acasă, hai să-l ajutăm pe camaradul nostru. Uite aşa, le-a zis ea şi şi-a băgat o tartină în gură şi a început s-o pape. I-a îndemnat şi pe alţii să-i urmeze exemplu, dar nu toţi au vrut. Doar şoferul şi un bărbat cu o cicatrice pe gât s-au sacrificat pentru mine. Ceilalţi douăzeci de pasageri stăteau ciucure în jurul nostru ne priveau sarcastic.
-Mai bine le aruncai naibii la ghenă, a răcnit năbădăios bărbatul cu cotleţi, dar eu nu l-am luat în seamă. Ultimul săndviş l-a păpat şoferul, dar gradaţii nu au vrut să mă lase să urc în maşină cât timp acesta încă îl mai mesteca.Doar după ce a înghiţit şi ultimele firimituri, galonaţii şi-au dus mâinile la cozoroace şi ne-au lăsat să urcăm în autobuz.
După ce m-am aşezat pe scaun mi-am scos compul din geantă şi am pornit filmul lui Marian Crişan. Dar cum am văzut peştii sărind pe asfaltul din vamă, mi-am imaginat imediat că ofiţerii m-ar fi prins pe mine cu ei: oare nu m-ar fi pus să-i pap cruzi şi cum m-am gândit la treaba asta, cum am început să borăsc.
Fără să stea prea mult pe gânduri, şoferul a oprit autocarul şi m-a îmbrâncit afară.
Eu încă boram la marginea drumului, când autobuzul se topi printre clădirile cu nouă etaje de la marginea Benderului. M-am uitat la ceas. Până la ora unu mai era o jumătate de oră.

2012-01-25T23:02:00.002+02:00

V. Leac

(n.3 iunie 1973, Năsăud)

A publicat:
- Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie, Publishing HouseHartmann (2005; Ed. Vinea, 2006);
- Dicţionar de vise, Cartea Românească (2006) ;
- Lucian (un experiment), Publishing House NinPress (2009);
- Toţi sînt îngrijoraţi, Editura TracusArte, 2010.

- A primit premiul Euridice în 2007.

- În mai 2008, susţine la New York mai multe lecturi și devine idolul unor scriitori celebri când, la ospețele de după, le povestește filme prin semne și body-language :)

- Este membru fondator al grupării literare Celebrul animal şi al revistei Ca şi Cum.

- Este prezent în antologiile: la neagra, 2007; nasturi în lanul de porumb, 2008; minimal, 2009; cele mai frumoase poezii, 2010; poate ne vedem, 2010; compania tinerilor poeţi, 2011; deranj, 2011.

Întodeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pîlpîie viaţa; navighează, aşa, fără o destinaţie precisă. Şi cum aş putea scrie pentru ei dacă nu într-un chip cît mai verosimil. Vreau să-ţi imaginezi surîsul astronautului stînd acolo, lîngă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bînd?. După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vîrful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se opreşte; se întoarce şi-ţi rîde în nas, ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii.

your British sun

.au trecut cinci ani de când am rămas aici
obligat să-mi examinez continuu labele piciorelor
îmi scrii că eşti în stare să faci un adevărat cult pentru el
şi vederile lui cu karatişti care se antrenează pe vârfuri de stânci
spui asta pentru că eşti prietena unui desenator de felicitări
care te-a aburit vorbindu-ţi despre mantia lui cu reacţie
ştii ce – toţi avem un substitut în benzile desenate

pentru a afla mai multe trebuie să pătrundem în viaţa unui porc
asta spunea un mare cercetător american
nu există zombi e doar astenia de primăvară
acum când derulez îmi închipui
că-s vecinul tău că te invit la mine în bucătărie
îţi ascult poveştile
te admir cum tremuri plângi fumezi
îţi ofer kafea pe urmă te dau afară
şi alerg după tine pe scări

azi dacă mă întrebi
ţi-aş spune acelaşi lucru
pentru că erai deprimată şi aveai un zâmbet irezistibil
când mi-ai spus că eşti rea şi pervertită şi dai cu gheruţa
te-am îmbrăţişat şi-am rămas aşa până noaptea târziu
draguţă şi perversă
când mă-ntrebai:
Ceasurile pe care le cumperi ocazional
funcţionează perfect în momentul negocierii,
după 5 minute nu mai funcţionează.
Au ceasurile un sentiment rasist,
sau pur şi simplu li se termină bateria după ce-s vândute?
Cum îşi manifestă orbii extazul?

Pe atunci tu făceai măşti pentru teknival
eu inventam maxime pentru zâmbetul tău
(fotoliu: locul în care pleacă bătrânii în vacanţă;
telecomanda: secretul unei căsnicii fericite;
dormitorul: aici te gândeşti serios la cât de outsider eşti)
în ultima dimineaţă dinaintea plecării ţi-am spus
nu-ţi face iluzii istoria se taie la montaj
ai jurat că-ţi tatuezi chestia asta pe coapsa stângă

acum eroul tău preferat are în mână o cană de ceai
pun albumul la loc în geamantan
sunt curat şi fără vicii
aici e aproape ziuă.

mă rog zilnic să aibă grijă de tine

.orice ţi-aş fi spus tot identic ţi-ar fi părut
ştiam că eşti în altă parte şi vei rămâne acolo
simulând superioritate şi oboseală
simţeam că adică eram sigur c-o să mă îmbarc
p'un pescador şi n-o să te mai văd ani întregi
am visat că ţi-am dat o umbrelă cu un soare minuscul sub
să te încălzească prin Anglia aia verde şi întunecată

Ce face cea mai îndrăzneaţă fată din lume?

eu l-am luat pe Jacky şi-am plecat la plimbare
eram dispuşi amândoi să mergem până în Rusia
am văzut un boschetar stând pe o treaptă
în faţa unei clădiri cu un troller albastru întredeschis
aproape de mânerul ridicat gata de plecare
trona o păpuşă goală
fără păr şi fără o mână
ei bine drăguţo când am văzut-o am ştiut că eu sunt păpuşa aia

i-am dat apă la arteziana din piaţă i-am udat labele
şi-am plecat spre KF un bar unde poţi să-ţi iei şi câinele cu tine
n-am stat mult nici aici pe masă era un pliant:
„TURNUL RELICVELOR. ALTARUL INIMII, 24-26 iunie, Arad.
O preţioasă colecţie a relicvelor sacre ale lui Buddha
şi ale altor maeştrii buddhişti face acum înconjorul lumii.
Turul oferă o rară oportunitate de a vedea aceste relicve
care au fost găsite în cenuşa rezultată în urma incendierii
maeştrilor buddhişti, fiind esenţa realizărilor lor spirituale.”

când nu te mai poţi bucura de lucrurile mărunte eşti terminat
am plătit şi-am ieşit în stradă
la semafor, în spatele meu, am auzit un copil:
mami, de ce câinele ăsta are picioarele aşa scurte?
N-am auzit răspunsul pentru că s-a făcut verde
şi-am plecat în viteză, cuprinşi de panică.

uneori noaptea mă găseşti pe malul mureşului
întins pe nisipul fierbite pierdut printre boscheţi
acum îmi dau seama că în viaţa asta a mea
numai copacii şi câinii nu m-au dezamăgit
mă cred norocos şi zâmbesc când numai cu câteva
minute în urmă mi-a sărit o aşchie în pleoapa stângă
am fost atât de aproape să ajung pentru tine 1 pirat de apă dulce
când lucrurile mărunte nu-ţi mai spun nimic eşti mort

alteori stau minute în şir pe bordură
cu gândul la hamsterul meu care aleargă în gol
şi mă gândesc la tine şi-ţi spun
să nu plângi niciodată când hamsterul tău aleargă în gol

acum caută un loc şi te adăposteşte undeva
e rupere de nori
după ce se opreşte şi ies stelele
mergi spre casă pe jos prin aerul răcoros al verii
în timp ce te dezbraci o să uiţi tot filmul ăsta
te vei întinde şi vei adormi
dimineaţa soarele o să-ţi bată în geamuri
tu o să deschizi fereastra o să zâmbeşti mai inocent ca niciodată
ca şi cum pe lumea asta n-a existat niciodată vreun hamster.

trei ani mai târziu

.taci şi ascultă-mă
sunt un personaj dintr-un roman religios
care călătoreşte clandestin în vagoane de marfă
într-un abc mi-am plasat telefonul în frigider
actele le-am aruncat într-un spital pe geamul deschis
unde fuma un tip cu ochelari groşi

nu vorbesc cu nimeni nu mi-a făcut poze
n-am familie nimic care să-mi întoarcă mutra în spate
simt când cineva mă bârfeşte la trecere
îmi place să fac pe detectivul pe bordură îmi place
să mângîi câinii pe cap îmi place
să zâmbesc când îţi răscolesc dulapul

sunt în baie şi am senzaţia că plasez bombe prin subsoluri
când sunt în gelaterie închis într-o bilă transparentă
înconjurat de asistente am senzaţia că sunt comestibil

am văzut cândva o fetiţă care avea unghiile pictate
cu portretele prietenilor ei imaginari
fratele ei ţinea în mână un evantai cu care alunga
musculiţele şi insectele care încercau să se pună pe unghiile ei
dacă îmi spui de ce musculiţele făceau asta
te iau cu mine în insule

pot să-ţi povestesc totul
pentru că ştiu că în curând vei pleca

ştiu cum va fi nu-mi spune nimic
sunt în iad sub un munte de varză
nu mă deranja
câinele meu nu te mai recunoaşte.

Bonus: V. Leac în Bronx :)

Aceste texte au fost preluate de pe blogul Bătrânul Safo, unde au fost publicate Bogdan Cosa

2012-01-25T22:59:00.001+02:00

V. Leac – cine era de fapt (poezie)

Echinox ⋅ March 26, 2011 ⋅

(Acest poem este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

/

cine era de fapt

/

.stai să-ţi spun o poveste cu vampiri adevăraţi;

nu din seriale, filme şi alte parodii de cărţi, furaţi:

vampiri, vampiri. s-a întîmplat în acceleratu de Iaşi -

Timişoara. era trecut de 1, mergeam la Beclean la Festivalul

Grătarelor cînd cineva deschide uşa şi-ntreabă: „rămîi sau ieşi?”

pe atunci lucram la ziar. în prima fază am crezut că-i supracontrolul.

rămîn, dar care-i problema? s-a întîmplat ceva? băi, îţi spun că arăta

super bine, nu m-am mai gîndit că vocea ei era…

cînd a aprins lumina, şi-am văzut cît de frumoasă e,

am întrebat: eşti adevărată? „sigur că da, nu vrei să pui mîna?”

aş fi vrut, dar n-am îndrăznit, nu mă aşteptam la aşa tupeu.

„e liber, da?” tac, ce era să zic. se freacă intenţionat de piciorul meu

şi se trînteşte nonşalant pe banchetă în faţa mea, îşi bagă ş-un

deget în gură, aşa cum fac tipele de pe CD, şi-ncepe să facă îmmm

să mă ia dracu dacă înţelegeam ceva, îmi sărise somnu, nene,

înghiţeam ca nebun’n sec; poate visez, aşa ceva nu se poate

să se-ntîmple în realitate, zic. „ba se poate”, zice bestiala.

am făcut ochii mari, cred că mi s-a zburlit şi păru pe braţ.

„nu te aşteptai, a!” am mai înghiţit o tură’n sec şi-am bîiguit

ceva de genu – ce staţie a fost asta? şi pe urmă am înţepenit.

„sînteţi curios sau ce vă fute grija? pîn’ la Beclean mai e hă hă

cîteva ceasuri… dacă vrei ajungem imediat, vrei?” mă,

era să fac pe mine; şi ca şi cum mi-ar fi citit memoria, zice:

„a fost Cîmpia Turzii”, şi-n clipa următoare scoate o cutie de farduri,

„văd că te bagi în seamă”, o deschide, se uită-n ochii mei, şi suflă

din cutie în moaca mea un fel de praf verzui… o moleşală

mă cuprinse: percepeam perfect realitatea, dar neam,

nu mă puteam mişca. şi tipa începe să rîdă într-un mod particular,

cum n-am mai auzit pe nimeni… în orice caz nu era un rîs banal.

mă ciupeşte de obraz, „mi-eşti simpatic, ştii? mă cheama Serelena,

sînt din Mehedinţi, şi-mi place să călătoresc”, îmi ia mîna

în mîinile ei, nici nu pot să-ţi spun ce am simţit, „la nebunie

cu acceleratu ăsta, nu degeaba-i spune foamea. mie mi-e,

ţie?” tocmai treceam prin-o haltă cînd i-am văzut la bec dantura

lucind. asta e, gîndeam, s-a zis cu mine. stai, acum începe aventura:

îi ieşea un tubuleţ, ca alea de perfuzii, de sub geaca de piele

„vrei să guşti puţin d’aici?” puteam să fac ceva? şi-mi bagă

tubuleţu-n gură, „ia de aici”, avea un gust ciudat de bragă

parcă, în fine, n-are rost să insist că nu pot să-l descriu.

„e bun, nu?” înghiţeam fără să vreau, pe bune, să fiu

al naibii de nu. „ştii ce bei? normal că nu. e vampirpower,

o combinaţe: sînge vampiresc cu celule stem, noul energizant!

alţii-şi dau viaţa pentru el, nu-i aşa că-i amuzant?”

poate pentru ea, simţeam că mi se-ntoarce stomacu pe dos,

nu mai ştiam de mine, eram trecut pe halucinaţii cînd mi-a scos

tubuleţu şi cu limba mi-a şters ultima picătură ce se prelingea

pe barbă. şi pe urmă, aici mi se cam rupe filmu, parcă plutea

prin compartiment pe deasupra mea, cînd şi-a rupt sutienu;

nu mai vedeam nimic, atît am mai auzit: „sînt pe ciclu albastru,

puişor”, şi-am simţit cum sărutul ei îmi acoperă juma de cap.

cînd m-am trezit era ziuă, simţeam că sînt uşor, aproape diafan,

cînd cineva se-apropie şi-mi cere un foc. eram în gara din Beclean.

/

V. Leac

/

2012-01-25T11:07:00.002+02:00

A fost o sedinta minunata, vorba lui Oleg. Nu am fost foarte multi, dar e si mai bine pentru ca atunci cand sunt multi, foarte multi, sedintele devin mai istovitoare. Au venit si doi oameni noi: Raluca Mosu si Tatiana Pascaru, ambele poete, cu adevarat talentate.

