marți, 30 noiembrie 2010


Sambata seara la atelier,Natalia Graur si a prezentat o povestire cu titlul The Rainbow, din enegleza ce inseamna Curcubeu.

Dupa finalizarea lecturii, cei care au venit au spus că ste o povestire compusa din 3 parti,. Povestirea mai e nevoie de lucrat in sensul de curatat anumite lucruri care nu trebuie sa fie in text.

Sincer mie imi palce povestirea, da si eu cred ca ar mai trebui de lucrat la ea.
Filmul de Piatra este singurul festival adresat exclusiv tinerilor cineasti, deopotriva profesionisti, studenti sau amatori, din Romania Si Republica Moldova.

Editia "2.0" se va desfasura intre 6 si 9 ianuarie 2011, la Piatra-Neamt, unde sunt invitati cineastii si cinefilii din toata tara sa petreaca o mini-vacanta de iarna presarata cu scurt-metraje, concerte si evenimente multimedia, dar si cu sporturi de iarna in inima orasului.

Sunteti invitati sa va inscrieti filmele online, pe Fimele se pot transmite tot prin mijloace electronice sau prin posta, insotite de formularul de inscriere. Termenul-limita este duminica, 5 decembrie.

Sectiunile din programul principal al Filmului de Piatra sunt: fictiune, documentar, animatie, experimental si videoclip.

Autorii lucrarilor selectate vor fi invitati la Filmul de Piatra pentru a se bucura de 4 zile de filme, networking si zapada, cu toate cheltuielile acoperite de organizatori.
In cursul anului viitor, Filmul de Piatra va promova filmele in randul unor festivaluri partenere din tara si strainatate.

Daca aveti intrebari ii puteti contacti pe organizatori pe site-ul festivalului sau pe pagina de facebook.

Iulian Ciocan in Best European Fiction 2011

Iulian Ciocan [Moldova]

Do you see your work as fitting into the traditions of European fiction--or indeed any national or regional tradition?

It is hard for me to say to what extent my writing fits into a literary tradition. What I feel whenever I conceive of a narrative, however, is that I am representative of Eastern Europe and cannot imagine my characters except as projections of the sufferings, frustrations, obsessions and quirks that throng this space. And whereas many Western writers have described the dangers posed to democratic society by eccentric, unhinged individuals (a theme tackled by John Fowles as long ago as The Collector), the world I create is one in which an imperfect social system infiltrates the everyday and eats away at man's innermost self. Consequently, you might say that, strictly speaking, I am part of a trend in Eastern European literature whose most noteworthy proponents are Victor Erofeyev, a Russian, and Milan Kundera, a Czech. As far as narrative technique goes, I try to write a prose that is compact and without any superfluous elements, in which dialogue drives the action forward and the narrators always feel a closeness to and compassion for the dramas of the characters, a compassion whose obverse is often irony.

Are there any exciting trends, movement, or schools in contemporary Moldovan fiction? Who do you feel are the overlooked contemporary authors writing in Moldova who should be more widely read and translated?

After two hundred years during which Moldova was first a cultural periphery of tsarist Russia, then a backwater of Greater Romania, then a dilapidated outlying district of the Soviet empire, Moldovan (Bessarabian) prose is only now entering a period of convalescence and aesthetic restructuring. One of the major Moldovan novels of the last few years is by octogenarian writer Aureliu Busuioc. It is a panoramic novel in which the region's tragic history is viewed from the perspective of a KGB agent who is gnawed by doubts and existential dilemmas. Among the younger writers I would mention Vasile Gârneţ, who heralded the arrival of Moldovan experimental prose in a novel published in 1988, and Grigore Chiper, who writes a prose of the everyday that is consciously fragmentary. Otherwise, Moldovan prose today contains all kinds of stylistic reminiscences of the past—the early-twentieth-century Romanian idyllic-nationalist school, socialist realism, minimalism, postmodernism, neo-realism—but most of the time a precarious grounding in literary theory does not allow the coagulation of unitary, well-constructed texts. On the other hand, interesting motifs and subjects abound in the reality of Moldova today. There is no reason for writers to seek them elsewhere. We could even start exporting them.

Who are the contemporary European writers from other countries that are writing compelling fiction?

There have always been very many good writers in Europe, and there still are today. It is a different matter entirely that not all of them are well known. If I have to pick out a few names, then these are first that come to mind: Victor Erofeyev, whose short stories are hallucinatory incursions into everyday life in Russia, projected against the backdrop of Russian history, culture and politics; Dina Rubina, another explorer of Russian everyday life; Scottish writer Alasdair Gray, with his memorable "conqueror" of London, Kelvin Walker; Danish writer Leif Panduro, with his satires brimming with grotesqueries and caustic wit; Dutch writer Michael Faber, with his novel Under the Skin; Romanian writer Petru Cimpoeşu, an author of European stature, who in one novel crams an entire country into a single block of flats; and Ukrainian writer Yuri Andrukhovych, a magician of the unexpected.

Are there enough publishing outlets in Moldova for contemporary fiction? Is there a market for literary fiction in Moldova?

Moldova is not just a small country but, alas, the poorest country in Europe today. As a result, people’s purchasing power and their immediate necessities do not encourage sales of fiction. Nevertheless, in the centre of Chisinau there is a huge bookshop where the elite reading public can find a whole host of contemporary authors from all over the world. But, I repeat, literature does not sell very well. This is why the main Moldovan publishing houses, ARC and Cartier, have long since been forced to penetrate the market in neighboring Romania.

Do you want your work to be translated? Why or why not? Given a choice, would you prefer a faithful, literal translation of your work or an interpretive re-imagining of it? Why?

I have never written prose only for my compatriots. Even before my work was translated for the first time, I used to imagine a foreign reader, to whom I would attempt to say something essential about this part of the world where I was born. Because, in spite of the social, economic, and political differences, there are invisible threads that link us together, wherever and whenever we might live. I would like to believe that the narrative worlds I invent are distorting mirrors in which the other can be discovered. There are moments when the translator needs inspiration and imagination, when a faithful translation is impossible or inopportune. What is important is that the meaning should not suffer.

Iulian Ciocan in Best European Fiction 2011

Best European Fiction 2011
Preface by Colum McCann
Edited by Aleksandar Hemon

Collection Best European Fiction Series

Price: $17.95 $14.36 Save $3.59 (20%)
Add to shopping cart

Best European Fiction 2011 is the second installment of an annual anthology of stories from across Europe. Edited by acclaimed Bosnian novelist and MacArthur "Genius-Award" winner Aleksandar Hemon, with a preface by Irish novelist Colum McCann, and with dozens of editorial, media, and programming partners in the U.S., UK, and Europe, the Best European Fiction series will be a window onto what's happening right now in literary scenes throughout Europe, where the next Kafka, Flaubert, or Mann is waiting to be discovered.

This forthcoming title is available for pre-order.

Click here for interviews with the contributors to Best European Fiction 2011.

Read interviews with series editor Aleksandar Hemon at's Omnivoracious blog, Public Radio International's The World, and at The New York Times.

Editor Aleksandar Hemon has been interviewed for the Guardian Books Podcast and on New Hampshire Public Radio's "Word of Mouth."


Programul Lectuurilor tinerilor scriitori basarabeni, invitati la Timisoara de catre Cenaclul Pavel Dan, program alcatuit de Moni STANILA


ora 18.30, casa studenţilor, bibliotecă, vor citi:

Natalia Graur

Ecaterina Bargan

Sandu Macrinici

Ion Buzu

din partea echipei de la Chişinău va mai fi prezent Alexandru Vakulovski.



ora 12.00, casa studenţilor, bibliotecă va avea loc festivitatea de premiere şi lansarea Forumului studenţesc. invitaţi:






şi oaspetii din Chisinau.

întîlnirea va fi moderată de domnul EUGEN BUNARU, care s-a străduit din răsputeri, ca de fiecare dată, ca să putem duce la bun sfîrşit aceste evenimente.

ora 19.00, la bar la mişu:

Premianţii, Cenaclul Pavel Dan şi oaspeţii din Chişinău

vor da

recitatlul unirii – adică cîte un text de autor + revista la plic + forumul studenţesc


ora 11.00

lectură cu cei din Chişinău la liceul Moisil
Nunta in Basarabia ajunge in Afganistan

Pe 1 decembrie, de Ziua Naţională a României, cei peste 1.600 de soldaţi români din Afganistan vor avea parte de o surpriză. Comedia Nuntă în Basarabia, în regia lui Nap Toader, va fi proiectată pentru militarii din bazele româneşti si pentru oaspetii acestora.

Foarte populară în Republica Moldova, comedia despre aventura unei nunţi româno-basarabene la Chişinău şi ciocnirile istorico-domestice pe care le implică a adunat peste 12.000 de spectatori în cinematografele din România.
„Ca întotdeauna, Enescu este nelipsit din program”

adăugat 28.11.2010, 11:18 la Cultură • Articol publicat de Ana Plămădeală
Leontina Vaduva, concert, opera

După ce a debutat în 1986 în faţa publicului francez, la Opera din Toulouse, Leontina Văduva a devenit cunoscută în Europa. A cîntat de nenumărate ori pe scena Operei Regale din Covent Garden în spectacole faimoase. Pentru activitatea sa muzicală a fost răsplătită cu foarte multe distincţii internaţionale de mare prestigiu. În Franţa, Leontina Văduva a fost apreciată cu distincţia Chevalier de l'ordre des Arts et des Lettres, iar în România cu cea de Mare ofiţer la Ordinului Muzicii şi Culturii. Soprană Leontina Văduvă a cîntat în această seară pentru prima dată pe scena Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” din Chişinău, într-un concert organizat cu prilejul Zilei Naţionale a României. Chiar înainte să iasă pe scenă, celebra artistă ne-a acordat acest interviu.

Leontina Văduva: „Eu am ales lucrările pe care le voi prezenta. De altfel, ca întotdeauna, Enescu este nelipsit din program. În general, peste tot în lume îl cînt, ori de cite ori am ocazia, iar de data aceasta este un moment special pentru că am ales să cînt cu filarmonica cele şapte melodii pe versurile lui Clement Marot. Deci, cu o orchestraţie. Aceste lieduri de obicei se cîntă cu pian, dar s-a făcut la Bucureşti o orchestraţie şi deja am cîntat-o la filarmonica bucureşteană şi o voi relua aici cu tot dragul. Celelalte piese, bineînţeles, sînt din repertoriul meu şi marchează oarecum evoluţia vocii mele şi, pe lîngă asta, mai avem şi unele surprize.”

Dumitru Crudu: Ni le spuneţi?

Leontina Văduva: „Nu vi le pot spune că sînt surprize, nu? Veţi remarca la sfîrşitul concertului că am ales o altă piesă de Enescu: o doină. Este folclorul nostru românesc care a fost armonizat de Enescu.”

Dumitru Crudu: Aţi încercat prin acest concert să vă faceţi un fel de portret al evoluţiei dumneavoastră ca artistă?

Leontina Văduva: „Poate că da. Într-o oarecare măsură. Dar după ce am avut un copil în 2002, vocea a luat o amploare mai mare şi atunci am decis să mă orientez spre un repertoriu lirico-dramatic. Deci, asta explică prezenţa ariei Tatianei la sfîrşitul concertului. Deja aria Neddei din opera Paiaţe am cîntat-o. O am şi pe disc, acompaniată de maestrul Placido Domingo care, după cum ştim cu toţii, este şi dirijor, în afară de cîntăreţ. Sînt lucrări pe care le-am ales şi sper din tot sufletul că vor place şi că publicul va aprecia interpretarea mea.”

Dumitru Crudu: După atîtea şi atîtea concerte mai aveţi emoţii?

Leontina Văduva: „Întotdeauna şi acuma parcă mai mult ca oricînd.”

luni, 29 noiembrie 2010

Alexandru Matei CRITICATAC

Eu sunt Păunescu
de Alexandru Matei 6
« Ca orice analiza de astazi despre ochii orbi ai lui Homer ar putea fi o acuzatie la adresa orelistilor. » Adrian Păunescu

« Niciodată n-am fost mai liberi decît în timpul Ocupaţiei. » Jean-Paul Sartre

Încep cu un extras inteligent din Păunescu : faptele trecutului trebuie reaşezate şi judecate în trecut, nu condamnate sau validate după ce au fost desprinse. Vorbind despre cenaclul Flacăra, Liviu Ornea sau Adrian Cioroianu mă confirmă: nimeni nu-i obliga să meargă, nimeni n-avea senzaţia că, ducîndu-se face jocul regimului. Comunismul era un dat, iar existenţa individuală se înrădăcina în el.

Continui cu un joc de cuvinte : prezenţa duşmanului libertăţii în locul acesteia este singura care iluminează spaţiul libertăţii absente, de recucerit.

Adică : încerc să-l aşez pe Păunescu unde-i este locul, după acel august 1968 din Piaţa Palatului, şi să înţeleg idealul (sau fantasma) pornind de la nevoia care-l (o) creează. Şi acum, la drum.

Costel Gălăţeanu are un blog pe care se pot citi două texte esenţiale pentru înţelegerea cazului Păunescu. Primul este o scrisoare adresată de poet lui Ceauşescu în 1982, al doilea un interviu luat poetului de Mirela Corlăţan în mai 2007, în care Păunescu explică poziţia şi tonul acelei scrisori, ca şi întregul său discurs din perioada ceauşistă. De aceea, fragmentele din nota de subsol a acestui text e mai grăitoare decît tot ceea ce urmează.

Obscenitatea cu care televiziunea i-a înconjurat moartea a făcut ca reflecţia asupra cazului Păunescu să depindă – aşa cum se întîmplă de altfel tot mai des – de afect. Din nevoia de audienţă, televiziunile au reuşit să împartă lumea în trei : nostalgicii care urăsc prezentul şi Puterea de acum, denegatorii care (îşi) urăsc trecutul (sau au fost aduşi în situaţia de a şi-l urî de diverse traume) şi indiferenţii, care vor să se desprindă de aiuritoarea temporalitate vicioasă care ritmează astăzi media. Cred că a venit vremea să ne gîndim la ce înseamnă cazul Păunescu în cultura şi psihologia colectivă românească.

Păunescu ilustrează un ethos, dezvăluie simptome afective şi pune probleme estetice asupra cărora trebuie să reflectezi dacă vrein să înţelegi ceva din România anilor ‘60-‘80. Păunescu nu e doar poetul vorbelor mobilizatoare, ci şi un tip inedit de intelectual de dictatură, aşa cum Franţa n-a avut, din fericire pentru ea, ocazia să cunoască. Intelectualul de dictatură nu avea prea multe posibilităţi de activitate : fie era împotrivă şi dispărea repede, fie era pentru, la modul comod al celui care-i dă Cezarului ce-i al Lui pentru a putea, apoi, să-şi vadă de proprii dumnezei. Păunescu este un caz tocmai pentru că n-a urmat nici una dintre aceste căi. Dar Păunescu înseamnă şi un discurs în ale cărui cute se regăsesc celulele stem ale discursului intelectual românesc contemporan şi, probabil, dintotdeauna.

Discursul lui Păunescu din anii ceauşismului emancipat este unul naiv, dar simptomatic pentru sinceritatea celui care-şi iubeşte fantasmele. El nu redă nimic din spiritul critic al intelectualilor marxişti, obişnuiţi să pună la îndoială Ordinea. Pentru Păunescu, ca şi pentru conştiinţele premoderne, ordinea este, nu trebuie pusă în chestiune, pentru că această ordine – nouă – era prima ordine românească din istorie. Naivitatea discursului maschează un complex istoric, pe care Ceauşescu l-a manifestat, de pe alte poziţii, în aceeaşi măsură : comunismul ca ocazie a creării unui brand, metafizic, de ţară. Revoluţia de la 1848 izbîndise, pasămite, acum, în 1948 într-o primă fază, negatoare, iar după 1965 înflorind într-o sinteză a românismului în care Păunescu a crezut şi după 1989, cînd era clar că făcătura romantică a naţionalismului folcloric nu putea să se realizeze niciodată.

Pe măsură ce ceauşismul se usucă, se descărnează, se zbîrceşte şi se închide pentru că refuză, de frică, pînă şi surpriza adusă de orice respiraţie, Păunescu se străduieşte să creadă că apneea se datorează nu lui Ceauşescu, ci celor care îl slujesc. Că atîta vreme cît există Ceauşescu, regimul liberal al artelor, muniţiilor şi conştiinţei din primul deceniu ceauşist nu e decît diminuat, dosit, arestat, dar trăieşte, undeva, nemuritor.

Păunescu a fost spiritul contemporan marelui lanţ al fiinţelor, cu condiţia ca acesta să devină cerc în mijlocul căruia să stea Conducătorul Suprem, iar el să fie grefierul vocal al acestei performance totalizante.

C. Stănescu vorbeşte foarte frumos despre poetul Adrian Păunescu, dar ceea ce spune important, ajutat de criticii pe care-i citează, este că versurile lui Păunescu strîng ecouri din toţi marii poeţi români – mai ales discursivii, orficii, incantatorii. Limbajul nu e nou, Păunescu nu inovează, el este, ca alţi colegi de generaţie (Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu), un tradiţionalist în formă, pătimaş în expresie. Dar acelaşi lucru se poate spune, chiar fără limita unui scrupul cronologic, despre discursul păunescian în general : ceva din Nae Ionescu, din Emil Cioran, din Noica şi din Liiceanu, din Patapievici şi din Mihail Neamţu, din grandilocvenţa unora sau din expresia rectitudinii şi din durerea surdă a singurătăţii altora, şi din una şi din alta, din dezinteresul pentru sacerdoţiul reflecţiei narcisice de tip valeryan, din plăcerea vorbirii în scris şi din tendinţa tuturor de a transcende esteticul (ca stil) şi aleticul (drept « corectitudine ») în etic (ca justiţie), din non sequitur-ul denunţat şi conjurat totodată de Patapievici, din naţionalismul mesianic al tuturor (rănit la Cioran, care s-a hrănit după 1945 cu sîngele scurs de acolo) – ceva din tot acest sublim de provincie romană se adună şi primeşte contururi groase, exagerări respingătoare şi ambiguităţi fertile în discursul păunescian.

Procesul intelectualilor pe care-l facem de zece ani, de cînd a apărut volumul Omul recent, o carte care arată cum s-ar fi gîndit public în România imediat după 1945 dacă n-ar fi intervenit îngheţul sovietic, în filiaţie directă cu antimodernismul criterionist (unul care însă n-are nicio legătură cu antimodernitatea epocal definită de Antoine Compagnon pentru simplul motiv că în România nu a existat nicio revoluţie modernă), devine inutil. Inutil atîta vreme cît imaginarul nostru intelectual este structurat în ethosul postmedival al loialităţii faţă de Conducător şi-ntr-un pathos al identităţii naţionale transparente în limbaj pe care, repet, de la Nae Ionescu la Mihail Neamţu – şi poate chiar tocmai de la Eminescu încoace – l-a manifestat fiecare intelectual public de succes.

Contemporan cu Ceauşescu, Păunescu n-are « vina » pe care oricare dintre intelectualii enumeraţi mai sus o au, şi anume aceea de a rîvni la ieşirea din provincialism forţînd o uşă pe care tot ei o zidesc. Păunescu este, şi pe drept cuvînt, mai « vinovat » decît ei pentru a fi susţinut cea mai draconică putere politică a României libere, cea a lui Ceauşescu.

Detaliile fac însă, aici, totul. Detaliul care mi se pare esenţial în evaluarea obedienţei păunesciene faţă de Ceauşescu se regăseşte într-o frază a scrisorii amintite, din care am selectat fragmentele cele mai grăitoare în nota de subsol de la sfîrşitul acestui text. Alternativ, Păunescu îl slăveşte, îl avertizează, îi cere şi se plînge în faţa lui Ceauşescu. Diversitatea şi insistenţa afectivă a epistolei împinge discursul la limita kitschului, dar n-o atinge decît rar. Dar năvala patetică trebuie judecată în context.

În 1982 deja, Ceauşescu reuşise să evite comunicarea directă cu cetăţenii. În timp, discursul Puterii, discursul din preajma Puterii şi discursul privat (prea rar public) împotriva Puterii funcţionau autonom. Această diviziune a muncii discursivă făcea ca fiecare dintre cele trei discursuri să trăiască frustrarea de a fi tot mai izolat, dorinţa tot mai mare de a se impune şi să ignore restul dintr-un sentiment vindicativ (dacă eu nu contez pentru ceilalţi, nu contează nici ceilalţi pentru mine). Ceauşescu vorbea singur, deci tot mai tare şi mai ameninţător ; encomioanele creşteau în fiecare zi, dar nimeni nu le răspundea. De ce creşteau, în jurul lor liniştea se-ntindea tot mai grea. Oamenii refuzau discursul oficial, mîrîiau, fugeau din ţară, dar nu încercau să se revolte, pentru că ştiau că prezenţa lor nu contează şi poate fi uşor suprimată. Ceea ce fusese odată solidaritate era deja rupt în trei mari şi tot mai depărtate continente de vorbire.

Ei bine, ineditul discursului păunescian stătea în încercarea de a le lipi la loc prin energia propriului discurs. Scrisoarea de mai jos[1] nu seamănă cu niciuna din telegramele de felicitare din epocă adresate lui Ceauşescu, ai căror autori ştiau că vorbesc singuri dacă spun ce trebuie. Ceauşescu este adevăratul adresant al acestei epistole care îl invocă, îl cheamă, îl imploră, îl atinge. Păunescu îl provoacă pe Ceauşescu la trăire. Din toată această hărţuială îndrăgostită, se desprind, la un moment dat, cuvintele unei invitaţii concrete şi utopice : « Fiti, va rog, o data oaspetele Cenaclului Flacara. Veniti printre noi.

Nu-i lasati prada deznadejdii pe cei care va iubesc, va servesc si va cinta. »

Ceauşescu nu mai era, în 1982, nicăieri în România un invitat. El orînduia întreg spaţiul ţării pe care o locuia, ţară care capitulase demult, lăsîndu-l să vorbească singur, executîndu-i ordinele în tăcere. Cele trei discursuri funcţionau perfect în autonomia lor. Comunicarea dintre ele ajunsese strict utilitară : Ceauşescu lua decizii, vorbea de la tribună ; cei din jurul lui aplaudau şi pavoazau ; oamenii veneau la miting şi scandau sau nu (existau benzile de magnetofon pentru scandări). Păunescu ştia că, la un moment dat, această convieţuire – care seamănă cu cea a unui cuplu care nu face dragoste – avea să se isprăvească. Încerca să se ofere pe sine Conducătorului, pe de o parte, şi maselor, pe de alta, ca afrodisiacul remontării unei iubirii pierdute. Pentru oricine, prezenţa lui Ceauşescu la o şedinţă a cenaclului Flacăra reprezintă o contrafactualitate.

Ne-ar trebui 1000 de ani să reclădim ce-am dărîmat aseară, cu despărţirea noastră.

Fantasma corpului sacru a fost obsesia lui Adrian Păunescu, o viziune religioasă în care sacrul trebuia reportat asupra politicului, iar credinţa asupra patriotismului. În care, în fine, Păunescu urma să fie Hristosul pe care-l dezvăluie rîndurile de mai jos.

Nu ştim, desigur, în ce măsură neputinţa refacerii acestui corp fantasmat – poate dintotdeauna absent – era înăbuşită de avantajele sociale pe care Păunescu le obţinea în schimb. El a fost, de altfel, conform propriilor mărturii, desemnat să fie releul dintre Putere şi popor în 21 decembrie 1989. În România modernă, această mijlocire n-a existat niciodată, pentru că cele două părţi au avut mereu drept parteneri două fantasme. Fantasma lui Păunescu a fost punerea lor în contact şi realizarea fiecăruia dintre ele în faţa celuilalt.

Odată cu revoluţia din 1989, un ideal religios îşi declară o înfrîngere parţială. În forme din ce în ce mai palide, el pulsează încă. Păunescu a fost, după 1989, copia lui însuşi, şi apoi propriul bocitor, pentru că Puterea şi poporul au realizat, destul de repede, că, deşi în democraţie se pot contacta tot mai uşor, nu vor putea comunica niciodată, pentru că n-au nimic de împărţit. Fiecare vrea totul pentru totdeauna, iar asta exclude ideea şi realitatea spaţiului de reflecţie publică. În locul ei, Păunescu pusese poezia, dar eşuase.

După 1989, Păunescu rămîne un vestigiu. Dar nu un vestigiu al regimului Ceauşescu, ci al sensibilităţii ecumenice instaurate odată cu romantismul şi reînviate după 1965. Atunci, România a crezut prea mult în durabilitatea naţionalismului autarhic pe care – Cioran dixit, în 1936 încă – venise, chipurile, momentul să-l consacre.


[1] Din scrisoare : « Va iubesc nu demagogic, ci in intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, careia ii sinteti geniu tutelar. (…) Ati intreprins enorm spre a elibera aceasta societate de servituti si balast, dar va rog sa-mi permiteti sa va spun ca singura care va poate ajuta in aceasta extraordinara expeditie pentru fericirea Romaniei este – dupa cum insiva ati spus-o – nu o persoana sau alta, ci democratia in actiune, oamenii muncii in care credeti si care cred in dumneavoastra. (…) Dar oamenii au necazuri. Tara trece printr-un moment greu. Valorile sint plafonate, adesea, tot mai multi “vigilenti” de ocazie, debitori si introducatori de zizanie va irita, va dau informatii false. (…) Nu va suparati ca va spun, cu durere va spun, cu lacrimi in ochi va spun: n-aveti voie sa fiti in nici o clipa a vietii dumneavoastra mai putin maret decit va stie o lume intreaga. (…) Tara asteapta competitia valorilor, promovarea celor buni, eliminarea plafonarii.

Va rog, va rog, cu puterea ultima: nu-i mai lasati pe cei indiferenti la destinul patriei sa-si faca de cap. (…)

Cit despre mine ce sa va spun? Scriu, ma chinui, m-am imbolnavit, nici un doctor nu ma poate ajuta. Sufar si-mi transform suferinta in munca. (…) Va ridic o chestiune pe care va rog s-o intelegeti pina la capat. Va rog dispuneti transmiterea mondialelor de fotbal prin televiziunea romana, caci o tara intreaga lucreaza spre a-si construi antene pentru bulgari, sirbi, rusi, unguri. Va rog, aveti incredere in cele ce va spun. Cu dragoste si grija vi le spun. (…)Aveti rabdare cu un poet. (…) De fapt ar fi bine daca alegerea oamenilor s-ar petrece pe criterii precise si cu sarcini inextricabile. (…) Sper sa nu mor, sper ca oboseala si boala mea, consecinte ale daruirii si muncii, sa ma lase sa-mi continui activitatea in slujba adevarului si frumosului. Daca veti crede ca nu e nevoie de mine, ma trag la mine acasa si nu vreau sa incurc pe nimeni. Dusmanii mei vor sa ma extermine moral. (…) Mi-e greu, va iubesc, mobilizez tineretul in jurul ideilor dumneavoastra, desi e mai greu decit in trecut, pentru ca nevoile zilnic sint siciitoare.

Acest fenomen (…) se desfasoara sub mindrul si minunatul nume al dumneavoastra, tovarase Ceausescu (…) la lumina inimii dumneavoastra. (…) Fiti, va rog, o data oaspetele Cenaclului Flacara. Veniti printre noi. (…) Nu-i lasati prada deznadejdii pe cei care va iubesc, va servesc si va cinta. Mi-e dor de dumneavoastra.

Din interviu : L-ati invitat pe Nicolae Ceausescu la Cenaclu. A venit vreodata? Nu. Cind ati inceput sa-i scrieti? Cind m-au dat afara de la “Romania literara”, in 1969. Aveati, in concluzie, o mare trecere la Ceausescu.Uite ce-ati inteles! Imi facusem o mare trecere, nu aveam. Eu imi creasem un anumit regim, de om care, bazindu-se pe adevar, putea sa sustina cauze derivate.Nu incape comparatie intre aceasta formula si ceea ce scriati dvs: “V-am iubit, va iubesc si va voi iubi”. Pai, l-am iubit si-l iubesc si acum. Am facut eu dovada ca-l injur nemeritat? Ce spuneam negativ atunci spun si acum. De ce nu va puteati exprima natural? Cream probleme in plus oamenilor pe care ii aparam, situatiilor la care ma refeream. Eu nu faceam pe nebunul, sa zic iata ce probleme sint si sa fug in Honululu. Dvs. spuneti insa despre Ceausescu ca era un tip inteligent. Daca i-ati fi prezentat situatia sec, nu ati fi avut acelasi rezultat? Dar cine eram eu sa-i prezint situatia sec? Devenea culpabila chiar uscaciunea unui text. (…)Dvs. ce-mi reprosati: calitatea estetica a strigatului de durere? Ca eram ragusit cind strigam ajutor pentru oamenii necajiti? Nu, de fapt dvs. nu faceti o judecata estetica, ci una morala. Toata viata mea a trebuit sa ma disculp: atunci ca nu sint anti-comunist, acum ca sint comunist. Asta a fost chestia absurda. M-am saturat de cacanari, si de dementi, si de ticalosi care spun despre mine toate aiurelile. Eu am fost dat afara de la “Flacara” pentru ca devenise tribuna nemultumitilor, a celor care nu respecta legile si politica partidului. Inteleg, din tot ce spuneti, ca pozitia dvs. de atunci fata de Ceausescu v-o mentineti si astazi. Pentru asta, dar si pentru referirile la dvs., pot sa presupun ca raportul Tismaneanu v-a afectat foarte mult. Asa este? Raportul Tismaneanu este un closet public, notati. (…)E un raport anti-national, care nu tine seama de contextul in care se traia si muncea atunci. Orice analiza trebuie sa fie contextuala. Ca orice analiza de astazi despre ochii orbi ai lui Homer ar putea fi o acuzatie la adresa orelistilor. Ce regretati din trecut? Tot ce era bun. Scoala gratuita pentru cei multi. Crearea unui nivel mediu de viata. Competitia valorilor, asa cum i-o ceream si in scrisoarea pe care o aveti dvs. Eu am fost liberal in gindire, domnisoara.


Acestia sint ECtareina Bargan, Ion Buzu, Sandu Macrinici, Natalia GrauR, insotiti de deja conscartaii Sandu Vakulovski si Moni Stanila. Au un program de lecturi foarte incarcat.
Revin cu detalii.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

viata mea

Sa scrii versuri nu e deloc usor.
Mai ales ca viata este plina de gunoi
si te implinti mereu in noroi,
mereu in miscare,mereu cu gesturi
din aastea grozave
mereu in depresii
daca iti cauti un loc mai bun
printre ai tai
te maninca dusmanii din temelie!
spun ei asta e o ironie
calci prea mult pe betala
si nu-ti vezi de treaba ta amara
in stinga e mama in fata e tata
chiar astazi am declarat la ai mei
e gata fata?

Caraman Nina

Unii basarabenii stabilţi peste Prut sînt mancurţi?

Sînt foarte mulţi mancurţi şi printre basarabenii stabiliţi dincolo de Prut. De bine ce vorbesc o limbă română fluentă şi suculentă, totuşi, unii dintre ei sînt, nici mai mult, dar nici mai puţin, decît mancurţi. Da, oricît de paradoxal ar părea, dar poţi fi mancurt chiar şi fără să-ţi uiţi limba ta maternă. Poţi fi mancurt chiar şi atunci cînd vorbeşti o română lată şi vie. Pentru că mancurt nu e numai un om care şi-a uitat limba, dar şi acei indivizi care încearcă din răsputeri să se debaraseze de identitatea lor din maţe pe care încearcă din răsputeri s-o uite sau s-o înlocuiască cu una nouă. Să zicem, unii dintre ei declară că nu s-au născut în Republica Moldova, ci în Uniunea Sovietică. Aceştia nici măcar nu s-au mai obosit să-şi facă buletin moldovenesc, iar alţii susţin că nu au cetăţenie, cu toate că aceasta în mod normal se acordă automat. De aceea, aceşti intelectuali sînt iritaţi foarte tare cînd li se aminteşte că de fel sînt de undeva de prin părţile Unghenilor, de exemplu, şi nu din zona Vladiovistokului.Pentru aceştia, însă, mai aproape e maieul decît sumanul: adică ei sînt nişte fervenţi apărători şi promotori ai utopiei sovietice şi sînt aproape cu totul placizi faţă de realităţile din Republica Moldova. Başca această categorie, mai sînt unii intelectuali basarabeni care se mîndresc foarte tare cu faptul că au devenit cetăţeni români şi au încetat să mai fie cetăţeni moldoveni, fără să bănuiască faptul că cele două identităţi sînt complementare şi nu contradictorii sau antagonice. Cu toate acestea, aceştia afişează au un dispret foarte mare fata de baştina pe care au părăsit-o şi faţă de rudele care încă au mai rămas acolo.
Faptul că numărul basarabenilor din România care au mers la vot pe 28 noiembrie a fost atît de mic mă face să cred că nu mă înşel cînd susţin că aceşti basarabeni românizaţi sunt tot un fel de mancurţi. Acest lucru nu ar fi ceva rău în sine( oricum, tot români sînt!) dacă lucrurile ar merge strună în ţara lor de origine, dar atîta timp cît ceaţa încă nu s-a risipit de deasupra Basarabiei, faptul că i-au întors spatele Republicii Moldova nu poate fi înţeles decît ca un fel miserupism faţă de ţara în care s-au născut. Cei care nu au mers pe 28 noiembrie la vot sînt nişte cinici. Pentru că au refuzat s-o facă într-o perioadă cînd situaţia e mai mult decît albastră în Republica Moldova. În aceste timpuri grele, de furcă, de răspîntie, fiecare vot a contat. În aceste vremuri dramatice, orice om care a mers la vot a făcut o treabă eroică. Pentru că nu a fost vorba doar de a alege între un partid şi altul, ci între mentalităţi opuse, între două direcţii antagonice, între o societate liberă şi una totalitară, în cele din urmă. Mai mult, a pune capăt acestei perioade confuze, cînd societatea noastră este condamnată să iasă în fiecare an la alegeri. În ochii mei, cei care au refuzat să meargă la vot au fost nişte oameni foarte cinici, care stăteau de pe malul mării şi se uitau cu sînge rece cum corabia se scufundă în loc să le fi întins o mînă de ajutor celor care se îneacă. Important e că ei s-au salvat şi au devenit cetăţeni europeni, deşi în Republica Moldova, încă mai locuiesc fraţii, părinţii sau verii lor. Cine ştie, poate, dacă ar fi mers şi aceşti basarabeni la alegeri, poate astăzi alianţa ar fi avut 61 de mandate. Dar, poate, greşesc. Poate că aceste lucruri nu mai intereseayă pe nimeni astăzi. Haideţi mai bine să vorbim despre unde o să ne petrecem sărbătorile de iarnă. Eu, de exemplu, am să merg să schiez...în Siberia.


Suzana Deac


Se cuvine sa oferim un buchet de flori simbolic la un an de la infiintarea acestui proiect, care cuprinde numeroase texte valoroase, comentarii pertinente, dezbateri competente, colaborari, comuniuni de idei si sentimente.
Felicitari mentorilor proiectului care au stiut sa diversifice tematica grupurilor, sa infiinteze o biblioteca voluminoasa, o revista consistenta, Frecventa de radio, care ne ingaduie sa auzim vocea colegilor in original, diverse parteneriate, si nu in ultimul rand o deschidere catre univers prin Facebook, Twitter etc.
Felicitari tuturor membrilor care au contribuit la vitalizarea acestui site, care au dovedit daruire, umanism, diplomatie in organizare, administrare si au asigurat constanta valorilor literare si plastice, morale, intelectuale si estetice.
Va doresc tuturor, inclusiv Cititorului de proza, multi ani fructuosi!

Cu stima, Suzana Deac


Să fim stăpânii vremurilor noastre!

Miron Costin scria în urmă cu câteva veacuri: Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii. Acest dicton nefast a caracterizat destinul în repetate rânduri. La 1812, noi, moldovenii, am fost sub cârma vremurilor înstrăinării de fraţi. Vremurile de sfâşiere a corpului nostru naţional au durat peste un veac, sub împărăţia ţarilor. În 1940, am ajuns din nou sub cârma unor vremi de tristă amintire. De această dată, nu ne-au sfâşiat doar naţiunea, punând un zid de netrecut pe Prut, ci au inoculat în creierele fiecăruia din noi morbul urii faţă de noi înşine, faţă de valorile care ne-au ghidat dintotdeauna. Când au văzut că nu cedăm, ne-au urcat în vagoane de vite şi ne-au dus la mii de kilometri distanţă de pământurile şi casele noastre. Pe aceia dintre noi care puteau iniţia şi conduce rezistenţa acestei părţi a poporului român în faţa ocupanţilor roşii, i-au împuşcat şi şi-au bătut joc de trupurile lor neînsufleţite.
Sub cârma vremii am fost şi în 2001, când „bravii” urmaşi ai ocupanţilor din 1940 şi 1944 au preluat puterea deplină în Republica Moldova, şi nu i-au dat drumul decât cu preţul pierderii de vieţi omeneşti, în aprilie 2009.
Nu am obosit, oare, să tot fim sub cârma vremurilor care ne surpă adevărata, autentica noastră fire, transformându-ne în nişte fantome rătăcitoare?
Vă invit să fim noi cârmuitorii vremurilor noastre, să ne decidem singuri soarta! Să depăşim incertitudinea care ne-a caracterizat în toată perioada tranziţiei post-sovietice şi, prin eforturile noastre, să revenim acasă, în spaţiul european, acolo unde ne este locul, alături de românii din dreapta Prutului, alături de popoarele Uniunii Europene!
Numai oamenii cinstiţi, neafectaţi de virusul corupţiei pot stârpi corupţia, pot reforma sistemul judecătoresc, demilitariza Procuratura Generală, transforma Republica Moldova într-un stat de drept, în care cetăţeanul să ştie că i se va face dreptate şi va fi apărat de statul său, crea climatul fiscal şi juridic necesar pentru atragerea investiţiilor străine în economie.
Numai oamenii demni şi patrioţi pot obţine ca Republica Moldova să fie tratată drept partener egal de discuţii în negocierile internaţionale pe subiectele care ne afectează.
Mâine, 28 noiembrie 2010, veniţi la secţiile de votare şi alegeţi forţa politică născută din durerea acestui pământ, din dorinţa lui de a-şi schimba soarta, de a depăşi tarele trecutului! Votaţi pentru Partidul Liberal, pentru echipa preşedintelui Mihai Ghimpu!

vineri, 26 noiembrie 2010

Cele mai citite cărți ale Editurii Cartier la Gaudeamus 2010

Cele mai citite cărți ale Editurii Cartier la Gaudeamus 2010

1. Jacques Le Goff, Eroi și minuni ale Evului Mediu, Colecția Cartier Istoric, 2010.

„Lucrarea explorează imaginarul medieval din perspectiva celor două componente majore: eroii, precum Carol cel Mare, Cidul, Regele Arthur, Roland, Papesa Ioana, Robin Hood, fără a uita de Melusina și de vrăjitorul Merlin, dar și vulpoiul și licornul; și minunile, trei edificii sau forțe care domină societatea, respectiv catedrala, cetatea și claustrul. Iconografia medievală ignoră granițele dintre natural și supranatural, dintre lumea de aici și cea de dincolo, și acoperă un larg spațiu geografic. Pe de altă parte, această istorie a imaginarului este o istorie pe termen lung, prezentând acești eroi și aceste minuni așa cum au fost construite și venerate de Evul Mediu, apoi lăsate moștenire secolelor următoare, în care acestea continuă să existe, mai cu seamă grație unor noi suporturi ale istoriei, precum cinematografia și banda desenată.”

2. David Le Breton, Antropologia corpului și modernitatea, Colecția Cartier Istoric, 2009.

„Publicata pentru prima oara in 1990, aceasta lucrare a inaugurat o serie numeroasa de publicatii consacrate corpului, devenit, incepand cu acest deceniu, "unul dintre analizatoarele majore ale societatilor contemporane, un fin revelator al statului individului." Omul occidental isi descopera un corp, loc privilegiat al bunastarii, al aparentei prezentabile, semn al individului si al diferentei sale fata de ceilalti. Acest corp este insa si un loc al precaritatii, al imbatranirii, care trebuie combatatuta pentru a evita pierirea si a incerca sa aduci sub ascultare insesizabilul. Va deveni el oare o structura stanjenitoare de care ar trebui sa te eliberezi?”

3. Regis Burnet, Evanghelia trădării. O biografie a lui Iuda, Cartier Istoric, 2010.

„Problematica acestei cărți nu este, așadar, centrată asupra identității lui Iuda, ci asupra modului în care Iuda a fost înțeles. Prima parte pornește de la texte și arată dificultatea care apare atunci când încerci să le ordonezi în cadrul unei narațiuni unificate a faptei lui Iuda. Ea se încheie, deci, firesc, cu capitolul III, care constituie argumentarea în favoarea ideii că predarea lui Iisus este un mister. Celelalte două părți aprofundează atitudinile față de acest mister. A doua tratează atitudinile tradiționale: Iuda este un trădător, un mare ticălos, răul prin excelență. A treia revine asupra unei anume răsturnări a percepției figurii lui Iuda, devenită din ce în ce mai evidentă odată cu Reforma, și pune problema noii atitudini față de acest personaj și a imposibilității, notabile cu precădere începând cu secolul al XX-lea, de a-l considera vinovat.”

4. Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, Colecția Cartier Clasic, 2004.

„Ca si un alt mare "poem" al literaturii ruse (Suflete moarte), Moscova-Petuski cuprinde relatarea calatoriei unui bautor metafizic, parcursa intr-o extraordinara stare de lirism. O bataie de joc la adresa angajamentului omului sovietic in constructia socialismului. Redusa ca dimensiuni, de un haz fabulos, cartea este una din operele fundamentale ale underground-ului sovietic.”

5. Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului, Colecția C[ART]IER, 2010.

„Filosofia ceaiului nu e numai estetica, in intelesul obisnuit al cuvantului, caci, vadeste, in legatura cu morala si religia, intregul nostru punct de vedere fata de om si de Fire. Ea e igiena, pentru ca sileste la curatenie; e gospodarie, pentru ca arata cum tihna se gaseste mai curand in simplicitate decat in incarcat si costisitor; ea e geometria moralei, intrucat hotarniceste simtul nostru de masura fata de univers. Ea infatiseaza duhul adevarat al democratiei rasaritene, facand din toti credinciosii sai aristocrati de gust. ”

6. Lewis Carroll, Aventurile lui Alice în Țara Minunilor, Colecția codobelc, 2010.

„Este Alice un simbol adecvat pentru ceea ce orice ființă umană ar lupta să devină? Sunt înclinat să răspund afirmativ... Ea a învățat să se stăpânească, a câștigat o conștiință a identității ei, poate gândi logic fără să înceteze a fi plină de imaginație...” W.H. Auden

7. Martine Laffon, Hortense de Chabaneix, Cartea lui DE CE, Colecția codobelc, 2009.

„Cartea lui DE CE cu saptezeci si unu de raspunsuri la intrebari serioase si amuzante exploreaza domenii la fel de variate precum viata cotidiana, micile manii, functionarea corpului, natura, sentimentele, credintele si moartea. O carte de descoperit singur... sau in familie!”

8. André Gide, Jurnal, 4 vol., Colecția Cartier Clasic, 2008.

„Jurnalul lui Andre Gide, este prima traducere romaneasca integrala, a fost efectuata dupa editia in doua volume, din 1996, respectiv 1997, de la Gallimard, din colectia Bibliotheque de la Pleiade, figurind cu numarul 54, editie la care au lucrat multi ani gideologii Eric Marty si Martine Sagaert. In timp ce prima editie a jurnalului (1946) acoperea numai perioada 1939-1942, iar a doua editie – perioada 1889-1939 (primul volum) si 1939-1949 (al doilea volum), ultima editie acopera intregul traseu diaristic al scriitorului parizian, 1890-1925 (primul volum) si 1926-1950 (volumul al doilea).”

9. Dominique Joly, Dicționarul piraților și corsarilor, Colecția Cartier Dicționar, 2009.

„Vanatoarea de comori, sentimentul de libertate, viata pe mare... pana in zilele noastre, istoriile cu pirati ne fac sa visam... O tema care inflameaza imaginatia si ale carei secrete ati vrea sa le patrundeti?... Cum traiau acesti oameni? Ce aventuri celebre au marcat istoria pirateriei? La abortaj!”

10. Paul Morand, Jurnal inutil, 2 vol., Colecția Biblioteca Deschisă, 2009.

„Scris cand cu carioca, cand cu pixul, cand cu stiloul sau cu creionul, insotit de foi volante, de pagini smulse din carnete, de fotografii, de articole taiate din ziare, de scrisori prinse cu bold (unele, din diverse perioade, sunt reunite in Anexele volumului II sau figureaza in Indexul general), acest Jurnal se prezinta ca o lucrare destul de asemanatoare cu un colaj pictural. El contine chiar si cateva desene facute de mana, zeci de carti postale si hartii cu antet ale hotelurilor din toate tarile lumii. Cosmopolit, la fel ca autorul sau, dezvaluind, asa cum el insusi o scrie, dorinta nestramutata a acestuia de a fi altundeva.”

Editura Cartier mai participă la târgurile:

Frankfurter BuchMesse, Salon du Livre Paris, London Book Fair, Bookfest

Urmariți proiectul Editurii Cartier Ferestre pentru Librăria din Centru (

La toate târgurile bune !


Stimati Prieteni,

Va indemn sa
mergem duminica la alegeri. Speram ca de aceasta data nr.
13 sa
ne fie cel cu noroc. Sa votam STEJARUL cu nr. 13 in buletinul de
Rog sa-mi fie iertata indrazneala de a va tulbura linistea
acestei seri
minunate si ploiase de toamna tarzie, cel putin asa e prin
nordul Italiei
in momentul dat. Nu pot sa nu-l citez in aceste clipe pe
Noica care spunea
unui tanar la Paltinis:"Ai sa vezi ca nedreptatea
incepe sa dispara din lume
daca-ti faci dreptate singur." Deci, sa ne
facem dreptate singuri. Sa mergem la
Cu tot respectul,

Iurie Bojonca


Lasarea de la Gaudeamus a "Portret-ului de grup cu generaţia "optzeci" (Poezia)" s-a întîmplat fără "optzecişti", ci cu scriitori tineri (cred că asta i-ar fi plăcut lui tata, căruia-i dedic lucrarea). Cartea a fost prezentată (frumos) de scriitorul Cosmin PERŢA şi (simbolic, metonimic & subiectiv) de Mugur GROSU (care a făcut şi coperta). Mulţumesc celor care au venit la lansare, deşi erau multe alte lansări în acelaşi timp, iar "Cupola" avea un miraj teribil (am văzut după)

MIHAI Vakulovski

Diferenţa dintre ce gîndeşti şi ce faci

Choi Yoon-Hee este o scriitoare sud-coreeană celebră, care a scris mai mult de 20 de cărţi despre fericire, speranţă şi armonie interioară. Era numită „propovăduitoarea fericirii”, pentru că-i îndemna mereu pe oameni să trăiască în armonie şi înţelegere cu sine înşişi şi cu cei din jur. Pe lîngă cărţile fericirii pe care le scria, scriitoarea prezenta şi o emisiune TV de mare succes. Ce m-a apucat cu „propovăduitoarea fericirii” şi de ce folosesc trecutul? …Pentru că „propovăduitoarea fericirii”… s-a sinucis (împreună cu soţul ei), spînzurîndu-se într-un hotel. Păi cele mai faine gospodine nu fac mîncare după reţete din cărţi, iar cei mai buni bucătari nu prea scriu cărţi despre mîncare… Acum, ce-au învăţat cei care au studiat cărţile „propovăduitoarei fericirii”? Oricum, în societatea contemporană se minte mult, de cele mai multe ori oamenii se autocenzurează zi şi noapte, gîndesc una şi spun alta, din mult prea multe motive. Exact ca-n „Săracii sunt ţicniţi” de Cesare Zavattini, unde tot drumul spre lucru angajatul se gîndeşte cum o să-i spună-n faţă patronului aia şi aia, şi aia, şi ce-o să-i facă, şi ce-o să dreagă, iar cînd ajunge la serviciu şi-i iese şeful în cale, zîmbeşte frumos şi zice: „Săru’ mîna, să trăiţi”. Cam traumatizant, dar pe criza asta cine-şi permite să fie sincer cu sine şi să-şi piardă locul de muncă?… Zile şi nopţi frumoase, prietene, oriunde te-ai afla.

"Cînt despre drumul care duce sus
Deşi eu merg în jos"
The Difference Between What You Think And What You Do

Choi Yoon-Hee is a famous South-Korean writer who wrote over 20 books about happiness, hope and inner harmony. She was called ‘the happiness preacher’ because she always told people to live in harmony and understanding with themselves and those around them. Beside the happiness books she wrote, the writer also moderated a successful TV show. What got into me with the ‘happiness preacher’ and why do I use the past tense?... Because the ‘happiness preacher’… committed suicide (along with her husband) by hanging herself in a hotel. The truth is that the best housewives don’t cook fallowing the recipes of cookbooks and the best cooks don’t often write cooking books… Now, what did those who read the happiness preaching books learn? Anyway, in the contemporary society there are a lot of lies, most of the time people censure themselves day and night, they think one thing and say another for too many reasons. Just like in Cesare Zavattinis’ “The Poor are Crazy”, where on his way to work the employee thinks how he will tell his employer this and that, what he will do to him and when he gets to work and sees his boss he smiles nicely and says “How do you do, Sir.” A little traumatizing, but during this recession who can afford to be honest with himself and lose his job?... Beautiful days and nights, my friend, wherever you are.
(Trad.: Andra Atodiresei)

Victor Eskenasy


Ilian Gârneț - o stea a școlii violonistice din R. Moldova
Cperta noului CD al violonistului moldovean

Un CD nou, de excepție, și un posibil cadou de sărbători.

Lucru rar în istoria și peisajul muzical actual internațional, Republica Moldova este prezentă pe scenele lumii – și se poate mîndri - cu doi dintre cei mai apreciați tineri violoniști la scară mondială: Patricia Kopacinskaia și Ilian Gârneț. Iar cine le privește programul de concerte și repertoriul pe care îl cîntă nu poate fi decît convins.

In cazul lui Ilian Gârneț, luna noiembrie a inclus, după un concert la Chișinău, o apariție la Filarmonica din Cluj, cu concertul de Beethoven și o alta, cu cîteva zile în urmă, într-un recital în scopuri de caritate, la Bruxelles. În decembrie, va cînta concertul de Mendelssohn cu Filarmonica din Budapesta, iar pentru anul viitor calendarul este marcat cu apariții pe scenă la Ankara, în companiei Orchestrei Simfonice Prezidențiale (cu concertul de Șostakovici, cel care i-a adus premiul de prestigiu la cel mai important Concurs european de vioară, Reine Elisabeth), apoi la Festivalul Internațional al Nopților de la Bellapais, după numele unei frumoase mînăstiri gotice din Cipru (la Gala de deschidere) și pe scena Sălii Radio la București, cu mai puțin cîntata Serenadă de Bernstein. Și nu am nici o îndoială că marile scene ale lumii i se vor deschide în viitorul apropiat.

„Un artist matur, cu o tehnică perfectă, un sunet amplu colorat, un temperament exploziv și farmec artistic care îi atrage întotdeuna simpatia publicului”, îl caracterizează profesorul Igor Oistrah, elogiindu-l, și nu este puțin, drept cel mai bun student al său la cursurile post-universitare. Gîrneț, care a studiat și la Academia Sibelius din Helsinki, în clasa pedagogului Alexandr Vinnițky, un reputat elev al lui David Oistrah, are o sonoritate caldă și o profunzime ce îl apropie de cel denumit marele „rege David al viorii”.

Iar faptul se aude în primul său disc individual, apărut anul acesta la casa independentă din Belgia, Fuga Libera, un disc menit să fie o carte de vizită și sponsorizat de filiala belgiană a Băncii Paribas. Discul, realizat în compania unei tinere și extrem de talentate pianiste din România, Alina Bercu, a fost remarcat și recomandat cu distincții ale revistelor muzicale din Belgia și Franța, iar pentru melomani, programul său este cum nu se poate mai clasic și mai incitant. Sonata (Duo) în la major de Schubert, lucrare de tinerețe a compozitorului, este urmată de Sonata pentru vioară solo, în re minor, op. 27 No. 3 a celebrului violonist Eugene Ysaye, o compoziție dedicată la apariția ei lui George Enescu, și de cea de-a treia Sonată pentru vioară și pian, în re minor, de Johannes Brahms.
Alina Bercu și programul noului CD

Ințelegerea, echilibrul dintre cei doi parteneri, este admirabilă, la fel ca și nuanțele pe care le cultivă în muzica lui Schubert și, mai ales, în Sonata lui Brahms, lucrare compusă la sfîrșitul vieții și în care alternează momente de mare lirism, cu altele nervoase, pline de dramatism. Este un disc de excepție, un frumos posibil cadou pentru sărbătorile ce se apropie, și a cărui bucurie ar merita să fie împărtășită de toți melomanii din Moldova.
Dumitru CRUDU


estàs cobert d’un drap roig

cada nit

s’estrena sobre el teu cos nu

com uns palmells nus

l’un està vermell fins als marges

hi ha només tu i ell

en una cambra nua

ella s’estén sobre els teus


i els teus peus nus

arriba fins als teus llavis

i a vegades doncs es queda sola

el el llit

tan sola

com jo soc jo ara dimitrie

(traducere în catalană de George Mureşan

un articol de altatdata

Despre poezie, poate

(c) Dumitru Crudu

Unele dintre poeziile pe care le-am scris pe vremea cînd încă mai eram la Braşov, plimbîndu-mă pe sub Tîmpa sau bînd cafele pe terasele din jurul Bibliotecii Judeţene, au apărut sub formă de carte pe care am numit-o POOOOOOOOOOOATE. Cartea a văzut lumina tiparului în 2004 la editura Vinea din Bucureşti, lectorul ei fiind Nicolae Ţone. Vă spun lucrul ăsta pentru a preciza faptul că acele poezii, într-un fel sau altul, circulă şi nu au rămas doar în manuscris. Nu sunt sigur însă că placheta mai poate fi găsită şi în librării, deoarece puţini librari mai sunt astăzi interesaţi de comerţul cu cărţi de poezie. POOOOOOOOOOOOOOOATE este un experiment. Am scris-o pentru a demonstra că metoda fracturistă ( reactivă) poate fi viabilă. Punctul de plecare al poeziilor despre care vorbesc este, deci, unul teoretic. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, am să vă amintesc una dintre ideile fracturiste, cea legată de raportul dintre obiectul descris şi cel care-l descrise: important nu este să povesteşti că afară plouă, pentru că şi ieri a plouat şi alaltăieri şi acum o sută de ani, pentru că plouă şi în Germania, Rusia, Norvegia sau Mongolia, pentru că şi acolo sunt poeţi care vorbesc despre ploaie, şi atunci apare o întrebare firească: ce pot să aduc eu nou descriind ploaia? Ideea mea este că poţi spune ceva nou doar deplasînd accentele de pe descriera obiectului, în cazul de faţă ploaia, pe reacţiile pe care ţi le poate provoca acest fenomen. După mine, descrierea ploii nu poate avea vreo valoare în sine, sunt relevante doar reacţiile care ţi le declanşează. Numai aceste reacţii sunt unice şi irepetabile. Numai aceste reacţii pot fi personale. Numai ele m-ar putea diferenţia de alţi alcătuitori de stihuri din Republica Moldova, România, Franţa sau Bielarus. Aceeaşi poveste e şi cu descrierea unei furtuni, a forfotului de pe stradă sau a norilor care plutesc pe cer. Aceeaşi poveste este şi cu descrierea realului, cotidianului sau a propriei tale biografii. Poţi aduce ceva nou atunci cînd vei scruta toate aceste lucruri din perspectiva reacţiilor tale spontane. Nu e relevantă descrierea unui accident rutier, reproducerea acestuia amănunt cu amănunt, ci doar surprinderea reacţiilor tale pe care le poţi avea în acel moment. Rezumînd, aş putea spune că obiectul poate avea vreo valoare doar în măsura în care va naşte în mine anumite reacţii.

POOOOOOOOOOOOOATE este ilustrarea acestei teze. Reprezintă o încercare de-a descompune obiectul în miile de senzaţii din care se compune. Numai aşa pot surprinde o diferenţă între o durere de dinţi şi o durere pe care care o poate provoca în mine despărţirea de o fată pe care o iubeam la nebunie.
Am scris POOOOOOOOOOATE într-o perioadă în care poezia cotidianului şi biograficului era în mare vogă. Am scris acele poezii, singurele poezii fracturiste ale mele, pentru a-mi descoperi şi impune individualitatea mea.

Dar, cu toate astea, nu mai scriu poezie decît ocazional şi foarte rar. Cei care m-au cunoscut la Braşov, cred că nu au uitat că în fiecare zi produceam kilograme de poezie, de aceea, a zice că mai scriu poezie doar ocazional este echivalent cu a spune că nu mai scriu deloc. Insist asupra acestui aspect deoarece consider că a scrie zilnic, a scrie mereu este un act profesionist. Meseria cere efort permanent, meseria fără travaliu şi transpiraţie este de neînchipuit.

Trebuie să recunosc că, dacă nu aş fi ajuns la Braşov, aş fi rămas un grafoman incurabil. Dacă nu aş fi nimerit la începutul anilor 90 în mirificul oraş de la poalele Tîmpei, la filologia din Braşov, aş fi continuat să scriu o poezie despre nimic şi pentru nimeni. Dacă nu aş fi ajuns la cenaclul INTERVAL, dacă nu aş fi frecventat cursurile de literatură de la facultate, aş fi continuat, poate, şi acum să scriu la fel cum se scria la sfîrşitul secolului XIX. Întîlnirea cu grupul de scriitori de la Braşov – Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Vasile Gogea, Marius Ianuş, Ciprian Şiulea- a fost hotărîtoare pentru evoluţia mea de mai tîrziu. Primul lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost înţelegerea faptului că nu poţi scrie poezie fără un obiect poetic anume. Şcoala pe care am făcut-o la aceşti scriitori m-a ajutat să-mi descopăr şi să-mi modernizez mijloacele de expresie. Abia cînd am reuşit să pot manevra cu nişte mijloace de expresie tranzitive, vorba lui Gheorghe Crăciun, am fost în stare să-mi valorific sensibilitatea mea. Pînă atunci, dădeam doar platitudini din mine care frizau penibilul şi lipsa de originalitate.

Dar, cu toate că nu mai scriu poezie, mai am în sertare cîteva manuscrise de poezie. Sper să le public la un moment dat. Titlul unuia dintre ele e AKVIKA.

Poezia mă tentează, fără doar şi poate. Multe dintre personajele din teatrul sau proza mea sunt poeţi. Chiar şi poetul Dumitru Crudu apare ca personaj. Foarte rar mai scriu poezie direct pe foaie, dar de poezie nu am scăpat. Sunt clipe în care scriu poezie în gînd, mergînd cu autobuzul sau stînd la coadă în magazin. Cred că voi reveni la un moment dat la poezie, dar pentru asta ar trebui să se mai producă un şoc cum fusese pe timpuri cel de la Braşov. În orice clipă m-aş putea aşeza la masa de scris şi să mă ridic de acolo avînd gata un nou manuscris, nu vreau să fac asta însă pentru că nu vreau să fiu pur şi simplu un grafoman care vrea să fie în fiecare an prezent la tîrgurile de carte cu un nou volum. Eu cred că poezia adevărată se scrie dintr-o necesitate. Eu am scris-o atîta timp cît simţeam o nevoie imperioasă de-a spune ceva despre mine şi despre lumea în care trăiam. Acum simt că nu am ce să spun în poezie. Dar poate peste un an sau doi voi avea. Cine ştie.

Totodată, vreau să spun că, nu aş fi ajuns niciodată dramaturg şi prozator, dacă nu aş fi fost mai întîi poet. Şi eu cred, la fel ca nu ştiu ce scriitor de dinaintea mea, că esenţa literaturii este poezia. Deci, e şi esenţa teatrului şi prozei. Din acest punct de vedere, nu am abandonat nici pentru o clipă poezia.
Poezia m-a ajutat să ajung la teatru şi proză, exact în perioada aia cînd exploram limitele limbajului poetic. La origine, prima mea piesă a fost o poezie. Scriind-o, am ajuns la teatru, iar scriind teatru am ajuns la proză. S-a întîmplat asta din dorinţa mea de-a înnoi limbajul poetic, de a-l revoluţiona, de a-l face mai viu şi mai dinamic. Poezia mă mai ajută să nu spun în teatru şi proză vorbe goale. Mă ajută să mă eliberez de limbuţie. Poezia mă ajută să spun ceea ce e esenţial. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, atunci cînd scriu teatru sau proză ţintesc două obiective: dramaturgia şi proza ca gen literar, dar şi ca pretext de-a depăşi limitele limbajului. Încerc să le combin. Nu cred că aş fi reuşit asta dacă nu aş fi fost şi poet.

Vasile Ernu

Mortul simbolic: între iubirea celor mulţi şi ura celor puţini. Lecţia unei morţi neanunţate
de Vasile Ernu 27

Tradiţional se spune că necazurile, tristeţea, sînt momente de reflecţie mult mai prielnice decît bucuria. Moartea este poate momentul cel mai important în care ar trebui să ne oprim puţin şi să încercăm să analizăm ce se întîmplă cu noi, cu oamenii din jurul nostru, cu viaţa noastră. Fenomenul „morţii lui Păunescu” a scos la lumină, poate mai bine ca niciodată, cîteva fenomene importante. Fără a avea pretenţia unui text exhaustiv, voi încerca să arăt care a fost marea lecţie, cel puţin pentru mine, a acestui fenomen. Nu mă întreb cine este, ce a însemnat Păunescu, ci ce s-a văzut la moartea lui.

Trăim încă din infrastructura şi producţia culturală din epoca ceauşistă

Acum cîteva luni, afirmam destul de tranşant că infrastructura şi economia României trăieşte încă din resursele perioadei anilor 70-80 ai epocii ceauşiste. Stîlpii ceauşişti ţin cablurile fragilei industrii postcomuniste: dacă se dărîmă stîlpii se duce naibii toată industria postcomunistă. La fel e şi cu drumurile, clădirile şi mai toată infrastructura de bază. Nu numai infrastructura ceauşistă este cea care încă ţine în viaţa economia Românească, ci şi reursele umane ale acelei epoci alimentează marea parte a aparatului privat şi de stat. Nu e un elogiu adus acelei epoci, ci o constatare cinică şi lucidă. Din păcate, foarte puţine lucruri au fost făcute în aceşti 20 de ani de tranziţie spre neoliberalism. Datele statistice arată îngrijorător. Zilele acestea însă „parastasul naţional” a mai arătat un lucru foarte grav: nu numai economic şi educaţional, ci şi cultural, marea parte a populaţiei acestei ţări este plasată în anii 70-80 ai secolului trecut. Reacţia unei majorităţi zdrobitoare ne-a arătat că „România profundă” trăieşte încă din acele resurse culturale. Eu cred că e o mare greşeală să reproşăm poporului că a rămas acolo. Să aducem reproşuri propagandei? Revenim imediat şi la ea. Nu. Nu reproşurile şi acuzele sînt calea înţelegerii acestui fenomen. Trebuie să ne întrebăm de ce s-a întîmplat aceasta?

Părerea mea e că vina, cauza, se află altundeva. Marea problemă, cred eu, aparţine elitei intelectuale (dar şi politice) actuale care nu a reuşit să producă mai nimic coerent şi consistent în materie de cultură. Avem o pătură culturală lipsită de proiecte. Ceea ce s-a întîmplat în spaţiul economic s-a întîmplat şi în spaţiul cultural: trăim din infrastructura şi producţia perioadei comuniste. Economic, nu am reuşit să producem nici un proiect, niciun obiectiv de interes comun, ci numai cîteva case private, ghetouri de lux pentru o mică elită şi să ne înrolăm în armata consumatorilor şi a forţei de muncă ieftine. În spaţiul cultural, am făcut cam acelaşi lucru: mici ghetouri concentrate în cîteva oraşe şi domenii (în film, teatru sau literatură etc.), unde producem pentru o mică elită sau pentru export; mici structuri culturale pentru o elită care e departe de propriul popor, pe care nu-l cunoaşte şi-l dispreţuieşte cu trufie. În cultură e ca şi în educaţie: producem cîţiva olimpici medaliaţi internaţional cu care ne mîndrim şi ne autoamăgim iar nivelul mediu este foarte scăzut. Iar poporul trăieşte din acea infrastructură şi producţie culturală de acum 30-40 de ani, o producţie care este într-o continuă stare de degradare. Dezmembrăm, reciclăm şi vindem cultura din acele vremuri la fel cum am făcut cu fabricile şi uzinele: vindem CD-uri şi cărţi cu producţii vechi (a se vedea suplimentele ziarelor şi revistelor de mare tiraj), vindem fier vechi pentru a mai trăi cîteva zile. Poporul trăieşte din asta, elita însă s-a retras în ghetourile culturale exclusiviste, sau în „paradisuri fiscale” unde produce pentru export şi pentru propriul cont bancar.

Marea ruptură dintre intelectualitate şi popor

În aceste zile s-a văzut, cum rar se poate vedea, ruptura care există între popor şi elita intelectuală, establishment-ul cultural care la noi este plasat „de partea cea bună”. Ruptura şi „ghetoizarea” se adîncesc cu o viteză mult prea mare. Dacă ceva vreme în urmă, ea era doar ignorantă şi dispreţuitoare faţă de propriul popor, acum, odata cu „dispariţia lui Păunescu”, care în acest caz are doar funcţia unui indicator simbolic, vedem că prăpastia dintre cele două grupări este mult prea mare. Şi aceasta transpare din modul în care s-au raportat cele două grupări la „obiectul-simbol Păunescu”. O parte îl adulează, o parte îl urăşte. Poporul face ce ştie el mai bine: lucrează cu o „retorică” şi o „tehnică” tradiţională. Mortul se boceşte şi se vorbeşte de bine. De data asta „acest mort simbolic” este una din singurele surse de alimentare culutrală. Establishment-ul intelectual, spre dezamăgirea tuturor, nu se ridică peste poporul din care iese: el doar urăşte. „Mortul simbolic” se află între iubira celor mulţi şi ura celor puţini.

Am citit cu mare atenţie textele scrise în acele zile de vajnicii luptători anticomunişti şi am văzut foarte puţină analiză şi raţionalitate detaşată, decentă şi enorm de multă frustrare şi ură. Aş fi preferat să citesc texte care să mă facă să înţeleg „fenomenul Păunescu”, „cenaclul Flacăra”, mecanismele modului în care propaganda şi cultura de masă s-au regăsit în cadrul acestui fenomen. NU, am primit doar etichete cu „menestrelul ceauşist” şi multe metafore care îndeplineau nu o funcţie de cunoaştere, ci se transformau într-o retorică a emoţiilor, plină de resentiment şi ură. Ştim de la Hannah Arendt că e foarte grav atunci cînd o metaforă începe să îndeplinească o altă funcţie decît cea pe care o are. Establishment-ul cultural românesc a arătat că nu numai poporul a rămas în anii 70-80, ci şi el, cu toate pretenţiile, dichisurile şi stilistica afişată. Concluzia la acest capitol: establishment-ul intelectual trăieşte în aceeaşi perioadă, în acele vremuri, chiar dacă şi-a schimbat aparent discursul şi vestimentaţia, însă e tot mai rupt de restul lumii. Trăim cu toţii în acele vremuri, dar total separaţi unii de alţii.

Cine s-a schimbat şi cine mimează schimbarea?

Încă un lucru care te pune pe gînduri este faptul că marea parte a populaţiei nu este afectată aproape deloc de toate „hoardele” ideologice care trec şi vin: „turcii şi tătarii” vremii trec, poporul îşi vede de treabă. Nu ştiu dacă trebuie să ne bucurăm sau să ne întristăm, însă e clar că toata propaganda ultimilor 20 de ani, de la cea virulent anticomunistă la cea neoliberală de tip colonialist nu a afectat cu nimic starea de fapt a populaţiei de bază a acestei ţări. Repet: nu ştiu dacă e un semn bun sau nu, însă e clar că toate tomurile scrise depre acel regim, toate „condamnările” oficiale şi neoficiale, toate instituţiile create, toată propaganda neoliberalismului triumfalist au un efect aproape zero asupra părerilor populaţiei faţă de acea perioadă.

În acelaşi timp, privind mai atent, vedem că ambele grupuri lucrează în esenţă cu acelaşi tip de discurs şi retorică: poporul iubeşte şi „dedică” osanale şi bocete, iar intelectualuii urăsc şi „dedică” blesteme. Oare nu toţi au rămas în acealaşi tip de retorică, de discurs, de paradigmă şi că totul este doar un flux energetic cu plus şi minus? Mă întreb dacă nu cumva cei care cu adevărat au păstrat cel mai bine structurile statului de tip autoritar, mecanismul structurilor de tip ceauşist sînt intelectualii şi nu neaparat ţăranii şi muncitorii? Din cîte îmi amintesc eu, cei din urmă au fost primii care au renunţat sau şi-au pierdut structurile în care activau, CAP-urile, fabricile şi uzinele, pe cînd elita intelectuală nu a renunţat la privilegiile de care se bucura. Cele mai puternice „CAP-uri” postcomuniste sînt Universităţile şi alte structuri organizaţionale dominate de elita intelectuală. Pe acolo nu a trecut nici-o boare de schimbare: clanuri, familii, grupuri. Cu excepţia faptului că a dispărut acel portret din birouri, fiind înlocuit de „noile icoane” UE şi NATO, iar foştii membri de partid se regăsesc sau slujesc altor partide lucrurile chiar s-au înrăutăţit. Intelectualii, avînd instrumentul retorico-discursiv la îndemînă, au ştiut să-şi joace mai bine cartea, făcînd un joc cu Puterea post-comunistă mult mai abil: schimbăm ambalajul, păstrăm conţinutul. Ţăranii şi muncitorii, din păcate, au pierdut conţinutul şi au rămas doar cu bocetul. Chiar şi cînd apar noi instituţii, intelectualii lucrează pe acelaşi principii corporatiste, de grup, de subordonare clientelară şi mai puţin pe competenţe şi proiecte. Iar rezultatul se vede: toată ţara urăşte sau iubeşte, mai nimeni nu explică şi nimeni nu mai înţelege nimic. Şi parastasul şi carnavalul s-au generalizat, căci ţara, dacă mai poate fi numită aşa, este într-un grav proces de descompunere.


Claude Karnoouh

Câteva amintiri: la moartea lui Adrian Păunescu
de Claude Karnoouh 1

Era într-o seară de iarnă, în 1976, spre 20 sau 21 decembrie, când, mi-aduc aminte, un frig de crăpau pietrele coborâse peste sat, înfăşurându-l în văl de brumă şi cufundând ramurile copacilor, acoperişurile de şindrilă şi ulucile grădinilor sub mantaua cristalelor de gheaţă. Seara, m-am dus, cum se mai întâmpla uneori, la un vecin care avea televizor. Un pic distrat, priveam începutul programului de seară, despre care nu ştiam atunci nimic; se dădea un spectacol al Cenaclului Flacăra, retransmis în direct, de la Suceava, pe tema „Obiceiuri laice de iarnă” (1)… Curios şi îndoit, măsuram cu un ochi distrat ecranul, fiind eu, a priori, mai mereu rezervat când venea vorba de puneri în scenă folclorice (mai ales de spectatolele folclorice profesionale, ca acelea oficiate în restaurantele şic ale Bucureştiului şi din câteva oraşe mai mari de provincie). Am explicat acest fapt în lucrarea mea „L’Invention du peuple. Chroniques de Roumanie”), arătând, printre alte interpretări de acolo, că amestecurile de savant şi popular specifice acestor spectacole nu erau, la urma urmei, nici savante, nici populare, ci un soi de salată reflectând esenţa însăşi a kitsch-ului postmodern… Totuşi, după primele minute, am sesizat că acolo, pe scena din Bucovina, se întâmpla ceva nou. Totul a durat cam trei ore. Ceea ce m-a frapat în cursul acestui spectacol ţinut în cea mai mare sală de sport din Suceava, plină-ochi de lume, era în primul rând calitatea reală a interpreţilor de muzică populară, unii dintre ei simpli amatori cu talent, veniţi de prin satele şi orăşelele din regiune, şi naivitatea autentic ingenuă a copiilor care interpretau riturile de Crăciun (sigur, epurate de unele referinţe religioase) şi de Anul Nou. De calitate erau şi poemele citite chiar de către autorii lor, jocul actorilor în câteva fragmente de piese, muzicienii de la conservator şi din orchestra simfonică de la Iaşi, care interpretau cu brio muzică clasică, şi, în fine, o adevărată inovaţie, era de notat calitatea stilului folk-rock est-european, construit pe baza unui model importat din Statele Unite şi interpretat de trupe tinere care n-ar fi avut de ce să roşească în faţa unora din Vest…

Tot acest spectacol era prezentat, comentat, discutat, pe scurt, animat cu patos de un tânăr, un poet cu un talent incontestabil, care ştia să toarne versul, dar care, mai ales, era stăpânit de verva unui animator energic, cu o latură bătăioasă, amestecând umorul cu lacrimogenul melodramatic, râsul şi emoţiile prefăcute cu cele reale, demagog în faţa gloatelor şi neuitând niciodată de osanalele cuvenite regimului şi figurii emblematice a lui Nicolae Ceauşescu… Acest tânăr se numea Adrian Păunescu şi era deja obiectul admiraţiilor adunate din diverse straturi ale societăţii „socialiste multilateral dezvoltate” (sic!), care îi recunoştea aptitudinea de a descoperi în ţară talente veritabile, dublată de o energie mobilizatoare deloc întâlnită la reuniunile culturale mohorâte şi convenţionale organizate de birocraţii sectoarelor judeţene însărcinate cu „cultura şi educaţia socialistă”. Histrion talentat, animator energic, dotat cu o insolenţă pe jumătate urbană, pe jumătate rurală, în stilul a ceva – cvasi-imposibil de tradus în franţuzeşte – ce pe româneşte se numeşte „mahala” (2). Astfel, graţie unui abil melanj de genuri, acest tânăr regiza spectacole originale care, atunci când se desfăşurau pe stadioane, adunau mai bine de 20 000 de auditori… cam cât un meci de fotbal. Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, steaua lui a pălit întrucâtva şi regimul de la putere a pus capăt spectacolelor, sortind României un interval de profundă mohoreală, de plictis şi restricţii drastice.

Acest personaj care, după căderea comunismului, nu şi-a renegat vederile naţional-comuniste, făcând din ele un capital, a murit de curând şi a fost înmormântat ca un erou naţional, omagiat de aplaudacii săi ca moştenitor direct al celui mai mare bard român, Mihai Eminescu – exces tipic modern, în care primul scribălău venit e identificat la repezeală cu marile genii ale literaturii… Orice am crede noi însă despre opiniile politice ale lui Eminescu e irelevant câtă vreme talentul său literar, probând uneori un geniu lingvistic de proporţii, este cel al unui poet excepţional, privit comparatist, în spaţiul european de la finele secolului al XIX-lea, ca un mare romantic întârziat. Funeraliile lui Păunescu au fost însoţite însă nu numai de onoruri militare, nu numai de omagiile întregii clase politice, cu preşedintele ţării în cap de listă, dar, în momentul înhumării, la cimitirul Bellu, a primit, ca o divă, ovaţiile a mii de oameni adunaţi să-i aducă un ultim şi entuziast omagiu.

În schimb, e cu osebire semnificativ să subliniem, puţini intelectuali, scriitori şi artişti în genere s-au deplasat pentru a însoţi pe ultimul drum un poet devenit, în cei douăzeci de ani de postcomunism, un soi de trâmbiţă a naţiunii române trădate de elite, un nostalgic al epocii de aur a regimului Ceauşescu, aceea din anii 1970. Cât despre intelighenţie, aceasta a arătat un profund dispreţ, exprimat printr-o absenţă totală când nu prin câteva critici groteşti, de un anticomunism post factum, precum ale inefabilului Tismăneanu, care nu ratează nicio ocazie de a-şi deversa banalităţile stupide şi, în acest caz, cvasi-injurioase, ca şi cum a vorbi de rău un mort ar fi ajutat vreodată la înţelegerea, inclusiv prin critică, a traseului parcurs de acesta – un artist ajuns personalitate publică, un histrion mediatic şi un demagog – într-un context istoric dat…

Poate c-ar trebui să ne gândim cât sunt de animaţi, aceşti injurioşi de două parale, de resentimentele acumulate în tinereţe la adresa acestui intello mediatic; resentimente care acum ies la iveală sub chipul unei uri cu atât mai tenace cu cât respectivii sunt azi celebri (sigur, doar pe malurile Dâmboviţei) şi trebuie să-şi ascundă, pe lângă plăcerea cu care unii dintre ei luau parte la spectacolele Cenaclului Flacăra, supunerea arătată puterii politice de atunci, când se târau ca şobolanii şi, chiar nefăcând nimic nepermis, se temeau şi de umbra lor, mereu gata să servească voluntar pentru obţinerea unui avantaj, a unei înlesniri cât de mici… Or, niciodată resentimentul şi ura nu vor putea explica fenomenul socio-cultural care au fost Adrian Păunesc şi Cenaclul Flacăra… Ca în cazul tuturor fenomenelor sociale care au marcat societăţi, evenimentele trebuie judecate cu seriozitate, în amploarea lor fenomenologică.

Vreau să spun, în câteva cuvinte, că geniul lui Păunescu şi al Cenaclului Flacăra rezidă în încercarea de a pune pe acelaşi drum România comunistă ceauşistă şi mişcarea rock-folk hippy născută în Statele-Unite. În fapt, Cenaclul Flacăra se plasa în aceeaşi dinamică culturală post-1968 în care intraseră toate ţările europene, mişcări asemănătoare, precedate uneori de violente mişcări studenţeşti (în Germania, Franţa, Italia) înfiripându-se mai peste tot. Pentru a da un exemplu mai apropiat de România: mişcarea lui Păunescu era contemporană cu Tanz haz-ul maghiar (Centru al renaşterii dansului şi a muzicii populare, dar şi al creării folk-rock-ului maghiar), cu Sándor Csoóri în calitate de lider, un poet de valoare, dar, şi el, un poet naţionalist, încă mai radical după 1989…

Criticile, cele mai multe dintre ele anacronice, aduse actorilor acelor vremuri uită că naţionalismul român, parţial antisovietic prin refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, a fost susţinut o vreme, în anii ’70, de Statele Unite şi de Marea Britanie (conform teoriei verigii slabe) şi de Franţa gaullistă şi post-gaullistă, până la finele septenatului lui Valéry Giscard d’Estaing. Poziţiile retro-post sunt întotdeauna, de altfel, impregnate de acest moralism grotesc de operetă, căci numai în momentul în care un eveniment se prezintă în câmpul percepţiei ar trebui să suporte o critică politică; după ce s-a produs, nu facem decât să construim analize-interpretări a posteriori, iar asta se numeşte istorie.

Apoi, mi se pare grotesc să-l acuzi pe Păunescu că a fost un poet de curte – a fost, fără îndoială. Dar a fi poet de curte nu e, a priori, o calitate socială care determină valoarea unei opere. Dacă judecăm astfel, riscăm să nu mai ieşim din schemele conformist simetrizante totalitar-antitotalitar… Tot ce stă mai aproape sau mai departe de putere ar fi atunci bun sau rău, după caz. Cunoaştem poeţi şi scriitori de curte de mare talent, Ronsard, Molière, Racine (acesta, în plus, şi istoriograf al lui Ludovic al XIV-lea), Machiavelli, Milton, de pildă. Sigur, ei scriau pentru clasa privilegiată, care ştia să citească, poporul fiind privat de lectura laudelor adresate de ei principilor şi regelui. Astăzi trăim însă în cadrele unor democraţii de masă, aşa-zis reprezentative, pseudo-democraţii majoritatea dintre ele sau democraţii populare mai mult sau mai puţin totalitare; în aceste condiţii, poetul de curte este, de fapt, un poet mediatic, care se adresează maselor – de aceea trebuie, dacă vrea să se facă auzit, să se preteze unor facilităţi demagogice, fapt care a făcut din Adrian Păunescu, un poet mediu, cu unele inspiraţii binevenite. Dar, la urma urmelor, marele său talent a fost acela de a mobiliza tineretul, mai ales tineretul provincial, de a fi oferit, auzului şi ochilor, lucruri frumoase. Că pentru a dobândi o aură naţională a trebuit să ridice Principelui osanale – numai imbecilii se uimesc şi uimi-se-vor în continuare! Dar, astăzi, ce fac oare animatorii unor asemenea show-uri televizate? Ce promovează ei? Ascultă-i cu atenţie, cititorule, şi-o să-i auzi lăudând sexul porno, fără misterele erotismului, şi-o să-i mai auzi psalmodiind oda, grandilocventă şi arogantă, a comercialului cu orice preţ. E mai bine aşa? Ei bine, cititorule, vechiul meu complice, mon frère – cum ar fi scris Baudelaire –, e rândul tău s-o spui…

Bucureşti 15 noiembrie 2010

Traducere din franceză de Teodora Dumitru


(1) E clar că formularea „obiceiuri laice de iarnă” a ieşit din pixul stupid al birocraţiei culturii socialiste. Faptul de a prezenta aceste obiceiuri taman la sfârşitul anului, chiar suprimând aspectele religioase cele mai explicite, nu anula referinţele profund legate de credinţa creştină populară, cu remanenţele sale păgâne, şi nu păcălea pe nimeni.

(2) În franceză, ceva cât de cât apropiat ar fi termenul „zone” – un spaţiu care azi nu mai există, situat odinioară între limitele Parisului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi centrul istoric al comunelor din periferiile sale cele mai apropiate – cu mult, aşadar, înaintea urbanizării masive iniţiate în anii 1960. Existau atunci acele bidonvilles, populate de oameni săraci, înţesate de dughenele micilor meşteşugari, de cocioabele proletarilor aflaţi la limita lumpen-ului, de depozitele adunătorilor de haine şi de fiare vechi, dar şi de mici ateliere mecanice sau de bodegi unde se vindea un „vin roşu gros, care pătează”… În fine, Parisul atât de bine surprins în producţii cinematografice ca „Le jour se lève”, „Les Portes de la nuit”, „Porte des Lilas”…

← TINA sau nimic?… sau moartea pieţei
Un răspuns la Câteva amintiri: la moartea lui Adrian Păunescu

alina mungiu-pippidi spune:
26 noiembrie 2010 la 11:49

Imi pare bine ca scrieti despre asta. A fost un fenomen inmormintarea asta. Dincolo de partea de kitsch am vazut oameni plingind de-adevaratelea, si nu putini. Partial e o chestie generational – isi plingeau tineretea, dar e de gindit. Cind mi-am luat ultimul premiu de la anticomunista societate Timisoara in orasul revolutionar acum vreo trei ani, daca nu patru, nu era nimeni in sala sub 50 de ani – doar doi studenti care venisera sa vorbeasca cu mine de doctoratele lor. La lansarea Romaniei curate de pe 12 noimebrie a fost ceva mai bine. Am luat studentii in alianta, dar cu citeva zile inainte a trebuit sa ma explic in fata unui grup de arhitecti-designeri care au facut desenele, si nu a fost usor. media de virsta era de 19 ani si mi-au declarat ca revista lor cea mai citita e The New Yorker (mine as well, dar ei traiesc la Bucuresti si nu au fost niciodata in Village). Deci avem tineri care cresc intr-un fel de stinga estetizanta newyorkeza evreiasca artificiala (ce inteleg, de ex, din Talk of the Town sau alte rubrici de astea) la noi acolo si carora a trebuit sa le explic un pic ce e cu partidele si cu tara, ca sa stie ce sa deseneze pentru lansare, ca ei nu se uita la televizor si se retrag din realitatea romaneasca. Nu e problema, nu citesc Dilema si 22, dar aici am vazut un refuz total. Paunescu avea appeal. Poti sa nu dai doi bani pe el ca om, dar atentie ca e si multa invidie ca avea mult appeal ca noi….Nu trebuie sa pierdem comunicarea cu generatia asta cosmopolitita si dezradacinata…care respinge tot circul romanesc, in integralitatea lui, fara sa stea sa aleaga….Asta mi se pare mie lectia – trebuie sa continuam sa vorbim cu ei, nu cum o facea el, dar sa vorbim….



Cea mai mare dezamăgire pe care am trăit-o în ultima vreme e cu un manuscris nou pe care l-am terminat de curînd (încă nu a apărut!)şi l-am dat cîtorva prieteni să-l citească, iar asta se întîmpla cu cîteva luni în urmă, şi aşa şi nu l-au mai citit şi nu mi-au mai spus nimic despre el, exceptînd o veche prietenă care, de ani de zile, de vreo zece ani, locuieşte în Krasnoiarsk. Şi eu care voiam să-l trec prin foc înainte să-l dau la editură. În loc să-l trec prin foc l-am trecut prin spuză. Trebuie să recunosc că am mai păţit-o şi cu alte manuscrise. Şi nu sînt singurul. Mi-au mai povestit treaba asta şi alţii. Ceea ce înseamnă că prietenii noştri nu mai au timp şi pentru manuscrisele altora sau, poate, de ce nu! pur şi simplu nu mai avem prieteni. Fireşte că e cumplit să scrii ceva şi să-ţi bagi manuscrisul în sertar pentru că nimeni nu are timp să-l citească. Consolarea e că, în primul rînd, scriu pentru mine. Şi, poate, doar pentru mine. Aştepţi, însă, părerea altor oameni ca să înţelegi dacă nu cumva ai luat-o pe marginea drumului. Oricum ar fi, însă, chiar şi în lipsa acestor reacţii, trebuie să mergi înainte.

joi, 25 noiembrie 2010


ca o regulă a casei luna decembrie e plină şi bogată.

după ce Ioana Duţă, Octavia Sandu, Ana Puşcaşu şi Bea Serediuc au “performat” la Chişinău, ne apropiem de vizita atelierului Vlad Ioviţă. distracţiile, spaimele şi încîntările paveldanistelor le puteţi afla de la ele, însă cronica de cenaclu o puteţi citi aici

programul pe săptămîna viitoare e dens şi important!


ora 18.30, casa studenţilor, bibliotecă, vor citi:

Natalia Graur

Ecaterina Bargan

Sandu Macrinici

Ion Buzu



ora 12.00, casa studenţilor, bibliotecă va avea loc festivitatea de premiere şi lansarea Forumului studenţesc. invitaţi:






şivoi toţi.

întîlnirea va fi moderată de domnul EUGEN BUNARU, care s-a străduit din răsputeri, ca de fiecare dată, ca să putem duce la bun sfîrşit aceste evenimente.

ora 19.00, la bar la mişu:

Premianţii, Cenaclul Pavel Dan şi oaspeţii din Chişinău

vor da

recitatlul unirii – adică cîte un text de autor + revista la plic + forumul studenţesc


ora 17.00

întîlnire 24 fun.

Florin Poenaru

O moarte care nu dovedeşte (mai) nimic
de Florin Poenaru 5

Centrul emoţional al anti-comunismului

Corpul mort şi expus al poetului Adrian Păunescu a generat nu numai lacrimi şi suspine la scară naţională, ci şi, în mod previzibil, o reacţie emoţională similară din partea promotorilor anti-comunismului local. Astfel, pentru aceştia Păunescu nu a fost decât un „menestrel al Epocii de aur”, un cântăreţ al cultului personalităţii lui Ceauşescu, un arhitect şi o rămâşită a vechiului regim. Pe scurt, acest segment al societăţii a văzut în Păunescu un colaborator, cineva care şi-a pus talentul, atâta cât a fost, dacă a fost, în slujba unui regim dovedit „ilegitim şi criminal” contribuind, prin spălarea pe creier a unor generaţii întregi de tineri, la perpetuarea şi „naturalizarea” acestuia. Într-un fel, tocmai pentru că a acţionat la un nivel infra (emoţional, poetic), Păunescu a fost considerat mai vinovat de succesul propagandei decât propaganda însăşi. Astfel, Păunescu nu ar trebui plâns ci condamnat pentru faptele şi poeziile sale.

Astfel, în jurul corpului mort s-a articulat o serie de forţe sociale antagonice, fiecare revendicându-şi cadavrul, în mod simbolic, în vederea legitimării propriilor lor interese. Dată fiind atât centralitatea sa publică, cât şi „controversa” în ceea ce priveşte raportul cu trecutul comunist, această confruntare a luat forma unui adevărat şantaj ideologic şi emoţional: „pro” sau „contra” Păunescu, spaţiul intermediar fiind efectiv evacuat. Astfel, s-a putut observa de fapt, cum „nostalgia” faţă de trecut şi anti-comunismul (ca antidot al acesteia) sunt de fapt două fenomene co-substanţiale, ce nu pot exista decât împreună, legitimându-se reciproc unul împotriva celuilalt. Mai mult, anti-comunismul practicat în jurul corpului mort al poetului s-a plasat în acelaşi registru emoţional ca şi al acelora care îi plângeau dispariţia, formulând o serie de argumente la fel de pline de patos, de hiperbole, şi de retorică vindicativă[1]. Astfel, înainte de a fi un demers ştiinţific, obiectiv şi impersonal, anti-comunismul local nu este altceva decât o formă de emoţionalitate, de experienţă subiectiv-extatică, prin urmare exprimabilă printr-o retorică a pasiunilor. Nu întâmplător atunci, ca gen, anti-comunismul românesc s-a exprimat cu precădere în jurnale, cărţi de amintiri, biografii şi autobiografii, memorii, dialoguri, etc –accentul căzând astfel pe emoţie, traumă, trăire subiectivă şi experienţă personală decât pe analiza informată teoretic şi istoric. Mai mult, aşa cum s-a observat deja[2], în ciuda pretenţiilor sale obiectiv-ştiinţifice chiar Raportul de condamnare a comunismului a practicat mai degrabă un stil şi o retorică a emoţiei şi pasiunii decât a distanţării epistemice.

Prin urmare, moartea lui Păunescu, prin cantitatea de emoţii generate şi prin potenţialul său de „canonizare”, a fost în măsură să pună în chestiune bazele emoţionale ale anti-comunismului, relevându-le. Lacrimile populare vărsate la moartea poetului au dovedit încă o dată lipsa de aderenţă a mesajului anti-comunist în afara unui cerc al elitei şi al unui anumit segment de clasă. Altfel spus, emoţiile şi experienţele articulate în cadrul anti-comunismului nu sunt deloc universale, în ciuda pretenţiilor sale, ci extrem de particulare şi localizabile social şi cultural. Accentul emoţional pus pe victime, teroare, suferinţă şi lipsuri, deşi indiscutabil justificat cu privire la anumite contexte, nu poate substitui totuşi o gamă întreagă de experienţe ale trecutului şi în raport cu acesta. Operând cu o abstractizare a emoţiilor şi experienţelor, anti-comunismul devine prins într-o retorică a compensării prin exacerbare, sacrificând cu totul contextul istoric. S-a putut observa astfel cum Păunescu a devenit brusc o figură gigantică a regimului Ceauşescu, o instituţie în sine şi pentru sine, capabilă să influenţeze mersul istoriei şi al ţării – evident, exact tipul de retorică, cu semn schimbat însă, al admiratorilor lui Păunescu care susţineau fix acelaşi lucru. Asistăm astfel nu numai la o hiper-personalizare a puterii politice şi a istoriei, dar mai ales la o pierdere totală a dimensiunii istorice. Tot contextul instituţional, politic, ideologic al „epocii” în care Păunescu a activat a fost astfel sacrificat în vederea înfierării (sau desigur, adulării) sale postume.

Despre morţi, numai de rău

Fixarea într-o zonă emoţională, pasională şi anistorică, determină o altă caracteristică a anticomunismului local, perfect observabilă şi în cazul morţii lui Păunescu. Astfel, Păunescu ca poet şi intelectual este blamabil pentru colaborarea cu şi legitimarea regimului comunist, în timp ce intelectualii şi poeţii care colaborează cu şi legitimează, să zicem, regimul Băsescu fac doar o treabă patriotică atunci când nu operează de fapt o sfâşietoare negare de sine. Nu doresc să reiau aici dezbaterea despre relaţia intelectualilor cu puterea în general, sau a aşa numiţilor „intelectuali ai lui Băsescu” în mod special, ci doar să sugerez contradicţia epistemică specifică anti-comunismului local, ce a rămas de multe ori neanalizată. Altfel spus, din ce perspectivă este comunismul condamnat ca regim şi ideologie? Lista aici este pe cât de cunoscută, pe atât de eterogenă: de la miile de victime făcute de acesta, la suprimarea dreptului la exprimare, de la anularea proprietăţii private, la încarcerările abuzive pe motive politice, de la represiunea brutală, la propagandă şi cultul personalităţii, de la penurie economică şi lipsa unui trai decent minimal, la şantaj, violenţă, ameninţare, de la hipermilitarizarea vieţii sociale prin omniprezenţa Securităţii, la dezvoltarea unei „privilighenţii” informale ce acapara controlul asupra statului şi resurselor. Desigur, multe dintre aceste aspecte au fost mai degrabă clamate decât efectiv analizate, dar chiar aşa fiind, o atitudine morală care să le denunţe nu poate fi decât justificată. Din acest punct de vedere, anti-comunismul a excelat: toate relele „fostului regim” au fost atent catalogate şi înfierate. Dar dacă mare parte dintre motivele pentru care comunismul este blamat şi condamnat, pe bună dreptate, se regăsesc, cu formă schimbată, dar la fel de puternic, în post-comunism, o atitudine morală coerentă nu presupune oare denunţul acestora şi în prezent? Este oare mai blamabilă represiunea politică din trecut decât cea economică din prezent? Este oare mai nocivă activitatea Securităţii din trecut decât poliţia din prezent care arestează ilegal (vezi cazul manifestanţilor anti-Nato) sau se aliază cu forţe politice în vederea atingerii unor scopuri particulare (vezi cazul mamei scriitorului Alexandru Muşina)? Erau odele lui Păunescu din trecut mai periculoase decât cele ale lui Traian Ungureanu din prezent? Este precaritatea socio-economică din trecut mai precară decât cea din prezent? Ceea ce este condamnabil în trecut, ar trebui să fie la fel de condamnabil şi în prezent, altfel credibilitatea criticii este nulă. Nu este vorba aici deloc de o încercare de relativizare a trecutului, de ştergere a diferenţelor, de obliterare a specificităţii fiecărui regim în parte. Din contră, pledez exact pentru o re-circumscrie istorică atentă şi nuanţată. Or exact asta lipseşte anti-comunismului local, şi se constituie drept fundament al său: critica anistorică, perspectiva morală „de nicăieri” cuplată nu numai cu o evacuare totală a preocupărilor legate de prezent, dar mai ales cu o legitimare conservatoare a acestuia.

Uitând să condamne în prezent ceea ce înfierează în trecut, anti-comunismul local apare ca o atitudine eminamente falsă, ne-autentică, inconsistentă în raport cu chiar propriile standarde, criterii şi valori. Mai mult decât atât reprezintă o formă de laşitate intelectuală la scară istorică, practicând o formă de răfuială gălăgioasă cu o formă de putere care nu mai există, care a fost deja neutralizată în momentul criticii (nu întâmplător, anti-comunismul pe care îl am în vedere aici a început şi s-a afirmat după 1989, după căderea efectivă a comunismului, deci în absenţa sa). Astfel, principalii oponenţi vizaţi de anti-comunism sunt morţii, cei care nu mai pot riposta, care nu se mai pot apăra (şi care oferă totodată prilejul mobilizării emoţionale amintite mai sus). Moartea lui Adrian Păunescu a fost doar o reamintire spectaculoasă a acestui mecanism. Pentru mulţi, răfuiala cu Ceauşescu a început abia când la televizor s-a arătat că a murit.

Avantajul luptei cu morţii nu este doar că nu mai implică nici un risc efectiv, ci mai ales că oferă prilejul manipulării istoriei acestora. Altfel spus, lupta cu morţii este convenabilă şi pentru că oferă posibilitatea purtării acesteia pe terenul scrierii şi rescrierii istoriei. „Noi nu ne aducem aminte, noi rescriem istoria” –această celebră formulare pare a fi funcţionat perfect şi în cazul Păunescu. Biografia sa a fost schematizată în cadrul anti-comunismului la statutul de arhitect al regimului, fiind trecute sub tăcere toate momentele de „dizidenţă” ale poetului, de colaborare cu şi ajutor dat unora dintre promotorii principali ai discursului anti-comunist de azi, sau de realul „curaj” şi „deschidere” prin încercările repetate de aducere în ţară a lui Mircea Eliade[3]. Astfel, anti-comunismul este totodată şi o formă foarte prolifică de amnezie selectivă a trecutului sub pretextul păstrării memoriei acestuia.

De la subcultură la subalternitate… şi înapoi

Articularea cea mai evidentă a acestui mecanism de ştergere a memoriei trecutului este fără îndoială discernabilă în cazul genezei şi traiectoriei istorice a Cenaclului Flacăra. Din păcate, nu este loc aici pentru o analiză detaliată a acestuia, însă vreau să sugerez câteva posibile direcţii de abordare a acestui fenomen pentru a-l repune într-un anume context istoric, dincolo de circumscrierea sa mult prea facilă în zona propagandei regimului.

Astfel, să concedem pentru moment că Cenaclul Flacăra a servit scopurilor şi intereselor regimului Ceauşescu, nefiind altceva decât o formă de kitsch ultra-naţionalist ce rezona perfect cu ideologia regimului de proslăvire a geniului românesc, a culturii române excepţionale, a valorilor sale milenare manifestate în mod continuu şi ascendent de la epoca aurului la epoca de Aur. Altfel spus, Cenaclul Flacăra (parte până la urmă din Cântarea României) n-a fost în definitiv decât asta: o cântare în cheie pop-folk a excepţionalismului culturii şi creaţiei româneşti, autonomă atât în raport cu valorile estice-comuniste, cât şi cu cele vestic-decadente. Sună cunoscut? Mult prea bine. Ideile şi retorica prezente în cadrul Cenaclului Flacăra sunt doar marginal diferite de ideile şi retorica prezente în, să zicem, „Rostire filozofică românească” sau „Sentimentul românesc al fiinţei”, cărţi ale filosofului Şcolii de la Păltiniş, Constantin Noica. Aşadar, şi Păunescu şi Noica spuneau în aceeaşi perioadă, aceleaşi lucruri, e drept însă, într-un gen oarecum diferit: amândoi considerau că şi cultura română poate produce (şi a produs) valori culturale şi spirituale de însemnătate mondială; amândoi considerau că civilizaţia română este o civilizaţie de sinteză, capabilă să integreze ce e mai bun atât din cultura estică, cât şi din cea vestică; atât Păunescu cât şi Noica au fost extrem de critici cu „civilizaţia untului”, adică a stadiului de decădere materialist-consumistă la care ajunsese Vestul datorită supraabundenţei de produse, elogiind în acelaşi timp virtuţile modestiei româneşti generatoare de eforturi spirituale majore. Nu vreau să insist asupra interpretărilor diferite din post-comunism ale acestor doi scriitori, pentru că se va interpreta drept un nou atac la Noica, ceea ce chiar nu este cazul.

Mai degrabă, merită observat că tipul de naţionalism culural şi spiritual promovat atât de Păunescu cât şi de Noica poate fi subsumat unui registru mai amplu decât cel local, ca simplu apendice (respectiv bastion al rezistenţei) al intereselor regimului Ceauşescu. Astfel, valul de naţionalism românesc dintre finalul anilor 60 şi începutul anilor 80 este contemporan cu mişcările social-emancipatoare din mai toate ţările „lumii a treia”, fiind astfel comparabil (şi integrabil) cu amplul proces de de-colonizare şi afirmare a unor culturi naţionale suverane împotriva diferitelor forme de imperialism şi dominaţie. Ne place sau nu, naţionalismul lui Păunescu, Noica şi al altora din acea perioadă, precum şi fenomenul similar al protocronismului românesc (la care ambii au contribuit în chip esenţial) constituie una dintre puţinele forme de gândire anti-colonială şi anti-capitalistă dezvoltată în plan local. Poate, într-adevăr, a fost o formă de gândire rudimentară, slab articulată, mimetică, operând cu un registru paseistic ţărănesc, non-istoric, inspirându-se din surse folcorice şi proto-creştine şi înglobând o serie contradictorie şi apolitică de figuri, motive şi teme, însă această evaluare nu se poate face decât în urma unei analize în cadrul coordonatelor istorice în care a fost formulate, şi nu doar respinsă superior ca reflex al ceuşismului. (În paranteză fie spus, una dintre cauzele principale pentru care naţionalismul românesc din această perioadă este foarte greu identificabil mişcărilor similare anti-coloniale provine din eliminarea aproape totală a marxismului din registrul gândirii publice chiar înainte de 1965. Astfel, afirmarea ideii de creativitate specifică a culturii naţionale nu s-a făcut prin intermediul studiilor post-coloniale (şi a literaturii teoretice preocupată de problema subalternităţii -„subaltern studies”) ci prin intermediul scrierilor burgheze interbelice ale lui Eliade & co, produse în cadrul unui alt tip de orizont ideologic şi pe fundalul unor mize politice absolut diferite. Cum a fost posibilă joncţiunea dintre aceste scrieri şi idei şi aşa zisul regim comunist al lui Ceauşescu merită încă investigat). Astfel, cred că este o mistificare ideologică (dacă nu chiar o contradicţie) subsumarea Cenaclului Flacăra ca o formă de subcultură locală comparabilă celor vestice, cu precădere celor americane care au produs Woodstock-ul, de exemplu. Altfel spus, nu se poate susţine în acelaşi timp că Cenaclul a reprezentat atât cultura oficială cât şi subcultura, varianta alternativă a acesteia. Cenaclul şi Păunescu au fost într-adevăr două produse pop-folk prin excelenţă ale culturii politice oficiale, însă mesajul lor, şi contextul istoric în care au apărut, sunt fenomene mult mai complexe ce nu pot fi cuprinse în logica strictă a Războilului Rece dintre Vest şi Est. În fapt, retorica naţionalistă a Cenaclului (identificabilă iniţial într-o serie de discursuri ale lui Ceuşescu) argumentează în favoarea unei reconceptualizari, una în care diviziunea dintre Nord şi Sud ia locul celei dintre Vest şi Est.

Aşa cum am argumentat însă deja, trebuie acceptat faptul că naţionalismul românesc de tipul Cenaclului Flacăra (dar nu numai) a fost în ultimă instanţă o formă reactivă, acomodantă şi auto-compensatorie de răspuns la poziţia de subaltern din cadrul relaţiilor coloniale globale. Astfel, a reprezentat o autentică formă de evitare a luptei pentru emancipare în favoarea conservării şi auto-contemplării erotice a unei presupuse forme de excepţionalitate culturală şi spirituală, exprimabilă, cum altfel, mai ales estetic. Sau, în cuvintele lui Leonard Cohen (din Chelsea Hotel no 2) exprimând un alt tip de auto-erotism conservator: „well, never mind, we’re ugly, but we have the music”. N-a propus Cenaclul Flacăra ceva similar: ei, bine da, suntem urâţi şi săraci, dar măcar avem poezia (poezia pe muzică mai precis). Şi, în ultimă instanţă nu propune anti-comunismul astăzi o relaţie similară: da, suntem urâţi, săraci, şi într-o nouă formă de colonialism, dar ce contează, atâta timp cât avem muzica moral-justificatoare a suferinţei din trecut. Astfel, la moartea sa, Păunescu ar trebui plans şi condamnat în acelaşi timp, ca fiind unul dintre noi: un expert popular al auto-ficţionalizării estetice locale.

[1] Asta desigur atunci când nu s-a picat direct în isterie: vezi intervenţia lui Tom Gallagher care a scris despre tragedia de la Ploieşti drept un mini-Cernobâl pentru regimul Ceauşescu si scrisoarea lui Sorin Ilieşiu către Trian Băsescu cerundâ-i acestuia să stopeze cultul lui Păunescu. Pentru un bun rezumat al diferitelor poziţii vezi.

[2] V Iluzia anti-comunismului. Cartier 2009

[3] Despre balansul continuu dintre intenţii şi fapte, precum şi dubla măsură în analiza acestora specifice anti comunismului vezi excelenta recenzie a lui Alex Cistelecan.


Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan