Se afișează postările cu eticheta sedinta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sedinta. Afișați toate postările

marți, 23 noiembrie 2010

Despre INTERFERENTE cu de toate

Între 18 – 20 noiembrie 2010 s-a desfășurat cea de-a doua ediție a proiectului Interferențe Timișoara – Chișinău. 4 tinere scriitoare de la Cenaclul Pavel Dan, Ana Pușcașu, Octavia Sandu, Beatrice Serediuc și Ioana Duță au adus Timișoara la Chișinău.
Au ajuns joi dimineața, și abia au reușit să-și despacheteze bagajele, să-și tragă sufletul, că au și mers la primul eveniment, lectura de la Centro 73. Publicul, deși numeros, a fost foarte atent, receptiv la textele fetelor. Și pentru dânsele a fost o premieră să citească într-un squat, la lumina lumânărilor.
A doua zi, vineri, fetele au citit la liceul Spiru Haret. La fel ca în seara precedentă, Ana a citi din L.M-uri, Ioana – dintr-un ciclu de poezie. Octavia a trecut la proză, la fel ca și Beatrice. Pentru elevi a fost neobișnuit să vadă tinere profesoare în calitate de scriitoare, și nu că la noi profesoarele n-ar fi drăguțe, totuși... în fine, nu mai comentez J Liceenii au fost șocați să afle că Ana e sergent-major. Și-au închipuit deja o profă sergent-poetă.

După prânz, Ana și Beatrice au participat la emisiunea lui Andrei Gheorghe, Salutare, națiune!, pe care o veți putea găsi on-line în curând.
Ce s-a-ntâmplat seara rămâne taină de serviciu :)
Sâmbătă dimineața, înainte de plecare, ne-am văzut la o ședință a atelierului Vlad Ioviță. De data asta am analizat textele fiecărei tinere în parte.

Prima s-a supus analizei Ioana Duță. Ca și la squat, era foarte emoționată, doar că de data asta nu râdea. Oricum, textele ei au plăcut. Ecaterina Bargan observă un stil deja bine conturat, texte axate, imagini sugestive. A exemplificat prin mai multe secvențe, cum ar fi: când mi-am tuns bretonul cu lama / și m-am ascuns în șanțul din fața casei, imagine remarcată de mai mulți, sau înfigi în fiecare dimineață / câte un bilețel/ cu ultimul cuvânt rostit în vis. I-au plăcut în special textele plânsul e pus pe speed dial și cu geamul deschis. În ultimul s-a regăsit și Sandu Macrinici. La fel ca și mie, îi era greu să dea exemple de ce anume i-a plăcut pentru că nu găsea ce-i displace. Mie textele Ioanei mi s-au părut foarte bine construite, pline de chestii care te prind, cu ar fi formul de început la noi în resetare, care te induce imediat într-un anumit cadru.

Ion Buzu a găsit măcar câteva oase și la Ioana, așa că s-a liniștit J A remarcat și el plânsul e pus pe speed dial, mai ales imaginile ce țin de stranietatea tipului: oase decalcifiate; unghiile îmi cresc în sens invers; soarele iese dimineața / de după tomberonul 25.În cu geamul deschis Ion a identificat o direcție zen nu-l mai închid de când ne-am certat / mi-ai spus să mă spăl cu apă rece pe față. Ion s-a regăsit în amintirile și pozele din alt text și l-a impresionat acum pozele / se fac cu ochii închiși.

Hose Pablo a întârziat, de asta nu a avut timp să analizeze toate textele, dar a remarcat mai multe lucruri care i-au plăcut, de exemplu poemul ne-am suit într-o bărcuță fără vâsle, pe care însă el l-ar încheia altfel.
L-am lăsat pe Dumitru Crudu aproape la urmă pentru că el a și vorbit după noi, și când Ioana se mira că o lăudăm, Dudu o tot consola spunându-i că el abia urmuează, deci să nu se relaxeze. Glumea, evident, totuși el crede că textele Ioanei ar putea fi ”aerisite”. A făcut un exercițiu de tăiere, ”descărcare” a câtorva și într-adevăr, sunau mult mai bine, sporeau sugestiile. În general, poemele Ioanei i s-au părut de o surprinzătoare delicatețe, ca un măr înflori iarna. Autoarea observă, totul, uneori ai senzația de o grădină întunecoasă luminată treptat de o lanternă. Ea își asumă textele, care sunt foarte autentice, inclusiv datorită detaliilor psihologice. Dumitru a mai remarcat note expresioniste.

Moni a tras concluziile. Ea spune că apreciază la Ioana faptul că și-a păstrat universul de acum 2 ani, de când a venit la cenaclu, deși, în comparație cu textele mai vechi, acestea sunt mult mai blânde. A remarcat în special contrastele, gen vechi – nou, natural –artificial: timpul se numără în tropăitul / cailor / ce caută iarbă pe sub mașină. Ea a mai fcut câteva observații legate de anumite formulări și a fost de acord cu Dudu în ceea ce ține aerisirea textelor. Moni spune că e foarte mult pentru un autor ca cineva să se regăsească în textele sale.

A urmat Ana Pușcașu. Pentru că la 5 dimineața nu lucrează nici un xerox, nu am avut textele multiplicate, de aceea nu o să pot da citate.
Tuturor ne-au plăcut poeziile ei. Totuși Dudu a încercat și aici să taie, și a avut dreptate și în cazul Anei. El a mai remarcat evoluția importantă a Anei din 2008, de când a cunoscut-o.
Hose a fost de acord cu Dumitru, și el ar scoate anumite versuri care sunt nejustificate. Lui îi place relația autoarei cu mediul, notițele ”seci” dar foarte sugestive, însă nu-i place deloc relația teribilă cu un ”tu” din texte, ”tu” neconturat, nespecial.
Dacă nu oase, Ion a găsit o (potențială) explozie: dâra de benzină și chibritul imaginat la celălalt capăt, deci s-a liniștit și în legătură cu Ana J

Octavia Sandu a citit Calea Lactee, proză. Eu am recunoscut imediat stilul ei, pe care l-am descoperit încă anul trecut. La ea, nu e clar unde e vis și unde realitate, s-a trezit personajul sau nu. În special finalurile textelor, unde tensiunea crește la maxim, sunt foarte speciale și chiar impresionante aș spune.
Ecaterinei i-a plăcut tot, mai ales finalul. Pentru Sandu însă acesta e prea confuz din cauza multor expresii gen ar trebui, poate. Totuși poveste l-a intrigat și i-a plăcut limbajul.
Pentru Ion, textul începe cu adevărat după mai mult de jumătate din prima pagină. Prima parte e foarte poetică. El a mai remarcat multe detalii, imagini care-i plac, mai ales spre finalul textului. În special l-a prins ideea de captivitate în vis.
Și Hose crede că firul narativ se pierde în decor și textul seamănă mai mult cu o scenografie.
Moni spune că în primul rând, textul trebuie trecut la prezent, prezentul dublează orice tensiune. Îi place psihoza sugerată de haosul descris și detaliile exacte care intervin. A mai remarcat câteva exprimări clișeeice, dar textul e la prima redactare, de asta e sigură că Octavia o să scape de ele, mai ales că ea le-a observat și singură.
Dumitru a fost încântat de poveste, dar ea trebuie definită mai clar, acum, se pierde în decor. Și ceilalți au fost de acord că e nevoie de cea care să declanșeze stare de psihoză a personajului, ea nu e justificată în text. În schimb l-a intrigat foarte tare dilema din final.

Beatrice Serediuc a citit un fragment din Varză, zise Decebal.
Cel puțin pe Ion, Sandu, Ecaterina și pe mine ne-a lăsat fără cuvine. Să zici că ți-a plăcut e puțin, să critici – nu ai ce. Ne-a plăcut limbajul, personajul ăsta aparent familist, tip liniștit, dar în care zac atâtea chestii, jocul dintre aparență – esență, cum a remarcat Ana.
Hose spune că textul e (prea) condensat, la fel ca și Dudu, dar ambii sunt de acord că, fiind vorba de un fragment dintr-o proză mai mare, e bine. Lui Dumitru i s-a format deja portretul personajului, ceea ce nu e deloc puțin, fiind vorba de un fragment de 2 pagini. El ar vrea mai multe bănățisme în text. Așteptăm cu toții versiunea integrală J

În final, Dumitru a spus că apreciază faptul că fetele sunt foarte diferite, deși foarte bune toate. Ana rămâne pe imagini cumva mai dure, total opuse textelor Ioanei, blânde și, pe undeva, minimaliste. Octavia merge pe o proză SF, cu faze poetice uneori, iar Beatrice – dimpotrivă, e ironică, foarte realistă. Am continuat discuțiile până când microbusul Chișinău – Iași a pornit.