Am facut si un exercitiu, la care cele mai bune texte au fost ale lui Buzu, Cristina, Tatiana si Raluca.

Am stat pana aproape de opt.

A fost foarte frumos.

Urmatoarea sedinta va avea loc sambata la ora 15.00, la care va veni si poetul Vasile Leac din Arad.

Va amintesc ca vineri la ora 18.00 Vasile Leac va
fi oaspetele cenaclului Republica de la Biblioteca Nationala!

2012-01-23T20:03:00.001+02:00

Sedinta de sambata va avea loc maine, marti, 24 ianuarie, la ora 17.00, la Biblioteca B.P. Hasdeu! Va astept!

2012-01-23T10:42:00.003+02:00

camera ei e pustie
de unde a fost scoasă
doar flacăra străvezie
a unei lumânări pe masă

în locul cănilor cu apă arzând
din care până-n ultima clipă a băut
deschid uşa din când în când
şi mă uit dacă nu a căzut

şi nu a luat foc
faţa de masă dar ea iată
arde pe acelaşi loc
unde o oglinda stătea altădată

în care ei să se privească îi plăcea
şi pe care am impresia că a luat-o cu ea

2012-01-22T20:44:00.010+02:00

garoafe roşii pe zăpada albă
să simţi milă în suflet e un lucru atât de rar
într-o lume în care doar cine e mai tare contează
un înger care a coborât din cer
sub înfăţişarea unui bătrân
în cimitirul Doina
spunându-ne ce semnifică
numele zoia

era îmbrăcat foarte îngrijit
era bărbierit şi mirosea frumos
si apăruse din nicăieri
pe câmpia înzăpezită de
la marginea cimitirului Doina

ne-am despărţit de un om şi ne-am întâlnit
cu un înger

bătrânul a luat-o pe zoia de mână şi au ieşit amândoi
din cimitir
luând-o în sus pe un drum de ţară
până au dispărut după un deal
dar după ei
nu a rămas decât o singură
pereche de urme-

niste garoafe sângerii
pe zăpada albă

2012-01-21T20:12:00.003+02:00

în troleibuzul 23 peste care plouă repede
se găsea pe 19 ianuarie 1988
zoia gheorghevna
ea acum nu mai e în viaţă

în troleibuzul 23 peste care plouă asurzitor
am urcat ca să merg două staţii
până la fabrica de pâine
ca să comand 30 de colaci

am coborât şi am vrut să traversez strada spre fabrica
dar brusc
m-am întors şi am alergat prin ploaie
după troleibuzul 23
în care pe 19 ianuarie 1988 călătorea Zoia Gheorgheva,
stând aşezată pe scaunul din spatele şoferului

2012-01-21T11:48:00.001+02:00

Anunt

Se amana pe marti sedinta de azi a Atelierului Vlad Iovita pentru marti, la ora 17.00.

Imi pare rau ca nu voi putea sa-i anunt si pe cativa tineri poeti care nu mai frecventasera pana acum atelierul si voiau sa vina pentru prima data sambata asta.

2012-01-21T11:14:00.009+02:00

ieri toate seara am privit fotografii ale
mamei mele, buncii mele anica si ale mamei sotiei mele
ale tatălui soţiei mele sau ale unchiului ghiţă
ale mătuşei ileana şi a lui moş vasile
ale lui moş costea şi ale lui moş efrim
ale mătuşii tamara şi ale bunicului soţiei mele
ale bunicii soţiei mele dinspre mamă
şi ale bunicii soţiei mele dinspre tată

niciunul dintre ei acum nu mai este în viaţă

ieri toată seara am privit fotografii ale
unor oameni care nu mai sunt în viaţă

în una dintre fotografii mama soţiei mele
ieşea din apă în anul 1968
în altă fotografie
moş vasile şi mătuşa ileana veniseră din Cetâreni pe jos să le vadă
la Flutura pe mama mea şi pe bunica anica în toamana lui 1974 acum
niciunul dintre ei nu mai e în viaţă

dar în aceste fotografii
care
încă nu s-au îngălbenit

cu totul
se vede cât erau de fericiţi că s-au
întâlnit

pe scaunul pe care eu stau acum
a stat atâţia ani mama soţiei mele
stând pe acest scaun
evghenii ivanovici i-a făcut o fotografie
cum privea spre fereastra spre care mă uit şi eu acum
pe 25 decembrie 1979 la orase nouă seara
şi visa să vină vara lui 1980 ca să meargă la mare

lui evghenii ivanovici îi plăcea foarte tare să-şi fotografieze soţia
dar acum nu mai este în viaţă
nici fotograful şi nici cea fotografiată

atâţia oameni pe care i-am cunoscut
nu mai sunt deja

la fel cum plouă acum afară
a plouat şi în 1966
când ei alergau pe plajă
ţinându-se de mâini
şi cu limbile scoase

afară plouă şi mie mi se face foarte trist
şi vreau să ies afară
şi să cadă şi peste mine ploaia
aşa cum cădea şi peste tatăl soţiei mele
la un picnic

evghenii ivanovici şi zoia gheorghevna nu mai sunt şi nu mai sunt
nici speranţele
sau supărările lor

eu ies în ploaie poate voi da peste sufletele lor în ploaie
eu ies
cu obrajii scăldaţi în lacrimi în ploaie
şi mă gândesc că ei
nu
mai sunt

în ploaie

2012-01-20T11:48:00.007+02:00

în camera ei unde a suferit luna aceasta
doar sufletul ei a rămas
trupul i l-au scos de aici
doi ciocli fără glas

doar sufletul ei a rămas
în camera în care a suspinat atâta
dar sufletul ei nevăzut
nu-l vor putea scoate de aici nici cu bâta

nu-l vor putea scoate pe targă
aşa cum i-au scos trupul ei scund
şi nu vor putea în ţăndări să-l spargă
sau să-l arunce în prund

sufletul ei nu-l vor putea lua
cei doi ciocli, oricât vor încerca

2012-01-20T11:27:00.004+02:00

După cioclu cu ochelari
au mai venit doi ciocli
unul tânăr şi unul bătrân
şi au aşezat-o pe o targă
şi au plecat
coborând scările
fără să ştie cum o cheamă
fără să ştie cine e
fără să aibă habar
ce cărţi îi plăcea
să citească
fără
să ştie la ce-i plăcea să se gândească

fără să ştie nimic
despre cea pe care o coborau pe scări
absolut nimic
poate că ar fi vrut să afle mai multe
dar poate nu
nu am de unde să ştiu asta

eu însă am cunoscut-o

pentru prima dată am cunoscut-o în 2001
când o conduceam pe iubita mea acasă
şi mă ascundeam în spatele uşii
ca să nu mă zărească mama ei

până la urmă m-a zărit

uneori îi aduceam cărţi de la bibliotecă

uneori stăteam de vorbă cu ea
cele mai lungi discuţii le-am purtat
în curtea spitalului
ei îi plăcea
să discute
şi să fie veselă

cei care au dus-o pe targă
în jos pe scări
nu ştiau nici măcar cum o cheamă

după ce au ieşit
nu am îndrăznit să închid uşa
aşa cum nu am îndrăznit niciodată
să şterg numerele de telefoane ale celor
care nu mai sunt

le mai păstrez şi acum în agende

am lăsat uşa deschisă
după ce au scos-o din casă
nu ştiu de ce

apoi am intrat în camera ei
o bluză de ai ei căzuse pe podea
şi batista era chircită

mi-am rotit ochii prin cameră
ştiu că nu i-au putut lua şi sufletul
m-am uitat îndelung
m-am uitat mult timp
poate am să-l văd

am dat cearcaeaful într-o parte

şi am văzut un trandafir roşu sub cearceaful imaculat

2012-01-20T10:51:00.003+02:00

ea a murit vineri la ora 18 si 15 minute

in ultimele doua zile nu mai spunea propozitii intregi
doar cuvinte desperate

bunica tamara apa bere poama alba

iar singurul cuvant pe care l-a pronunţă ieri când
a murit a fost
astăzi

acesta a fost singurul cuvant pe care l-a pronuntat
inainte sa moara

dupa ce ea a murit a venit un inger batran
imbracat intr-un halat alb
si a intins-o pe spate pe pat
si inainte sa iasa din camera
i-a strans mana

pe scaunul de langa patul ei am pus un
pahar cu vin rosu
si dimineata
era pe jumatate gol

oare cine l-a baut?

toata saptamana trecuta tresăream când nevastă-mea
deschidea uşa
mă temeam că o să-mi spună
ca mama ei a murit

singura dată când nu am tresărit
a fost ieri seara la ora 18 şi 15 minute
când
a murit

cel mai tare mă temeam de clipa aceasta
dar când a venit nu frică am simţit
ci o mare tristeţe

în camera ei se aud suspsine
dar când deschid uşa
acolo nu-i nimeni

doar ea stă pe pat cu faţa spre cer
de parcă ar urmări încotro se îndreaptă
sufletul ei

numai ea îl vede

eu îi văd trupul ei mort dar nu-i văd şi sufletul

cioclu a venit
e un tip cu ochelari
el îi va lua doar trupul
nu însă şi sufletul

2012-01-20T10:47:00.003+02:00

Anunt

intalnirea de azi de la Colegiul Plamadeala se amana pe vinerea viitoare.

Se amana pe marti si sedinta de sambata a Atelierului Vlad Iovita pentru marti, la ora 17.00.

Imi pare rau ca nu voi putea sa-i anunt si pe cativa tineri poeti care nu mai frecventasera pana acum atelierul si voiau sa vina pentru prima data sambata asta.

Am sa trec eu azi si voi pune un anunt pe usa.

2012-01-19T11:09:00.006+02:00

groaza se apropie ca un nor
nu stim nimic despre moarte
afara ninge ingrozitor
e o poarta deschisa poate

cand bunica mea in casa gemea
eu jucam fotbal pe ses
nu-mi pasa pe atuncea de ea
acum cu dansa vorbesc mai des

bunica-mea a murit cand eu aveam 14 ani
si visam in Brazilia sa fac avere
groaza e ca un pumn de bani
pe care-l zornai cu putere

cu toate ca acum eu nu mai merg la fotbal si stau doar langa ea
ea se zvarcoleste in pat de parca pe cioburi ar sta

2012-01-18T21:24:00.004+02:00

respiratia ei e tot mai lunga si tot mai grea si rara
nu stiu cum sa-ti invingi groaza si nu stiu cum sa crezi
deasupra patului ei este o scara
si pe fiecare treapta cateun cactus cu frunze verzi

niciun cuvant nu-l mai pronunta clar
numai sotia mea o mai intelege,privind-o, deodata
imi amintesc de matusa mea vighea care s-a ratacit
intr-un camp cu sfecla si nu s-a mai intors acasa niciodata

ea pe mama mea a cunoscut-o si pe umarul ei a lasat-o sa planga
de nenumarate ori a vizitat-o la spital
unde statea la ferastra privind cu tanga
si vorbeau despre rudele noastre inghitite de val

deasupra patului ei se ridica o scara
pe care ea a instalat-o nu stiu pentru ce asta-vara

2012-01-18T20:52:00.008+02:00

in fata patului in care ea e in coma
e ca si cum m-as fi ratacit intr-un cartier post-industrial
sau mi-ar fi rasarit un gabor inainte
sau m-ar fi inconjurat vreo zece serpi sasaind
sau ar fi tabarat pe mine vreo zece insi rasi in cap
izbindu-ma cu bocancii in cap
sau curcanii m-ar fi tarat intr-un subsol si m-ar fi pocnit
cu automatele in gura
sau as fi fost jefuit de haine pe litoral,
in timp ce eram in apa

niciodata in viata nu mi-a fost atat de tare frica
ca acum
nici macar atunci cand vreo zece insi m-au inconjurat
in clubul din Flutura vrand sa-mi dea la moaca
m-au batut cu bocancii in cap
sau cand curcanii
m-au bagat in duba si
ma duceau intr-o directie necunoscuta

cu o pastila de validol sub limba
stau in fata patului ei si tremur de frica
cu un cap golit de ganduri
si cu inima in gura

niciodata nu mi-a fost atat de frica

ca acum cand ea imi cere sa-i dau mainile
si eu i le dau
si ea ma incleasta de maini strans-strans
ca cineva care se ineaca

si incearca sa se ridice

in timp ce eu tremur de frica

niciodata nu mi-a fost atat de tare frica

asa cum imi este acum

2012-01-18T17:50:00.004+02:00

mainile ei chircite sub o plapuma inrosita
ca niste crengi de pe care toate frunzele au cazut
si au ramas goale si innegrite,
mainile ei ca niste ferestre sparte de lut

pret de cateva clipe i-am luat o mana in palma
nu s-a trezit din somn nici acum
de parca as fi tinut in palma un fulg de zapada
care cade in aceste clipe prin fum

bratele ei gaurite de acele seringelor
sunt moi ca o perna de puf
parca as fi atins apa curgand prin parc
sau aerul ce se inalta in vazduh

in camera ei nu e nimeni, si afara ninge abundent
dar ea i se adreseaza cuiva insistent

2012-01-18T17:26:00.005+02:00

la o fereastra luminata,
ea continua sa traisca,
de vreo saptamana nu a mai mancat nimic,

dar ea continua sa traisca
sfidand orice prognoze
si asteptari
demonstrand inca o data
ca viata ei e imprevizibila

ca nu stim noi nimic despre viata ei
si despre ea insasi

si totusi, atunci cand eram in fata usii
genunchii mi s-au taiat
si mainile au inceput sa-mi tremure
si vreo zece minute m-am plimbat pe platforma de la noua
ezitand sa intru inauntru

inca si acum mainile imi mai tremura
noroc ca nu tin nimic in maini

cand inca mergea pe strada
sau facea nu stiu ce prin casa
niciodata nu ma gandeam la ea
si de foarte multe ori
prezenta ei ma scotea din sarite

nu am aflat decat acum cat de tare
ma atasasem de ea
decat acum cand limba a inceput
sa i se inroseasca
si a inceput
sa scuipe petale de maci inrositi

pana acum credeam ca o urasc
ca o dispretuiesc
ca as fi fericit daca as trai cat mai departe de ea

abia acum imi dau seama
ca in tot rastimpul asta
am trait
intr-o mare minciuna
abia acum
cand a inceput sa-mi fie frica
cand zi de zi a inceput
sa-mi fie frica

acum gemetele ei imi par niste margele cazute de la gat si zornaind

in toate partile
pe o podea de piatra

2012-01-18T16:06:00.002+02:00

ultima oara am privit-o pe mama dintr-un autobuz
care isi lua viteza pe strada nationala
nu ningea si nu era nici moina
am zarit-o dupa ce ne-am despartit
in fata florariei
atunci m-a privit foarte trist
o privire mai trista ca a ei nu am mai vazut niciodata
m-a privit trist trist
m-a privit cu niste ochi mari si foarte tristi
in timp ce eu ma urcam in autocar
si soferul ma zorea sa ma sui mai repede ca
sa nu ne prinda intunericul in Ungheni

nu nu ne-a prins intunericul in Ungheni
dar i s-a spart o roata
pana la urma, a ambalat motorul si am parasit autogara
iar cand am ajuns in dreptul florariei
am zarit-o din nou pe mama
dosita printre buchetele uriase de trandafiri
spionand autocarul

floraresele fumau plictisite si nu aveau treaba cu ea
isi plimba ochii de-a lungul ferestrelor,
dar nu m-a gasit

desi si eu o priveam
si ii faceam semne
cu mana
dar ochii nostri nu s-au mai intalnit atunci

ultima oara cand am privit-o pe mama
eram in autobuzul ungheni-chisinau care prinsese
viteza depasind
cafeneaua
unde in urma cu treizeci de ani
beAm impreuna cu ea cafea cu lapte
bautura ei preferata din ungheni

autobuzul nu avea chiar atat de multe
ferestre
dar ea nu m-a gasit in masina
si o priveam cum ma cauta disperata si neajutorata cu ochii, fara sa
stiu ca atunci o priveam pentru ultima oara,
asa cum ai privi pentru ultima oara
petalele unui cires inflorit in plina iarna

dezamagita ca nu m-a zarit, i-a intors spatele
autocarului
si a prins sa coboare
treptele
autogarii
calcand pe petalele ofilite
de trandafiri cazute pe
scari

apoi autobuzul a marit viteza si eu
de atunci nu am mai vazut-o niciodata

2012-01-18T16:03:00.002+02:00

Poetul vasile leac la republica si vlad iovita

\pe 26 ianuarie la 18:00, vasile leac va fi oaspetele cenaclului \republica de la biblioteca nationala
iar pe 27 ianuarie va sustine un atelier de proza la vlad iovita, din cadrul bibliotecii b.p.hasdeu

2012-01-18T10:37:00.002+02:00

privirile stinse şi reci
mâinile amorţite şi livide
atâtea lucruri neclintite
în juru-i ca nişte melci

în camera ei un tropot de paşi neîncetat
în casă e un frig ca de cleştar
e întuneric şi tresar
dar ea de câteva luni n-a coborât din pat

mă apropii în vârful picioarelor
de uşa ei împodobită de sus până jos cu spini
într-adevăr ea stă pe pat
culcată pe o saltea de mărăcini

îmi cere să-i dau nişte apă
dar cana în mâinile ei crapă

2012-01-17T20:03:00.004+02:00

stam pe rand in camera ei, cateo jumate de ora eu si nevasta-mea, stam
in intuneric,
ea doarme,
stam nemiscati si o privim,
nimeni nu-i mai dadea in urma cu zece ani nici o sansa si
acum ea doarme pe pat, in fata noastra,
nimeni nu-i mai dadea nicio sansa nici saptamana trecuta,
dar ea doarme, continua sa doarma,
si seamana cu un copil,
pe care ai vrea sa-l iei in brate si
sa te plimbi cu el prin camera
nimeni nu-i mai dadea nicio sansa inainte de revelion,
dar ea continua sa doarma
eu stau si o privesc in intuneric
si ea doarme

atunci cand doarme
nu-mi mai este teama de nimic in lumea asta

si ea se trezeste si vrea bere
cu toate ca niciodata in viata ei nu buase bere

apoi adoarme din nou
si eu merg sa-i aduc bere
si sticla e rece
e foarte rece
dar ea nu stie asta si doarme mai departe

acum din nou nu stiu de ce mi se face frica
asa cum stau cu o bere rece ca gheata in mana asteptand-o sa se
trezeasca

Pisi

2012-01-17T17:23:00.001+02:00

* * *

Sarcina noastra la atelier a fost sa preluam un personaj preferat din ultima carte care ne-a placut. Si sa creem sau repovestim o situatie asemanatoare. Eu am ales personajul rocheritei din romanul O pata murdara de Christopher Moor. Deci iata ce am reusit sa scriu:

Într-o luni Charles s-a apropiat de mine şi a zis
- Mi-a venit de la poştă un colet personalizat şi uite ce era în el. Charles îmi întinde cartea, pe copertă scrie Cartea Morţii.
- Cool! zic eu, ador temele astea. Charles e şeful meu de mai bine de o lună, eu sunt angajata la librăria lui, e o librărie-agenţie care vinde şi importă jurnale din diferite tări aici in Basarabia. Charles e văduv de doi ani, soţia lui a murit într-un accident. El are o fetiţă adorabilă de 3 ani pe care o creşte singur. La parter e librăria, unde eu lucrez ca librar, iar la etajul doi Charles locueşte cu fetiţa, tot acolo mi-a închiriat şi mie o cameră.
- Ai idée cei cu cartea asta? Charles se uita la mine ca la un Oracol.
-Păi să vedem, eu nuştiu multe dar dacă ai primit asta înseamnă că eşti omul ales, îi spun eu lui Charles cercetînd cartea.
- Tu ştii ce înseamnă asta Charles! eşti ales să culegi sufletele celor careşi lasă lumina în..... dar Charles m-a oprit cu un gest al mîinii. El nu crede în magie şi nici în lucruri fantastice, aşa că lasă toată treba asta întunecată pe capul meu de rocheriţă - librar experimentată în acest domeniu.
- Iar ţi-ai vopsit buzele cu negru, de unde scoţi tu nuanţele astea? Arăţi ca dracu, spune Charles.
- Merci pentru compliment, m-am stăruit, raspund eu amuzată.
- O să-mi sperii toţi clienţii stăruindu-te tot aşa.
- Ce spui, eu sunt atracţia principală a acestei librării, ripostez eu.
Charles se uită în catalog, apoi îsi verifică agenda şi zice
- Merg să văd un lot nou de cărţi care trebuie să sosească din Bucureşti, aşa că rămîi şefă, şi vezi nu te relaxa. Cînd vine Ionela de la plimbare ajut-o pe Doamna Maria, că e femeie în vîrstă şi nu prea reuşeşte să ţină pasul cu ea.
- Nu-ţi fă griji Charles, poţi avea încredere în mine, îi spun eu.
- Şi studiază cartea asta, află cum a nimerit la noi, cel puţin cine a trimis-o, că cred totuşi că e o greşeală, spune Charles îndreptîndu-se spre uşă.
- Bine Charles! Pa Charles! Îi zîmbesc eu în timp ce el se îndepărtează. Naivul de Charles nu ştie că dacă primeşti o carte ca asta nu ai cum da înapoi, tu nu alegi, tu eşti cel ales. Aşa că mă apuc de citit.
- Lala! Lala! Se aude vocea micuţei lui Charles. Ionela mă numeşte aşa că nu poate pronunţa bine numele Laura, I am the black lilac of the night, repet eu, în timp ce mă uit cum micuţa îmi îmrăţişează piciorul stîng, un crac îmbrăcat în blugi cu cateva găuri ca să arate fine, plus că aşa mi se aeriseşte curul cînd trimit la primblare gazele maţelor mele. Ionela mă apucă de mană şi mă trage spre uşa de rezervă ce duce în grădină. Doamna Maria abea răsuflă după kilometrajul făcut după copil, se lăteşte cu toate cele 80 de kg in scaunul lui Charles ca să se odihneşte. Eu mă uit la ea şii strig:
- Aveţi grijă de librărie pînă mă întorc că Ionela vrea să-mi arate ceva.
Ionela fuge înaintea mea, dar se opreşte în faţa uşei închise.
- Ah, deci e ceva acolo, îi deschid uşa. Fetiţa arată cu degeţelul la un nuc, în el stă o coţofană care face gălăgie coţa-coţa, coţa-coţa, coţa-coţa, etc. Ionela zice: Pisi! Pisi! Şi punctează cu degetul arătător al mînii drepte coţofana cum ar face Gary Potter cu bagheta magică.
- Pisi! Coţofana amuţeşte, cade jos. Ionela se uită nevinovată la mine, apoi se întoarce cu paşi grăbiţi înapoi în librărie. Am vrut să merg să văd ce-i cu pasărea, dar Charles mă omoară dacă pîţeşte ceva micuţa, aşa că fug ca strajul copilăriei după ea. Mă gîndesc la sărmana coţofană, o fi avînd un atac de cord, şi păsările. În librările Ionela se apucă de scos cărţi de pe rafturi, e amuzamentu ei preferat, doamna Maria mă anunţă că a uitat să cumpere lapte, aşa că are de gînd să mă lase cu micuţa.
- Eu nu pot sta cu ea, eu nu am certificat de dădacă ripostez eu, ca să scap de obligaţie.
-Nui nimic, te măriţi şi îl primeşti gratis, îmi zice Doamna Maria care deşi nu are total încredere în mine, şi-a pus în plan să-mi scoată din cap rockul, şi să mă facă "fată normală" cum se exprimă ea. Foloseşte diferite trucuri ca să scoată din mine normalitatea, obosindu-mă cu responsabilităţi normale. Ce plictiseală. Ionela cu mine rămînem singure. Am de dus un colet cu cateva cărţi unui cumpărător fidel, e o carte de a lui Dumitru Crudu ,, Oameni din Chişinău Măcel în Georgia şi Covoare Moldoveneşti. Cupărătorul nostru locuieşte la 10 minute de lîngă librărie, aşa că mă gîndesc că nui grav dacă o iau pe Ionela cu mine. Păcat că nu am timp să citesc Cartea Mortii. Iau coletul, eu chem pe fetiţă, o apuc de mănă, încui uşa, şi ne pornim.
- Unde megem? Întreabă Ionela uitîndu-se curioasă ca Alisa în ţara minunilor în scorbura unde numai ce a fugit iepurele cu ceasul.
- Mergem la Dorin Chirtoacă, e un cititor fidel, vom duce pachetul acesta. Ionela zice
- Dă, dă, dă, întinde mîna spre pachetul cu cărţi, eu nu sunt zgărcită şi il dau, cum pot refuza ajutorul. Înaintăm pe stradă, în faţa casei destinatarului Ionela se opreşte, cu o mînă ţine pachetul, iar cu dreapta şopteşte ceva. Eu mă aplec să văd ce spune ciudăţenia asta mică.
- Pisi! Spune ea şi ţine degetul arătător îndreptat în partea cealaltă a străzii unde un om se pregăteşte să traverseze strada. Tipul cade pe loc. Uau, Ionela tu chiar eşti specială, şi eu care credeam că tatăl tău a trăit degeaba. Sper să nu îndrepţi niciodată degeţelul asta al tău spre mine. Abia aştept să+i spun lui Charles ce fetiţă specială are, doar că nu o să mă creadă, scot mobilul şi fac o poză cu caţiva trecători care deja l-au înconjurat pe tipul suferind de jos. Am dus cărţile şi ne întoarcem la librărie. Suntem deja aproape de librărie cănd pe lăngă noi trece o Honda roşie care ne stropeşte cu apă. Ionela ridică degetul pe care eu nu reuşesc să-l opresc, îl îndreaptă spre maşină şi spune:
- Pisi! Maşina frînează brusc, tipul coboară repede şi se îndreaptă fugind spre noi, o flacără gigantică acoperă locul unde numai ce era maşina Made in China.
Cruta! Bine i-ai făcut Ionela. Îi spun eu în timp ce ne rădem ambele fericite. Tipul se apropie, cand mă uit mai bine ăsta e Charles alerga spre noi din direcţia flăcării.
- Opa, am păţit-o, spun eu uitîndu-mă vinovată.
Charles întreabă - nu ati păţit nimic, gîfîie ca un ceainuc în clocot.
- În maşina mea era o bombă! Spune el, uitîndu-se la fumul ce iese din direcţia accidentului.

Elena Chirica

2012-01-17T17:20:00.007+02:00

acum chiar plang, asa fara niciun motiv, stau pe un scaun, in camera ei, afara ninge, de cate zile oare nu am mai iesit din casa, afara ninge, acum o luna
am vazut o veverita atacata de o haita de caini afara ninge, am vazut o veverita inconjurata de o haita de caini,topaind in mijlocul lor in timp ce i se strangea cercul

acum o luna, in curtea spitalului de hematologie, in timp ce o asteptam pe mama sotieie mele, am vazut o veverita atacata de maidanezi si eu am fost o data atacat de maidanezi. intr-un parc pustiu si nu aveam dupa cine sa cer ajutor, acum imi vine sa plang fara nici un motiv respiratia ei susura ca un parau prin camp

era o veverita roscata pe care o muscau maidanezii nu am putut face nimic cand am ajuns eu era prea tarziu veverita aia
nu mai era nicaieri
nu mai era nicaieri
oare unde disparuse
oare unde disparuse caci nu mai era nicaieri si eu am fost o data atacat de maidanezi si am simtit ce-i groaza

ea doarme, si afara e ziua si eu o privesc si imi amintesc cum, in urma cu o luna, o veverita fusese atacata de maidanezi si imi amintesc cum dupa veverita aia nu ramasese decat

tristetea

2012-01-17T16:59:00.004+02:00

dupa ce am umblat prin tot cartierul dupa cateva bobite de poama alba, fiindca ea a vrut un strugure alb,a vrut doar sa-l vada, nu sa-l manance, doar sa-l vada,
sa vada un strugure alb sa tina in mana un strugure alb sa-l miroase sa-l pipaie cu degetele
nu sa-l manance,
sa-si treaca degetele de pe o bobita pe alta asa cum ti-ai trece mainile prin par

dar nu am gasit nicaieri struguri albi i-am adus in schimb un strugure negru
dupa ce l-a luat in mana
a adormit cu fata lipita de ciorcinele rece

somnul ei parca e un strugure inghetat

im zic asta
si groaza
groaza
cedeaza

2012-01-17T16:56:00.001+02:00

Când aveam trei ani lui taică-meu îi plăcea foarte tare să-şi pună mâinile pe piept si să-şi întindă picioarele spre uşă, să le lipească unul de altul cu degetele în sus, si să-şi închidă ochii, fara să respire sau respirand atât de încet
Încât eu nu observam asta

Stătea ţeapăn ţeapăn şi eu îl zgâlţâiam dar el
Stătea ţeapăn ţeapăn
pânăcând eu izbucneam în hohote

Zilele acestea soacră-mea si-a pus mainile pe piept si respira tot mai incet
si eu, vorba lui Berryman, de mult nu mai am trei ani

2012-01-17T11:18:00.003+02:00

ori de cate ori sotia mea deschide usa tresar
si inima incepe sa-mi bata cu putere ca un iepure pe un
camp inzapezit
dar nu
nu nu
e vorba despre altceva
nu e vorba despre asta
e vorba despre altceva
dar nu nu nu

merg in camera mamei ei
si ma asez pe un scaun
in fata patului

in urma cu zece ani am cunoscut-o

ma uit la ea
si inima imi bate tot mai tare si mai tare
de parca
m-ar fi incoltit din toate partile
o haita de maidanezi

2012-01-17T11:06:00.002+02:00

ca niste pietre peste care se scurge apa,
gemetele mamei sotiei mele,

un fir de apa curgand sub paturi,

viata mai palpaie
cand nimeni nu se asteapta la asta
mai palpaie
cand nimeni nu-i mai da nicio sansa
mai palpaie
se mai face simtita
mai este
mai exista
contrar tuturor prognozelor
viata e
mai puternica decat frica

am luat-o in brate si am mutat-o pe perna mai sus
e ca si cum as fi tinut in brate o
picatura de apa

2012-01-16T22:15:00.003+02:00

as vrea sa plang in hohote decat sa-mi fie frica
decat sa-mi fie groaza as vrea sa pot
sa plang in hohote mai bine decat sa-mi fie frica
mai bine siroaie de lacrimi
sa-mi intre in gura
decat sa nu-mi pot scoate ciubotele din glod
decat sa o iau pe aratura
decat sarpele sa-mi intre in san
decat groaza sa-mi scoata inima din piept
decat disperarea sa-mi scoata ochii
decat panica sa-mi sece ficatii
decat neputinta sa-mi taie genunchii
mai bine sa pot plange in hohote

in timp ce stau pe un scaun langa mama sotiei mele
care doarme cu capul lipit de o farfurie alba
si plange

2012-01-16T18:03:00.003+02:00

In libraria Eminescu am gasit o carte de-a lui Styron, unul dintre scriitorii americani preferati de mine. Nu am putut sa nu o cumpar, cu toate ca eram constient ca dupa aia o sa raman si fara bani de troleu. Si nu costa mult, doar 53 de lei, dar in acele momente eu mai aveam la mine doar 54 de lei.
Am luat-o.
Dupa ce am iesit din magazin, ma gandeam sa merg pe jos, dar batea un vant atat de rece ca am urcat intr-un troleu. Si aici am cunoscut toata umulinta: i-am dat taxatoarei un leu si ea nu a vrut sa-l ia, si a inceput sa strige la mine ca sa auda tot troleul, dar de ce nu-mi dati doi lei, de ce, cum va permiteti, si toata lumea s-au intors spre mine.
Nu a vrut sa-mi ia leul si mi l-a returnat scarbita.
Am iesit la prima statie. Toti ma priveau dezaprobator. Doar eu zambeam fericit: fiindca fiindca il aveam in buzunar pe Styron!

Pentru o lectură din Styron sunt gata sa indur orice umilinta.

Inca un exemplar din cea mai noua carte a sa tradusa in romana mai e la Eminescu!

2012-01-16T14:34:00.003+02:00

>Eu încă boram la marginea drumului<

În timp ce mă uitam la compul meu, pe care-l luasem cu mine din Chişinău,la cum începea un film de-al lui Marian Crişan, autobuzul gonea cu toată viteza spre Bender. Era al doilea film al lui Marian pe care încercam să-l privesc după ce ieşisem din Anenii-Noi. Încă mai curgeau titrele, când autobuzul îşi încetini viteza. Un pescar din Oradea nu era lăsat să treacă în ţară cu peştii pescuiţi într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi abandonă pe asfaltul din vamă, fu lăsat să intre în România. Peştele sălta în prostie pe şoseaua îngheţată şi pustie pe când autobuzul încremeni la vama de pe dealul Tighinei.

Am închis compul şi l-am vârât în geantă, temându-mă să mă uit la film cât timp eram în vamă şi geanta mi-am culcat-o pe genunchi. Un militar cu automatul pe umăr avansa în salon. Îl aşteptam cu paşaportul deschis în dreptul fotografiei mele de acum zece ani. Doar după ce s-a oprit în faţa mea, mi-am ridicat privirile spre el.Până atunci nu am îndrăznit să-l privesc. La fel cum nu cutezase nici bătrâna taciturnă din dreapta mea.
-Hei, ia zi ce ai în geantă? mă întrebă galonatul, privindu-mă fix, până când mi-am ferit ochii într-o parte.
-Un computer, o piesă de teatru de-a mea tradusă în limba rusă şi mai mult nimic, i-am răspuns cu o voce inegală şi m-am uitat peste capul lui, la oamenii din autobuz care mă iscodeau indispuşi sau se uitau plictisiţi unul la altul.
-Dar droguri sau arme nu ai?
-Ei aş!
-Atunci deschide-o, ce mai aştepţi, se răsti gradatul.
Am tras fermoarul şi mi-am retras mâinile ca fript. În autobuz plutea o linişte ca în cimitir. Toată lumea mă privea scârbită. Doar şoferul număra ciorile ce aterizau pe acoperişul postului de grăniceri. Tipul îmi pipăia pereţii genţii. Câteva bătrâne se iţiră în spatele lui şi se holbau în geanta mea.
-Şi zici că, în afară de computer şi o piesă de teatru de-a ta tradusă în limba rusă, mai mult nu ai nimic? Da astea ce sunt? m-a întrebat tipul iritat, scoţând din geanta mea o pungă cu tartine. Preţ de câteva secunde, le adulmecă cu nasul său borcănat.
-Ce sunt astea? se răsti tipul la mine.
-O pungă cu tartine.
-O pungă cu buterbroade?
-Da, cu tartine.
-Jos din autobuz, răcni el şi eu am ieşit afară, cu compul lipit de burtă. Militarul călca apăsat în urma mea, ţinând tartinele în vârful a două degete. Răsuflarea lui îmi ardea ceafa. M-a îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-a strigat în faţă:
-Bă, tu vrei să ajungi astăzi la Tiraspol sau nu?
-Sigur că vreau.
-Dacă vrei, atunci aruncă săndvişurile astea la gunoi!
-De ce să le arunc la ghenă?
-Nu vrei?
-Nu, i-am zis eu cu o voce gâtuită.
-Atunci marş înapoi la Chişinău. Hai, ce mai stai, ia-ţi mai repede geaca şi valea la Chişinău. Chiar acum. Că nu am timp să stau după curul tău.
Punga cu săndvişuri încă o mai ţinea cu vârful a două degete. Şi o ţinea aşa de scârbit, de parcă ar fi strâns de coadă un şobolan mort.
-Da de ce să le arunc la ghenă?
-Fiindcă sunt dintr-o altă ţară, iar legea nu-mi permite să te las să treci hotarul cu buterbroade dintr-o altă ţară. Ai înţeles, bă?
-Adică din Chişinău.
- Şi apoi, de unde să ştiu eu că nu sunt otrăvite şi că nu le-ai luat cu tine ca să-i otrăveşti pe oamenii din ţara mea? De unde,bă? Poate că sunt otrăvite.
-Chiar credeţi?
-Cum să nu?! De la moldoveni te poţi aştepta la orice. Pe cine vrei tu să otrăveşti, fraiere, în Tiraspol? Ia, zi?
-Oare chiar nu ştiţi? l-am înfruntat eu.
-Nu, nu ştiu.
Mă privea cu nişte ochi de gheaţă.
-La Tiraspol merg să-mi montez o piesă de-a mea la Teatrul Dramatic, dar tipul nu m-a crezut.
-Hai, las-o mai moale, că nu prea semeni tu a regizor. Regizorii arată altfel. În primul rând, nu sunt aşa de graşi. Tocmai mă pregăteam să arunc punga în ghenă, când el a făcut un pas spre mine şi s-a zburlit la mine.
-Eu cred că săndvişurile astea sunt otrăvite.
Afirmaţia lui m-a băgat în ceaţă. Dacă aruncam punga la gunoi, asta ar fi însemnat că avea dreptate şi că m-a dat în gât. Te miri ştie cum ar fi putut să interpreteze gestul meu. Nu e exclus că m-ar fi putut şi băga la zdup. Am numărat în gând cam câte tartine mi-a dat nevastă-mea. Pare-mi-se, şapte, nu ştiu exact. Sau poate opt. Dar poate şi mai multe? Oricum, nu cred că mai mult de nouă, deşi puteau să fie şi mai multe.În timp ce-l fixam cu ochii, am numărat cu degetele tartinele din pungă: erau zece. De teamă să nu flămânzesc pe drum, nevastă-mea îmi băgase în geantă tocmai zece tartine. Oho, erau tocmai zece! Şi nu erau fuşerite. Peste feliliile de pâine unse cu unt, nevastă-mea nu se zgârcise să-mi pună salam, brânză şi roşii… Fie. O să le mănânc. Dacă nu vreau să ratez prima repetiţie programată la ora unu, va trebui să le mănânc pe toate. De aceea, mi-am îndreptat mâna spre punga cu tartine pe care tipul continua s-o ţină cu vârful a două degete de parcă ar fi ţinut-o cu un cleşte.
-Sunt gata să vă demonstrez că nu sunt otrăvite, i-am spus cu o voce schimbată şi el mi-a râs în faţă.
-Ia s-o mai văd şi pe asta.
Am vrut să-i întorc spatele şi să mă ascund în partea cealaltă a rablei prăfuite, dar el m-a înfăcat de braţ.
-Ba nu, fraiere, dacă ai să le haleşti, atunci ai să le haleşti doar de faţă cu mine. În spatele său se mai iviră vreo patru militari, cu automatele bălăngănindu-li-se pe burtă şi toţi mă scrutau cu oarecum batjocoritor.
Chiar şi dacă tot drumul am păpat nişte plăcinte pregătite de soacră-mea care se născuse în Tiraspol, mi-am băgat primul săndviş în gură şi am făcut treaba asta, doar pentru a începe repetiţiile la spectacolul meu. Ţineam foarte mult la acest proiect, fiindcă piesa era tradusă de nevastă-mea şi pentru că spectacolul urma să se joace în oraşul în care ea a copilărit.
Primul săndviş l-am înghiţit în momentul când soarele se rostogoli după linia orizontului. Mai rămâneau nouă. Apoi am mai mâncat unul Şi pe urmă încă unul. După care încă unul. Dar şoferului deja îi crăpase răbdarea şi începu să claxoneze, neştiind ce facem noi în spatele maşinii. Un bărbat cu cotleţi sări din autocar şi veni să vadă ce am păţit de nu mă întorc în autobuz. Şi când văzu că stăteam şi păpam snvdişuri în faţa ofiţerului rămase cu ochii holbaţi. În jurul lui se mai îngrămădiră vreo câţiva gură cască din autobuz. Apoi se mai adunară încă vreo câţiva. Toată lumea se holba la mine, cum mestecam cu gura închisă ca să nu vomit dracului. Mai aveam de păpat cinci săîndvişuri, când o îmbucătură mi se opri în gât şi am început să tuşesc de mama focului. O femeie îmbrîăcată într-un palton galben m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic, chiar şi dacă m-ar fi arestat naibii sau m-ar fi trimis înapoi la Chişinău. Totuşi, nu voiam să ratez ocazia de-a monta un spectacol la Teatrul Dramatic din Tiraspol şi de ale invita la premieră pe toate rudele soţieie mele din Tiraspol. Toate neamurile ei erau ruşi şi ar fi venit cu dragă inimă să vadă un spectacol de-al meu în limba rusă. Dar pentru a se întâmpla această minune, ar mai fi trebuit să înghit cinci sandvişuri. Tocmai cinci săndvişuri! Îmi venea s-o iau la fugă numai când le vedeam. Însă nici să ratez prima mea repetiţie nu voiam. Pentru că ţineam foarte tare să se joace un spectacol de-al meu în oraşul de baştină al soacrei mele.
-Hei, ce dracului faci, şi-a ieşit din papuci ofiţerul, mai papi buterbroadele astea odată sau razi putina la Chişinău? Cât vrei să te aştepte oamenii ăştia?
Femeia în palton galben mi-a smuls punga cu tartine din mână.
-Hei, oameni buni, dacă vreţi să ajungem mai repede acasă, hai să-l ajutăm pe camaradul nostru. Uite aşa, le-a zis ea şi şi-a băgat o tartină în gură şi a început s-o pape. I-a îndemnat şi pe alţii să-i urmeze exemplu, dar nu toţi au vrut. Doar şoferul şi un bărbat cu o cicatrice pe gât s-au sacrificat pentru mine. Ceilalţi douăzeci de pasageri stăteau ciucure în jurul nostru ne priveau sarcastic.
-Mai bine le aruncai naibii la ghenă, a răcnit năbădăios bărbatul cu cotleţi, dar eu nu l-am luat în seamă. Ultimul săndviş l-a păpat şoferul, dar gradaţii nu au vrut să mă lase să urc în maşină cât timp acesta încă îl mai mesteca.Doar după ce a înghiţit şi ultimele firimituri, galonaţii şi-au dus mâinile la cozoroace şi ne-au lăsat să urcăm în autobuz.
După ce m-am aşezat pe scaun mi-am scos compul din geantă şi am pornit filmul lui Marian Crişan. Dar cum am văzut peştii sărind pe asfaltul din vamă, mi-am imaginat imediat că ofiţerii m-ar fi prins pe mine cu ei: oare nu m-ar fi pus să-i pap cruzi şi cum m-am gândit la treaba asta, cum am început să borăsc.
Fără să stea prea mult pe gânduri, şoferul a oprit autocarul şi m-a îmbrâncit afară.
Eu încă boram la marginea drumului, când autobuzul se topi printre clădirile cu nouă etaje de la marginea Benderului. M-am uitat la ceas. Până la ora unu mai era o jumătate de oră.

Dumitru Crudu