Oraşul Bălţi privit din vîrful unui pantof
Cu toată fericirea
de a mă îndepărta de plaiurile natale săteşti, viaţa de orăşean îmi pare a fi foarte
atractivă, cu mari perspective şi libertăţi. Nu pretind a spune că aici, în
acest orăşel „de provincie”, nu aş putea îmbrăţişa toate bucuriile vieţii la
care am visat dintotdeauna, însă un lucru e cert n– am reuşit să găsesc aici un loc de refugiu şi
reculegere...


... E ora dimineţii plină de ceaţă, timpul cînd aştept
troleibuzul. În aşteptarea mea nerăbdătoare, îmi aprind o ţigară şi
privesc oamenii care aşteaptă în staţie,
la fel ca mine. Şi toţi ne gîndim: „oare
va veni troleibuzul la timp...?” Stăm fiecare departe unul de altul, fără
să facem vreo mişcare, cu un aer resemnat şi trist. Din adîncul depărtărilor se
arată troleibuzul, iar noi îl privim cu lăcomie... Prin geamul troleibuzului din epoca sovietică, uzat şi învechit,
urmăresc imaginar, cum s-a schimbat oraşul în această zonă unde locuiesc.
În partea de Vest
a oraşului se înalţă trei hornuri
statornice, care răzbat pînă la înălţimea cerului prin nebuloasele de fum
cenuşiu şi apăsător ce-l emană necruţător în văzduh. Acestea sînt „onorabilele” ţevi ale Centralei de Termoficare şi Electricitate. Aceasta
irigă locuinţele bălţenilor cu
„arşiţă”, pe timp de viscol, şi nămeţi, în fiecare an.
Aidoma unei
mărgele răzleţe, pierdute din salba de nestemate, la un capăt de oraş, se vede
Combinatul de Pîine, care şi-a
început activitatea spre sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cocea pîine,
patiserie, fel de fel de bunătăţuri din făină, de Paşti şi alte sărbători, întocmai ca bunica, care la
fel îşi trăgea jăraticul în vatră, pregătind ulterioara tavă de aluat, în timp
ce poporul aştepta cu nerăbdare pîinea cu mirosul ei îmbătător.
În acea perioadă şi-a
deschis uşile şi Fabrica de Lapte. Această maşinărie era cufundată într-un ocean
de lapte adus de prin toată regiunea de Nord a ţării. În acest tremor de
bucurie din imensitatea materiei prime de lactate. Primăria decide construcţia
unei alte fabrici de lapte, de o dimensiune mai mare, pentru a asigura oraşul,
deja masiv şi extins. Fabrica de Carne are
aceeaşi soartă ca şi Fabrica de lapte. Iar
cea mai veche instituţie medicală deschisă în perioada ţaristă a fost unicul Spital de zemstvă – un spital senin, uscat
şi aproape călduţ. Aici se tratau orăşenii,
iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tot aici se tratau nazişti, fiind ocupanţii acestui teritoriu. Iarba strivită din jurul spitalului ascundea cimitirul
improvizat din teritoriul acestei instituţii. În prezent, acest edificiu
găzduieşte „carabinerii”, care posibil nici nu-şi imaginează că în aceşti pereţi
a fost cîndva un loc de vindecări trupeşti. O altă instituţie medicală a fost Spitalul Israelit, în care se tratau
evreii băştinaşi. Odată cu construcţia Spitalului
Israelit a fost construit şi Spitalul
Militar, în care se tratau militarii,
apărătorii ţării.
O mărgea din colier este şi Fabrica de Sticlă, cea care pe timpuri confecţiona diverse piese
de sticlă şi sticlă pentru geamurile
lăcaşelor sfinte, instituţii şi întreprinderi.
Un rol important
în viaţa oraşului îl au Cazarmele. Nu
departe de cazarme se simte mirosul parfumant al Combinatului de uleiuri.
Privind aceste
edificii demult învechite, gîndurile mele insistă asupra trecutului lor
îndepărtat. Ele au fost aidoma unor piese vii, ce asigurau existenţa şi
perpetuarea bălţenilor prin prestarea anumitor servicii premeditate. Aceste
mecanisme, maşinării, care pe atunci păreau a fi construite pentru o veşnicie,
astăzi au rămas doar o parte din ele, restul şi-au dat suflarea şi viaţa, rămînînd
doar zidării cuprinse de un aer muced, rece... deşi nu demult viaţa clocotea în
ele.
Oare mai ştie cineva
cu siguranţă vîrsta adevărată a acestui oraş...? Unii numesc oraşul Bălţi şi
capitala de nord a ţării, cea care a fost fondată cu siguranţă în 1620,
iar după alţii este cel mai frumos oraş dintre cele pe care le-au cunoscut
vreodată. Despre acest oraş s-au scris
multe: unii îl laudă, alţii îl urăsc. Eu nu l-am îndrăgit... Oraşul s-a schimbat, atîta
tot. Şi noi ne schimbăm în timp şi
oraşul se schimbă odată cu noi, într-un mod ireversibil. Bălţiul e aidoma unui
stejar bătrîn, secular.

De la întemeiere,
acest oraş a fost unul mic, cu o bisericuţă mică de lemn şi cu un cimitir. Mai
tîrziu însă acesta se dezvoltă: apar case noi pe locuri sfinte, fabrici şi
uzine. Toate acestea au dus la dezastrul ecologic, la indiferenţa
Administraţiei publice locale atît din acea perioadă, cît şi din prezent. Cimitire pline cu cadavre şi altul
cu cadavre ale cailor care se aflau în raza actuală a căminului Meridian.

Geo Bogza vorbeşte şi de trăsurile cu cai, care aşteptau
pasagerii bogaţi care soseau în oraş. Azi oraşul e plin de transport. Ca şi
trăsura, troleibuzul este un transport
ecologic, iar restul transporturilor
poluează aerul. În viziunea sa, trăsurile sînt
uşoare şi mici cît o cutiuţă. Trase numai de un singur cal, acesta are deasupra
hamului un jug de lemn, ornamental, ca vechile troice ruseşti, din filme, din
cîntece şi din fotografii.




Consider că aceste
două mari personalităţi au o mare
dreptate. Oraşul acesta, sumbru şi obscur, este plin cu bălţi, plin de noroi în zilele
ploioase. Dacă-l priveşti din vîrful unui pantof, a unui pantof înglodat în mocirla
zilelor cînd bălţile nu mai seacă, cînd mirosul pestilenţial domină în jur,
atunci ai impresia că ai pătruns într-o băltoacă, într-un bîlci care nu mai are
gură de scurgere.
Este oribil
să vezi drum pietruit doar în
cartierele din Centru, pe cînd la
Molodova, Ţigănăria, Slobozia, glodul
e cît pragul. Dacă drumul asfaltat din aceste cartiere lipseşte cu desăvîrşire,
atunci iluminarea străzilor nu este decît o glumă proastă. O stradă complet
luminată nu s-a mai văzut de ani de zile.
Bălţiul s-a schimbat mult de la 1924-1934 pînă în
prezent. Imperiul sovietic a demolat
şi a distrus totul ce este istorie. Au construit blocuri cu multe etaje, au construit
cartiere noi. Au construit pe cimitire case şi magazine. Au defăimat tot ce
este sacru pentru poporul nostru.[4]
Un lucru bun ce-a
construit Imperiul rus este Gara de trenuri Bălţi-Slobozia, apoi comuniştii-„creştini”de astăzi
au construit şi inaugurat şi alte mărgele – monumentul Domnitorului Ştefan cel Mare, Biserica Catolică şi Aleea clasicilor. Dar aceste sînt foarte
puţine pentru un astfel de regim comunist instalat la Bălţi, cel care a distrus totul
ceea ce este sfînt, după părerea mea, ei sînt obligaţi să construiască istoria
distrusă de ei.
Consider că oraşul este frumos atunci cînd
administraţia are grijă de locuitorii săi. Nu distruge trecutul, dar îl
conservează. Luptă ca băştinaşii să se simtă comod şi liber.
Bălţiul nu şi-a schimbat
hainele vechi ale Imperiului sovietic.
Acesta se vede prin construcţiile sale primitive de blocuri construite fără
gust, care ne-au distrus partea bună a
istoriei ...
Personalităţile Visarion Puiu şi Geo Bogza, în perioada interbelică, au văzut
şi au simţit tot farmecul oraşului Bălţi, astfel şi eu simt farmecul nociv al
acestui oraş. Împărtăşesc aceeaşi opinie ca şi ei.
Acesta este oraşul meu, fără trecut şi fără
viitor!
Noie Rotaru,
student, anul II,
Facultatea de Filologie, USB
[1] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia ţară de pămînt, Bucureşti, Editura Ara, 1991, p. 79.
[2]
Bogza, Geo, Un oraş din infern, în
Basarabia ţară de pămînt, Bucureşti,
Editura Ara, 1991, p. 77.
[3]
Tomescu, Constantin, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”.
Cimitirile oraşului Bălţi, în 10 ani de la Reinfiinţarea episcopiei
Hotinului, Bucureşti, 1935, p. 91.
[4] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia ţară de
pămînt, Bucureşti, Editura Ara, 1991, p.
79.