Eu tocmai am scris cea mai lungă cronică de până acum, dar sunt sigură, după ce mă-ntorc de la Timișoara, o să am suficiente experiențe ca să-mi bat recordul J

P.S: Poze în curând

luni, 8 noiembrie 2010

O mie de dedicaţii şi o povestire cu mult dialog

Sâmbătă, 6 noiembrie, a avut loc o nouă şedinţă de atelier, pe care am început-o cu scrierea unor sonete. Regula a fost ca poeziile să aibă rime şi fiecare al doilea vers să fie sub forma unei adresări către o persoană concretă dintre cele prezente. Sandu Macrinici i s-a adresat Nataliei şi lui Arici, dar i-a menţionat pe toţi cei prezenţi, Arici nu a scris, Felicia mi s-a adresat mie, eu m-am adresat lui Sandu Macrinici, Ion Buzu i s-a adresat lui Sandu Macrinici (ce sincronizare), Natalia Graur mi s-a adresat mie, iar Dumitru Crudu i s-a adresat lui Ion Buzu.

Cel mai bun sonet a fost a lui Ion, în opinia lui Dumitru, spunând că trebuie de pus pe blog. Dar Moni Stănilă a spus că şi sonetul lui Dumitru Crudu e foarte tare şi că trebuie de publicat pe blog.

În cadrul acestei şedinţe ne-a citit o povestire nouă Natalia Graur, o povestire deocamdată fără titlu.

Prima şi-a exprimat opinia Felicia Rusu, care a spus că ar fi văzut acest text ca fragment dintr-o proză mai mare şi că nu înţelege ce vrea să transmită de fapt această povestire.
Ion Buzu consideră că Natalia ar fi bine să găsească „jetonul” textului, care să fie determinat fie de o stare, fie de o idee, care să facă din text un „organism” şi că i-ar fi plăcut să se descrie mai în detaliu momentul în care personajul spune că a stat 4 luni în păduri, şi nu să se treacă superficial peste acest moment, să fie ceva mai mult decât surprinderea celuilalt. Iar al doilea moment fain, a spus Ion Buzu, e cel cu iarba, unde ar trebui mai multe detalii. Aici Alexandru Vakulovski a adăugat că trebuia să precizeze de la cine a luat iarba şi cât a dat pe ea.

Eu am zis că mi-a plăcut proza fix aşa cum e scrisă, că mi s-a părut interesantă. Găsisem doar nişte greşeli de tastare. Mi-a plăcut şi finalul foarte lejer care îi sugerează cititorului că ceva se întâmplă şi după punctişorul acela de ca urmă, lăsându-i liber imaginaţiei.
Moni Stănilă a spus că e total contrar la ceea ce au spus Felicia şi Ion, că proza de mult timp a trecut din etapa în care ar necesita să se justifice prin ceva. A observat că discursul e mai limepde decât în precedenta proză a Nataliei, unde erau mult mai multe neajunsuri. Dar, de asemenea, a spus că acest text mai necesită să fie lucrat. Iar în privinţa ierbii, Moni consideră că e riscant la 18 ani să scrii pe un asemenea subiect, mai ales când nu ai experienţă în domeniul dat.

Alexandru Vakulovski a observat şi el că e mai coerentă spunerea, dar vede prea multe lucruri îngrămădite în text, sugerându-i 2 alternative de soluţionare a problemei. Prima ar fi să facă un text rupt pe fragmente care să nu aibă legătură între ele, aceasta fiindu-i structura. A doua alternativă era, dacă mai ţin minte bine, să centreze textul pe o stare ori o idee şi să aleagă o singură linie de subiect prin care să se conecteze textul. Şi a adăugat că Nataliei i s-ar potrivi mai bine prima variantă, cu fragmentarea neordinară. Sandu a mai spus că era bine dacă punea titlu la text, fiindcă titlul direcţionează cumva.

Dumitru Crudu a văzut pe atât de interesant şi viu descris personajul masculin, pe cât de searbăd şi fără expresivitate cel feminin, astfel încât nu sunt suficiente cuminţenia şi ascultarea personajului feminin pentru participarea la această proză. Şi a spus că poate pentru descoperirea celuilalt ar fi bine ca în dialog cel care se confesează să fie personajul masculin, dar Moni Stănilă a spus că dacă s-ar confesa amândoi, textul ar ajunge patetic.
Dumitru Crudu a fost de acord cu ideea că e necesar să se găsească un „jeton” care să lege povestea, iar povestea ar putea începe de altundeva, de la festivalul hipie, spre exemplu. Dar Natalia a spus că atunci iarăşi s-ar adânci într-o zonă în care nu are experienţă.

Nina Caraman a spus că e important ca proza să aibă un început, un cuprins şi o încheiere şi să se respecte această structură. Moni Stănilă nu a fost de acord, aducând aceleaşi argumente cu care i-a contrazis iniţial pe Felicia şi Ion, spunând că aşa cum nu e necesar să existe ceva moralizator la nivel de idee, şi la nivel structural autorul are libertate.

Finalmente s-a rămas la alternativele lui Vakulovski, astfel încât sâmbăta viitoare Natalia Graur o să ne citească versiunea finală a prozei sale, cu tot cu titlu, iar Sandu Macrinici o să ne aducă o povestire nouă.

Ecaterina Bargan

marți, 2 noiembrie 2010

30 octombrie fără Halloween

Sâmbăta trecută, 30 octombrie, am hotărât (probabil :D) să nu speriem pe nimeni, de aceea ne-am adunat, ca de obicei, la o nouă şedinţă a atelierului Vlad Ioviţă, fără dovleci şi cu feţele noastre aproape obişnuite.
Elena Guzun, o tânără care pictează şi scrie poezie, a aflat de noi şi a decis să vină, şi se pare că am interesat-o suficient, pentru că a zis că revine :)
De data asta am mers pe alte exerciţii, am încercat să scriem sonete, şi fiecare al doilea vers din strofă trebuia să aibă temă culinară. Aşa am aflat că Sandu Macrinici mănâncă cerneală, că Elenei Boguş îi place vinul roşu, iar sonetul Ecaterinei îl găsiţi aici. Apoi am scris ceva care urma să fie haiku. Arătam ca Johnny Depp toţi, numărând silabe pe degete :) Puteşi vedea hiku-ul lui Dudu aici.
Şi, ca de obicei, după partea despre care vă povestesc pe blog, urmează cea neoficială... Ceai şi chestii la o cafenea, discuţi... Nici nu bănuiţi cine mănâncă zahăr cu linguriţa sau cine e amatorul nostru de alune:)
Pe la 9 am plecat, aşa că n-am văzut în ce fantomă sau vârcolac se transformă fiecare...


duminică, 24 octombrie 2010

Grai maramureşean la atelier

Sâmbăta trecută, 23 octombrie, am renunţat la invizibilitatea mea, totul a revenit la normal, deci am întarziat la şedinţa atelierului de la 5. Am ratat jurnalele :(
Totuşi am prins alte chestii interesante. Ion ne-a citit un text scris în perioada în care vindea rechizite, ceva între proză şi jurnal. Am găsit câteva nuclee în proza lui, pornind de la care ar putea să scrie texte separate. Ne-a amuzat felul în care Ion -vânzătorul- a băut din "cvasul" pe care i l-a adus Petru, cvas care s-a dovedit a fi lichior...
Am avut şi un oaspete din Maramureş, un domn care am uitat cum se numeşte (scuze :D) pentru că eram atentă nu la ce spunea, dar la cum o făcea, vorbea în graiul ăla moale, maramureşan. Totuşi ne-a promis că, dacă va fi în Chişinău, va veni şi mâine, 30 octombrie, tot la 17, tot la Haşdeu.
Maine urmează să vorbim despre cartea Ninei Caraman, "Poeta fără nume"...

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan