Se afișează postările cu eticheta proza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proza. Afișați toate postările

duminică, 11 decembrie 2011

Mama

  cam aşa e textul cu final nou. vedem ce ziceţi :)

  Astăzi am ieşit din casă la 4:30 dimineaţa. Sanda şi mama încă dormeau. Am mers la Alba-Iulia 35, la blocurile mele.  Am măturat toate scările din blocul 1 şi blocul 2. 3 şi 4 le-am lăsat pe mâine.  Apoi am strâns toate frunzele din curte şi le-am cărat în saci până la coşurile de gunoi.  Era curat. La 6:30 a ieşit baba Valea din bloc şi mi-a zâmbit.

-          Uite ce fetiţă bravo. Şi tu aşa te trezeşti la 4, sărmanul copil. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
I-am zâmbit şi eu. Oaia! Ce mă enervează baba asta! Mereu se bagă în suflet! La salariul următor o să-mi cumpăr căşti şi o să ascult Iron Maiden cu volum maxim, să n-o mai aud bolmojind.
La 7:00 am urcat în troleibuz şi am mers acasă. Mama mi-a descuiat uşa şi mi-a zâmbit:
-          Ai obosit Alinuţa? Eu am pus ceai. Ţi-au dat salariul?
-          Nu! Cum puteau la 6 dimineaţa să-mi dea salariul? Te gândeşti macar puţin la ce întrebi?
-          Nu te enerva. Te rog. Am întrebat şi eu, că nu mai avem unt.  La ceai.
-          Şi cumpără dacă nu avem! Eu sunt dătoare să vă hrănesc?  Ai compensaţia aia care e tot a noastră, că suntem fără tată.  
-          Încă n-am primit-o, Alinuţa. Şi pe cea de luna trecută am terminat-o.  Doar i-am data jumătate Sandei la Şcoala Auto şi restul pe mâncare.
-          Şi curva asta n-ar putea să lucreze? Stă şi doarme toată ziua şi tot la mine ajunge să-i dau bani de drum la facultate. 
-          Ea învaţă, Alina. Şi nu ţipa aşa, că o s-o trezeşti.  Are prima pereche liberă şi las-o să mai doarmă, ca a învăţat toată seara. Ea are bursă şi învaţă, nu poate să lucreze. Nu ca tine, cu 6 la matematică şi fizică, tu clar că nu înveţi deloc.
-          Învaţă ea! Se rupe învăţând! Are bursă pentru că se culcă cu majoritatea profilor care-s bărbaţi. E curvă şi pentru asta are bursă!
Sanda a sărit somnoroasă din pat şi a ieşit în coridor, în cămaşa ei de noapte de satin, de târfă.
-          Tu ce vorbeşti, vaco?  Cine se culcă cu cine? Tu eşti invidioasă că la mine se uită bărbaţii normali, da la tine nişte răpănoşi. Pentru că eu sunt normală!  Bursă eu am pentru că învăţ!
-           Sanda, toată lumea te ştie că te fuţi chiar şi cu rectorul! Când soţia lui a fost în deplasare în România, după lecţii te căţărai deodată la el în maşină! Şi toată facultatea a văzut! Mie tot prietenele tale mi-au povestit!
-          Spurcăciune, tu îmi faci mie una ca asta? Da eu te omor! El mă ajuta cu teza mea de curs! Cum poţi zice aşa ceva? Oaio! Lepădăturo!
     Sanda a sărit la mine cu labele ei şi m-a apucat de păr. M-a trântit de perete.
-          Aşa mi-ai început, târfo? Hai că-ţi arăt eu!
Mi-am făcut mâna pumn şi i-am dat unul în bot, cât de violent am putut. A fost primul pumn dat cu forţă de mine. Primul pumn care a dorit să spargă botul cuiva. Şi asta era sora mea.
De pe marginea buzei a început să-i curgă sânge şi a început a urla.
-          Mamă, uite ce criminală creşti în casă! Nu ştiu cum ai educat-o, că o să te îngroape!
Mama, care era în colţ speriată şi n-a zis nimic tot timpul acesta, s-a apropiat de ea şi a început să bocească.
-          Sănduţa, puişor, spală-te pe faţă, Sănduţa, puiul mamei…
S-a ridicat spre mine şi a început să mă lovească fără putere peste faţă.
-          Ce faci? Eşti sănătoasă? Să mergi la medic! Eşti debilă cu totul!
-          Dă-te de aici că mă enervezi.
Am dat-o la o parte, am intrat în cameră şi m-am dezbrăcat. Am luat o bluză galbenă şi o fustă neagră. Am căutat colanţi, toţi erau rupţi, aşa că m-am îmbrăcat în pantaloni.  Am lăsat bluza aia stupidă şi mi-am luat un tricou cu Linkin Park. Era cadou de la Andrei, verişorul meu de la Moscova.
Mi-am luat rucsacul şi am ieşit în coridor. Căutam ghetele.  Sandală tot stătea jos şi se smiorcăia, iar mama o netezea pe cap şi îi repeta că o să treacă, că o să fie bine. S-a uitat la mine:
-          Alina, cereţi scuze de la Sănduţa. Sunteţi surori, fetelor, cum puteţi aşa? 
Sanda,  ştergându-şi nasul, îngâna ceva acolo:
-          Asta ea a început, ea e vacă, dacă se comportă aşa.  N-am văzut om mai aiurea decât Alina. Uite la ea, în ce e îmbrăcată! Parcă-i  sperietoare! Acuş o vezi cum încalţă papucii ei de soldat şi se porneşte. Nici pe departe să arate a fată. Uite ce-i de levaia!
-          Tu iar târfo începi?  Levaia eşti tu! Cu ţoalele tale de curvă, fustele scurte şi iubiţii de pe odnoklassniki.
M-am întins spre ea, dar mama m-a împins înapoi.
-          Alina! Termină! Taci şi tu Sănduţa, nu vezi că nu-i normală?
Am vrut să mai zic ceva, dar mai bine am tăcut, între timp mi-am găsit ghetele şi m-am încălţat, am mers spre uşă şi am dat să ies.
-          Nici nu mănânci nimic? De ieri n-ai mâncat, Alinuţa.
-          Lasa-mă dracului cu mâncarea ta.
Am ieşit şi am alergat la troleibuz, l-am aşteptat vreo 10 minute şi a venit. Era arhiplin, stăteam ca un chibrite într-o cutie. Încă m-a călcat cineva.
-           Vă uitaţi unde puneţi piciorul sau nu prea?
-          Mă scuzaţi, a răspuns timid un băiat.
Am ajuns la liceu, unde am întârziat cu vreo 20 minute.
-          De ce întârzii, Rozovel?  Proful de fizică mă privea direct în ochi şi nu ştiam ce să-i răspund.
-          Pentru că era ambuteiaj… şi… taxi-ul a mers greu.
-          A, tu de asta eşti, vii cu taxi-ul la şcoală?
-          Da clar, ce-o să vin cu troleibuzul?
-          Bine, treci la loc. Oricum ţi-am pus absenţă deja.
M-am aşezat lângă Nicoleta.
-          Ce bou e proful ăsta! Nu degeaba îl cheamă Bouleţ Ion!
-          De abia acum ai aflat? Mi-a zis Nicoleta chicotind.
-          Ai ţigări? M-a întrebat.
-          Nu, m-am certat cu mama dimineaţa şi am ieşit fără să mă mai gândesc la ţigări.
-          De ce v-aţi certat?
-          Vroiam să mă ducă cu maşina şi ea spunea că vrea să mai doarmă. Deloc nu se gândeşte la mine! Am venit cu taxi-ul cela împuţit.
-          A, da tu ai ceva bani, să luăm ţigări şi mâncare, că mie mama abia azi îmi trimite vreo 3-4 sute de euro.
-          Nu prea am,n-am mai cerut de la mama. Dar de ţigări ne ajunge.
-          Aşa, fetele din ultima bancă, ce tot trăncăniţi ca babele de la piaţa centrală? Rozovel, tu ai venit să strici liniştea?
-          Gata, tăcem. Da el oricum e bou.
-          Da da.
-          A, ce tricou frumos. De unde l-ai  cumpărat?
-          De la Nirvana.
-          Cât ai dat pe el?
-          Nu mai ştiu.
După lecţii am mers în Valea Morilor.  Am luat ţigări. Malboro roşu. Nicoleta m-a întrebat dacă merg la concert la AC/DC.
-          Alinaaa! AC/DC în Moldova! Îţi închipui?
-          Cât e biletul?
-          500 cel mai ieftin.
-          A, e ok. Clar că merg. Da când e?
-          Săptămâna viitoare. Sâmbătă seara, la Palatul Naţional.
-          Superb!
-          Bine Alina, eu  dar mă duc că mă aşteaptă Marian, mergem la mall. S-a deschis o cafenea minunată acolo. Dar mergem la concert!
-          Da,  mergem! Pe locurile VIP!
Nicoleta a alergat spre scările din Valea Morilor, se grăbea la Marian. Eu am scos portmoneul, nu avem nici un leu, nici de troleibuz până acasă. Am căutat în toate buzunarele din rucsac bănuţi şi am găsit numai 70 de bani.  Trebuia să mă duc pe jos. Am început a plânge.  Nu vroiam să merg acasă, m-am plimbat prin parc, m-am calmat. Nu, acasă nu. A început să sune telefonul.
-Cine dracu? Mama cred că. Nu răspund.
Dar telefonul tot suna şi suna insistent.  De vreo 3 ori. A patra oară l-am scos din rucsac şi am ridicat.
-          Alo, Alina, azi dăm salariile, să vii pe la 5 seara.
Peste 5 minute a sunat mama. Am ridicat.
-          Alinuţa, au sunat de la lucru de la tine. Te căutau şi le-am dat numărul tău de mobil. Dacă primeşti salariul, ia te rog ceva de mâncare, nişte pâine, unt, cartofi, ulei, zahăr , ceai. Bine?
I-am pus receptorul. Am scos o foiţă din rucsac si am scris tot ce-mi spusese. Am mers la Preşedintele Asociaţiei de pe Alba -Iulia 35, unde sunt angajată oficial măturătoare. Vasile Ivanovici mi-a dat 1052 de lei.
M-am dus la supermarket . Am cumpărat tot ce mi-a zis mama la telefon.  Am mai luat şi nişte biscuiţi, iaurt şi chifle cu caşcaval, mama le adoră.
Am ieşit din supermarket cu două pungi imense, care mă făceau să merg pe jumătate aplecată.  La trecerea de pietoni am văzut o maşină gri în care era mama, fardată, într-o bluză neagră sclipitoare, cum n-o mai văzusem niciodată şi un domn în  costum elegant. Mi-am amintit că era un profesor de la facultatea Sandei.






marți, 4 octombrie 2011

fără titlu încă

 
În liceul meu  s-au început lecţiile. Toţi în uniforme, identici, stau cuminţi în bănci şi îşi transmit bileţele. Fac glume pe seama profilor.
Ana aleargă prin liceu, ea e secretară, şi deschide uşile la toate  sălile de clasă.
-          Aşa, clasa a 12a, Carolina Vozian. Eşti chemată la domnul Cristinescu.
  Domnul Cristinescu este director-adjunct şi prof de fizică. Ochii lui seamănă cu ochii unei broaşte speriate. Şi e absolut chel, plus la asta.
Îmi dau seamă că o să urle la mine, dar, dacă să gândim pozitiv, scap de jumătate de lecţie de chimie.
Dar azi parcă am uniformă, ce mai vrea?
Intru în cabinetul multstimatului domn cu chelie şi îmi vine să râd, dar totuşi, decenţa!
-          Eu sunt Carolina. M-aţi chemat?
-          A, da, tu eşti. Da da. Ia loc. Trebuie să vorbesc cu tine, serios.
-          Vă ascult.
-          Tu ai fumat în wc?
 În timp ce zicea asta s-a holbat la mine cu ochii lui dublu horror şi s-a ridicat în picioare, aruncându-mi de sus privirea aia.
-          Răspunde! Tu ai fumat?
Şi toată situaţia arăta atât de amuzant, pentru că personajul chel din faţa mea cu tot cu ochii lui nu-mi trezea nici un piculeţ de frică, după cum îşi programase el. Plus la asta, îi era rupt nasturele de la pantaloni.
Vroiam să râd exploziv. Încercam  cu toate forţele să mă opresc.
-          Nu, n-am fumat la baie.
Chiar nu fumasem. Am două locuri unde n-aş  fuma niciodată în viaţă. În liceu şi după liceu. Pur şi simplu nu mi s-ar aprinde ţigara. La cât de greaţă îmi este de locul acesta.
-          Eu ştiu că tu ai fumat. Îmi spune intuiţia mea de fizician.
-          Înseamnă că intuiţia dvs de fizician vă înşeală amarnic.
-          NU! Cum răspunzi tu?! Eu totuşi am autoritate în liceul acesta!  Stai că-ţi scriu de…demers…demerrrs!
Şi deodată figura domnul Broscoi s-a făcut mai mică, încă mai mică şi a căzut în scaun. Era mai mic decât speteaza scanului său de director-adjunct. Numai ochii i-au rămas bulbucaţi ca două cepe.  Era un pitic cu ochii mari.
Eu nu pot zice că m-am speriat. Eu, eram fericită!  Dar, totuşi, e alarmant, directorul-adjunct al liceului meu s-a transformat în gândac!  Însă domnul Broscoi cred că n-a conştientizat transformarea, pentru că, sărmanul, continua să ţipe, ce semăna cu chiţcăitul unui şoarece:
-          Demers! Îţi scriu demers! Un pix şi o foaie, caut, aşa, o foaie! Demers!
Amuzant sau mai puţin, dar mâinile începeau să-mi tremure, am vrut să iau paharul cu apă de pe masa domnului, dar, brusc, mi-a trecut pofta de a bea.  M-am ridicat şi am început să merg încetişor înapoi.
Domnul, sau, domnişorul deja, a sărit de pe scaun şi s-a pornit să fugă  în urma mea.  M-am trezit cu el urcându-se pe  papucul  meu. Se căţăra pe mine,  ţinându-se de marginea pantalonilor.
-          Nu vă căţăraţi, vă rog, domnule director!
L-am apucat de guleraş, el mai mic decât toate degetele mele luate împreună, cu nişte ochi imenşi, se zbătea şi striga:
-          Îţi scriu demers, demers, demers! O să vezi tu cum zbori din liceu! Demers!
Micuţul domn adjunct îmi zgârâia mâinile cu unghiuţele sale.
Am ieşit din cancelarie cu el în mână, taman când suna la recreaţie, şi el se tot mişca de-I săreau pantofii.
Pe sală am întâlnit-o pe Marina, colega mea de clasă. Am încercat să ascund mâna cu directorul după spate, singură nu ştiu de ce. Doar eu nu eram vinovată.
-          Ce ţi-a zis Cristinescu, Carolina?
-          Da, nimic important. Tu ce faci?
-          Merg în cămin să termin Metamorfoza lui Kafka, ţi-o întorc mâine.
-          A, perfect.
În timp ce vroiam să scap mai repede de Marina, domnul director îmi ronţăia cămaşa. Şi îmi tot muşca degetele, până când şi-a înfipt odată dinţii încât am ţipat. Cred că am speriat-o pe Marina. L-am scos pe Cristinescu în faţă, că nu mai răbdam.
-          De unde ai luat gândacul ăsta?
-          E domnul Cristinescu! M-a muşcat, gângania dracului ce este el!
-          Tu glumeşti? Hai că sigur ai băut ceva.
-          Nu mă fă alcoolică acum! Nu vezi că e Cristinescu? Uite atent, ochii lui de broască epileptică, cămaşa verde, pantalonii.
-          Într-adevăr e el. Da cum l-ai făcut aşa? Ai găsit vreo reţetă secretă? Hai fă toţi profii aşa! Vrei?
-          Da nu l-am făcut eu, măi, nu eu! Eu vorbeam cu el şi a început deodată să se transforme.
-          Ei, deja ce-o să mai zici. Marina zâmbea cu subînţeles.
Şi Cristinescu a început să ţipe din nou:
-          Îţi scriu demers! Acum, du-mă la biroul meu, la biroul meu. Demers!
-          Vezi, şi motiv ai avut, mi-a zis Marina şi a început să râdă.
-          Tu nu mă crezi?  Îţi spun că n-am treabă cu asta.
-          Da eu chiar îţi mulţumesc că l-ai transformat, ce fericire pe capul nostru!
-          Da nu eu l-am făcut! Nu eu! Nu eu! Nu eu! Nu eu!
Începusem să fac criză de nervi.
Ana, secretara, a ieşit alarmată.
-          Carolina, tu ai intrat la Cristinescu. Unde a dispărut? După ce ai ieşit tu, am intrat şi nu e acolo. Nu e la birou. Dar eu am stat lângă uşa lui tot timpul acesta. Şi fereastră acolo nu e. Unde e, Carolina?
În acel moment Marina a început să râdă.
-          Carolina la micşorat de domnul Cristinescu.
-          Da nu l-am micşorat eu! El singur s-a micşorat.
-          A, deci, vrei să zici că tu l-ai otrăvit?
-          Eu vreau să zic asta? Eu dimpotrivă…
Încercam să explic ceva când secretara şi-a scos telefonul şi a sunat la Poliţie.
-          Alo, Poliţia, aici cineva a micşorat un om. De tot! Avem pe loc infractorul! Veniţi, vă rog, repede!
Însă, cred că i-au pus receptorul, pentru că secretara a dat din mâini indignată:
-          M-au făcut idioată!
Şi în momentul acela a început şi ea să se micşoreze. 

Acesta e textul meu scris la atelier, duminică. Vreau doar să ştiu dacă i se potriveşte titlul, pentru că altceva nu-mi vine în cap. 

miercuri, 12 ianuarie 2011

Cu skeenhead-s și gopnici la ședința atelierului, de Crăciun

Iată și cronica promisă... Știți deja că sâmbătă am fost nu în bibliotecă, am avut și poezie și proză, că au fost oameni noi, pe care sperăm să-i auzim în curând.
Deocamdată, prima proză a lui Arici. Cristi de fapt. Ariciul nostru chel. Abia acum am înțeles de ce e chel... Textul lui vorbește despre ”inițierea” unui skeenhead, text cu tot felul de nonconformiști, inclusiv narcomani și gopnici (câinii-gopnici de fapt :D ). Tuturor ne-a plăcut că autorul abordează cu umor subiecte destul de grave și complicate, dar și faptul că scrie despre adolescenții de azi, subiect foarte speculat, dar nu prea explorat în texte. Am mai apreciat și naturalețe limbajului. Totuși, uneori ai senzația că acțiunile sunt cumva grăbite, înghesuite, de aceea devine cam greu să urmărești. Cu toate astea, toți vor să-l mai asculte pe Arici. Un domn de la o masă vecină a ascultat foarte atent textul și uneori chiar aveam senzația că vrea să intervină, dar n-a făcut-o...
După ședință, am ieșit să mă plimb cu o prietenă și niște gopnici s-au luat de noi lângă Operă. De fapt, în bucățica de piață centrală de-acolo. Cel puțin, asta e senzația pe care mi-a creat-o rablele de caruseluri de-acolo și ”muzica” (cu foarte multă indulgență spus) pe care o mai poți auzi în piața centrală și rutierele din Chișinău. Tipii care s-au luat de noi aveau 15-17 ani, câte o sticlă de bere și țigări în gură. Au devenit agresivi când a văzut că-i ignorăm, aveam senzația că aud unele personaje din textul lui Arici. Bună formă de a sărbători Nașterea Domnului în centrul capitalei...

luni, 8 noiembrie 2010

O mie de dedicaţii şi o povestire cu mult dialog

Sâmbătă, 6 noiembrie, a avut loc o nouă şedinţă de atelier, pe care am început-o cu scrierea unor sonete. Regula a fost ca poeziile să aibă rime şi fiecare al doilea vers să fie sub forma unei adresări către o persoană concretă dintre cele prezente. Sandu Macrinici i s-a adresat Nataliei şi lui Arici, dar i-a menţionat pe toţi cei prezenţi, Arici nu a scris, Felicia mi s-a adresat mie, eu m-am adresat lui Sandu Macrinici, Ion Buzu i s-a adresat lui Sandu Macrinici (ce sincronizare), Natalia Graur mi s-a adresat mie, iar Dumitru Crudu i s-a adresat lui Ion Buzu.

Cel mai bun sonet a fost a lui Ion, în opinia lui Dumitru, spunând că trebuie de pus pe blog. Dar Moni Stănilă a spus că şi sonetul lui Dumitru Crudu e foarte tare şi că trebuie de publicat pe blog.

În cadrul acestei şedinţe ne-a citit o povestire nouă Natalia Graur, o povestire deocamdată fără titlu.

Prima şi-a exprimat opinia Felicia Rusu, care a spus că ar fi văzut acest text ca fragment dintr-o proză mai mare şi că nu înţelege ce vrea să transmită de fapt această povestire.
Ion Buzu consideră că Natalia ar fi bine să găsească „jetonul” textului, care să fie determinat fie de o stare, fie de o idee, care să facă din text un „organism” şi că i-ar fi plăcut să se descrie mai în detaliu momentul în care personajul spune că a stat 4 luni în păduri, şi nu să se treacă superficial peste acest moment, să fie ceva mai mult decât surprinderea celuilalt. Iar al doilea moment fain, a spus Ion Buzu, e cel cu iarba, unde ar trebui mai multe detalii. Aici Alexandru Vakulovski a adăugat că trebuia să precizeze de la cine a luat iarba şi cât a dat pe ea.

Eu am zis că mi-a plăcut proza fix aşa cum e scrisă, că mi s-a părut interesantă. Găsisem doar nişte greşeli de tastare. Mi-a plăcut şi finalul foarte lejer care îi sugerează cititorului că ceva se întâmplă şi după punctişorul acela de ca urmă, lăsându-i liber imaginaţiei.
Moni Stănilă a spus că e total contrar la ceea ce au spus Felicia şi Ion, că proza de mult timp a trecut din etapa în care ar necesita să se justifice prin ceva. A observat că discursul e mai limepde decât în precedenta proză a Nataliei, unde erau mult mai multe neajunsuri. Dar, de asemenea, a spus că acest text mai necesită să fie lucrat. Iar în privinţa ierbii, Moni consideră că e riscant la 18 ani să scrii pe un asemenea subiect, mai ales când nu ai experienţă în domeniul dat.

Alexandru Vakulovski a observat şi el că e mai coerentă spunerea, dar vede prea multe lucruri îngrămădite în text, sugerându-i 2 alternative de soluţionare a problemei. Prima ar fi să facă un text rupt pe fragmente care să nu aibă legătură între ele, aceasta fiindu-i structura. A doua alternativă era, dacă mai ţin minte bine, să centreze textul pe o stare ori o idee şi să aleagă o singură linie de subiect prin care să se conecteze textul. Şi a adăugat că Nataliei i s-ar potrivi mai bine prima variantă, cu fragmentarea neordinară. Sandu a mai spus că era bine dacă punea titlu la text, fiindcă titlul direcţionează cumva.

Dumitru Crudu a văzut pe atât de interesant şi viu descris personajul masculin, pe cât de searbăd şi fără expresivitate cel feminin, astfel încât nu sunt suficiente cuminţenia şi ascultarea personajului feminin pentru participarea la această proză. Şi a spus că poate pentru descoperirea celuilalt ar fi bine ca în dialog cel care se confesează să fie personajul masculin, dar Moni Stănilă a spus că dacă s-ar confesa amândoi, textul ar ajunge patetic.
Dumitru Crudu a fost de acord cu ideea că e necesar să se găsească un „jeton” care să lege povestea, iar povestea ar putea începe de altundeva, de la festivalul hipie, spre exemplu. Dar Natalia a spus că atunci iarăşi s-ar adânci într-o zonă în care nu are experienţă.

Nina Caraman a spus că e important ca proza să aibă un început, un cuprins şi o încheiere şi să se respecte această structură. Moni Stănilă nu a fost de acord, aducând aceleaşi argumente cu care i-a contrazis iniţial pe Felicia şi Ion, spunând că aşa cum nu e necesar să existe ceva moralizator la nivel de idee, şi la nivel structural autorul are libertate.

Finalmente s-a rămas la alternativele lui Vakulovski, astfel încât sâmbăta viitoare Natalia Graur o să ne citească versiunea finală a prozei sale, cu tot cu titlu, iar Sandu Macrinici o să ne aducă o povestire nouă.

Ecaterina Bargan

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan