Că tot sunt prinsă zilele astea şi întârzii cu scrierea cronicilor promise, acum o să încerc să mixez întâlnirea cu bălţenii şi tot ce s-a mai întâmplat joi, ieri şi azi pe aici. O viaţă literară foarte interesantă şi tumultoasă, de altfel.
Joi, la Vlad Ioviţă au citit Virgil Botnaru, Angela Bâtcu, Erica Latipova şi Valentin Balan de la cenaclul Contur din Bălţi. Prezenţi la atelier au fost vreo 10-12 oameni, nu-mi amintesc sigur, printre care Dumitru Crudu, Moni Stănilă, Aurelia Borzin, Ion Buzu, Iulia Iordăchescu, Emanuela Sprânceană şi alţii. Toate părerile despre textele tinerilor bălţeni au avut ceva puncte comune, pe care le voi zice acum, fără să mă întind prea mult.
Un dezavantaj a fost faptul că au avut foarte puţine texte, ceea ce ne-a făcut să discutăm doar în limitele acestora. Proza Angelei Bâtcu a fost caracterizată ca fiind una descriptivă, metaforizată, autoarei îi reuşeşte să prindă toate detaliile, minuţios, dar pe de altă parte pierde din dinamism şi merge pe aceeaşi ideea de la început până la final. I-a fost sugerat să găsească un "jeton" care să transforme textul descriptiv într-o proză care rezistă. Dumitru Crudu a menţionat ca Angela are mână de prozatoare.
Textele Ericăi Latipova se încadrează în forma clasică, ceea ce nu e neapărat un dezavantaj, dacă poeta ar reuşi să aducă ceva nou în versul cu rimă. Dumitru a mai zis că textele sunt tradiţionaliste, dar tradiţionaliste de o bună calitate. Şi că autoarea are o sensibilitate poetică pe care ar putea s-o valorifice. Moni i-a sugerat să citească mai mulţi poeţi, clasici, dar şi actuali, şi să pornească de la primii.
Valentin Balan a fost apreciat pentru originalitatea unor imagini pe care reuşeşte să le aducă în texte, pentru discursul direct. Poemele sale, care au părţi şi foarte bune şi mai puţin, trebuie filtrate, dezbrăcate de anumite haine, au zis majoritatea celor ce s-au dat cu părerea. La fel, trebuie să renunţe la situaţiile previzibile sau la denumirea stărilor, minunat fiind atunci când reuşeşti să descrii o stare fără să o numeşti, dar să o transmiţi. Şi să evite unele locuri comune. În rest, i-am spus că e un poet cu potenţial în care avem încredere.
Între textele noi ale lui Virgil Botnaru şi cele citite data trecută a fost remarcată o evoluţie şi anume faptul că poetul a reuşit să renunţe la chestiile teziste din poeme şi să le plaseze într-un cadru minimalist şi ludic. Să spună lucruri mari fără a utiliza cuvinte mari. I-a fost sugerat să-şi mai scuture textele de unele versuri care le scad din greutate. A fost remarcată iscusinţa lui de a trece dintr-un univers grav al poemului în unul ludic.
Poeziile lui Virgil pot fi numite poezii bune şi toţi au avut această părere. Dar, şi colegii lui au un foarte mare potenţial să se afirme ca scriitori şi sperăm toţi să o facă cât mai repede. Am avut parte de un atelier interesant, cu o echipă în forţă. Vom continua această tradiţie frumoasă, în curând vom merge şi noi la Bălţi.
Cenacliştii bălţeni vor regreta că n-au rămas la Radu Vancu, pentru că noi toţi am trăit o experienţă deosebită de a-l cunoaşte şi a discuta cu el zilele astea. Un om care te molipseşte literar şi de la care ai mereu ce învăţa.
Enciclopedie vie. Am memorat o chestie pe care a zis-o la Republica, că ceea ce poate într-adevăr face literatura e să te schimbe într-un om mai ok pentru ceilalţi, altfel nu mai are nici un rost.
Azi am fost la Orheiul Vechi, autostopişti, am avut parte de aventuri. În special maşina cu 160/h şi muzica psihedelică din ea, la volum maxim. Şi toate stâncile, dealurile şi discuţiile minunate.
După Orhei Radu Vancu a ţinut un atelier, unde am văzut cei mai mulţi oameni prezenţi din câte îmi amintesc eu de alte dăţi. Vreo 20. Trebuia să scriem despre suferinţă şi fericire în acelaşi text, pornind de la ideea lui Michel Houellebecq spusă de Radu, că e mult mai simplu să redai suferinţa într-un text decât fericirea. Şi aceasta ar fi miza cea mai importantă pentru un scriitor, să poată să descrie fericirea cât mai autentic în textele sale. Am pornit să scriem de la un fragment mic din romanul lui Dumitru Crudu, "Oameni din Chişinău". La final Radu Vancu şi-a spus părerea şi câteva sugestii la fiecare text.
După atelier, pe la 21:00, ne-am tot învârtit prin centru să căutăm un local în care să putem sta. Vreo oră ne-am tot plimbat aşa :D.
În final, vreau să zic că noi, zilele astea, ne-am simţit bine, am făcut chestii interesante şi frumoase, pentru că Radu Vancu a fost la Chişinău.
Se afișează postările cu eticheta cronica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cronica. Afișați toate postările
duminică, 30 octombrie 2011
marți, 18 octombrie 2011
cronica de ieri
Ieri a avut loc o nouă şedinţă a atelierului. De data asta am fost chiar mulţi, au venit şi oameni noi, a fost interesant.
La început Dumitru ne-a zis nişte parametri pe care trebuia să-i urmăm la scrierea textului, adică să fie la persoana a 3a, să aibă umor, totul să se întâmple într-un liceu sau o facultate, să fie o aventură personală. Eu nu prea m-am condus de nici unul din ei, nu pot să scriu eu cu reguli)). Însă mulţi i-au respectat şi le-a reuşit. Am avut o oră să scriem, cu pauze de ţigări şi cafea.
Majoritatea textelor au fost bune, după cum am fost de acord toţi. Aşa că nu fac acum topuri.
Oamenii noi, foarte interesanţi de altfel, ne-au intrigat cu prozele lor. Şi ei au spus că le-a plăcut şi urmează să mai vină.
De data aceasta a scris şi Dudu, o proză superbă, am râs fără să ne oprim.
După atelier am stat la ceai toţi. Am vorbit mult şi despre plecarea noastră.
Deja vrem toţi mai repede la Timişoara. :)
Data viitoare, joi, vă aşteptăm cu jurnale, la 17:00, la haşdeu în sala noastră.
La început Dumitru ne-a zis nişte parametri pe care trebuia să-i urmăm la scrierea textului, adică să fie la persoana a 3a, să aibă umor, totul să se întâmple într-un liceu sau o facultate, să fie o aventură personală. Eu nu prea m-am condus de nici unul din ei, nu pot să scriu eu cu reguli)). Însă mulţi i-au respectat şi le-a reuşit. Am avut o oră să scriem, cu pauze de ţigări şi cafea.
Majoritatea textelor au fost bune, după cum am fost de acord toţi. Aşa că nu fac acum topuri.
Oamenii noi, foarte interesanţi de altfel, ne-au intrigat cu prozele lor. Şi ei au spus că le-a plăcut şi urmează să mai vină.
De data aceasta a scris şi Dudu, o proză superbă, am râs fără să ne oprim.
După atelier am stat la ceai toţi. Am vorbit mult şi despre plecarea noastră.
Deja vrem toţi mai repede la Timişoara. :)
Data viitoare, joi, vă aşteptăm cu jurnale, la 17:00, la haşdeu în sala noastră.
duminică, 2 octombrie 2011
Cronică de atelier sau cât de fain a fost azi!
Azi ne-am întâlnit pe la 13:00 în faţa bibliotecii, unde stătea Dumitru şi ne colecta pe câte unul, ca să ne ducă în încăperea secretă . Încăperea secretă, de fapt, e o sală pe care urmează să o facem foarte creativă, dar e important că e doar a noastră. Se află la etajul 3 şi are o intrare la fel de interesantă, nu pe uşa din faţă a bibliotecii. Dar nu vă zic totul, pentru că urmează să veniţi să vedeţi.Au fost mulţi oameni noi. Trebuia să scriem o proză poliţistă despre cum într-o instituţie a fost otrăvit un angajat sau au început să moară pe rând angajaţii. După ce Dumitru ne-a spus aceasta, ne-am repartizat prin sală, pe scaunele verzi, care-s foarte multe. Am avut două ore ca să scriem macar ceva.
Proze s-au scris, şi încă multe. Au putut să vorbească despre texte doar cei care n-au scris. Astfel mi s-au ruinat mie toate planurile, pentru că vroiam şi eu să vorbesc :D. Doar aş putea să mă laud că am scris un text care-mi place cât de cât şi mie, dar n-o să o fac.
Însă, o să mă laud că mi-am găsit o cameră secretă, unde pot scrie numai eu, şi nu intră nimeni. Plus la asta am şi scrumieră improvizată. Aşa că, aşteptaţi multe texte(bune, cred eu!).
Acum despre proze.
A fost o surpriză plăcută, pentru noi toţi, textul Feliciei, care scrie pentru prima oară la atelier. Cei care au vorbit l-au plasat între cele mai bune texte scrise azi. Şi după teoria lui Dumitru, dacă există macar un text bun, înseamnă că nu degeaba s-a făcut atelierul. La fel, un text scris bine, cu excepţia faptului că vocea naratorului era prea atotştiutoare, e al Emanuelei. Şi al meu cică ar fi unul bunişor, dar nu mai vorbim despre asta)). Adevărul e că pe astea 3 Dumitru ni le-a cerut să le includă în antologie, de aia m-am simţit cumva obligată să vă zic despre ele.
În rest, au fost multe texte diferite, dar vă povestesc altă dată.
După atelier am stat la Speranţa (ca în vremurile de demult, pe când încă nu eram eu la vlad ioviţă), la discuţii interesante. Aici nu intru în detalii, pentru că e partea neoficială, care nu se postează pe blog, de obicei.
Ce să vă mai zic? A fost un atelier foarte interesant (asta eu le fac în ciudă celor care nu-s:D). Mâine, cică, ne adunăm să facem curat pe acolo(pentru că e mult mult praf şi e groaznic) şi, eventual, să mai discutăm.
Vă mai bag şi nişte poze acum, făcute de Elena Chirică, în care eu şi biroul meu secret nu suntem, pentru că ne ascundem)).
dumitru citeşte
dumitru zâmbeşte pentru că elena face poze))
felicia scrie şi dl borş scrie
buzu e fericit că are cartea lui sociu
nou atelierist, călin
şi scaunele verzi verzi verzi, care au fost şi mese pentru ei toţi.
asta a fost toată cronica mea. vă aşteptăm duminica viitoare, sau sâmbăta, nu mai ţin minte. dar, vă aşteptăm!
Proze s-au scris, şi încă multe. Au putut să vorbească despre texte doar cei care n-au scris. Astfel mi s-au ruinat mie toate planurile, pentru că vroiam şi eu să vorbesc :D. Doar aş putea să mă laud că am scris un text care-mi place cât de cât şi mie, dar n-o să o fac.
Însă, o să mă laud că mi-am găsit o cameră secretă, unde pot scrie numai eu, şi nu intră nimeni. Plus la asta am şi scrumieră improvizată. Aşa că, aşteptaţi multe texte(bune, cred eu!).
Acum despre proze.
A fost o surpriză plăcută, pentru noi toţi, textul Feliciei, care scrie pentru prima oară la atelier. Cei care au vorbit l-au plasat între cele mai bune texte scrise azi. Şi după teoria lui Dumitru, dacă există macar un text bun, înseamnă că nu degeaba s-a făcut atelierul. La fel, un text scris bine, cu excepţia faptului că vocea naratorului era prea atotştiutoare, e al Emanuelei. Şi al meu cică ar fi unul bunişor, dar nu mai vorbim despre asta)). Adevărul e că pe astea 3 Dumitru ni le-a cerut să le includă în antologie, de aia m-am simţit cumva obligată să vă zic despre ele.
În rest, au fost multe texte diferite, dar vă povestesc altă dată.
După atelier am stat la Speranţa (ca în vremurile de demult, pe când încă nu eram eu la vlad ioviţă), la discuţii interesante. Aici nu intru în detalii, pentru că e partea neoficială, care nu se postează pe blog, de obicei.
Ce să vă mai zic? A fost un atelier foarte interesant (asta eu le fac în ciudă celor care nu-s:D). Mâine, cică, ne adunăm să facem curat pe acolo(pentru că e mult mult praf şi e groaznic) şi, eventual, să mai discutăm.
Vă mai bag şi nişte poze acum, făcute de Elena Chirică, în care eu şi biroul meu secret nu suntem, pentru că ne ascundem)).
dumitru citeşte
dumitru zâmbeşte pentru că elena face poze))
felicia scrie şi dl borş scrie
buzu e fericit că are cartea lui sociu
nou atelierist, călin
şi scaunele verzi verzi verzi, care au fost şi mese pentru ei toţi.
asta a fost toată cronica mea. vă aşteptăm duminica viitoare, sau sâmbăta, nu mai ţin minte. dar, vă aşteptăm!
duminică, 17 aprilie 2011
Crime, baloane sparte şi misterul de pe strada vişinilor
Ieri la şedinţa de atelier au venit aproximativ 8 oameni, atâţia eram şi după şedinţă când am intrat într-un joc prin care aveam 10 posibilităţi de a arunca cu săgeţile darts într-un pătrat umplut cu baloane. Dacă le nimeream pe toate 10 luam o jucărie mare sau o ladă de bere. Am aruncat fiecare câte o săgeată şi am nimerit de 7 ori din 10. Ultima aruncare ce ar fi decis între o jucărie şi un premiu de consolare a fost ratată aşa că ne-am ales cu... nu ştiu cum se numeşte, e o chestiuţă în care dacă sufi, ea se desface într-o bandă dreaptă şi scoate un zgomot gen pruuuuuu... mergând prin parc am mai auzit şi în alte părţi zgomotul acesta, ceea ce ne înfrăţea cu respectivii care au luat şi ei pesemne premiu de consolare, şi lucrul acesta ne-a făcut să ne simţim mai puţin singuri.
Dar să revenim la şedinţa atelierului. Înainte ca să ne apucăm de treabă am decis să luăm parte într-o misiune mai specială, astfel încât vizita pe care o vom face şi dialogurile pe care le vom purta într-o regiune a Cahulului ne vor servi drept materie pentru textele în care fiecare îşi va încerca muşchii talentului. Va fi primul experiment pornit direct din realitate.
Întrucât nimeni nu a adus texte, am decis să le scriem în cadrul atelierului. Dumitru a venit cu propunerea să scriem nişte texte poliţiste, care să aibă spontanietate şi imprevizibil, iar fiecare dintre noi să-şi inventeze singur cazul sau să pornească de la un caz real. Ne-am băgat în buzunare cele 20 de minute pe care le aveam de la clepsidra invizibilă şi ne-am căutat fiecare câte un colţ de bibliotecă unde să ne putem concentra.
Cristi şi-a creat schema povestirii psihologice poliţiste ieşind la o ţigară, şi ar putea fi un început de roman a remarcat mai tîrziu Dumitru C.
Elena, fiindcă a lucrat de curând în secţia de traumatologie a spitalului de urgenţe şi-a creat naraţiunea în jurul cazului prin care se făcea că a fost găsită o asistentă moartă în spital. Proza nu era lipsită de relaţii amoroase nu prea uşor de descâlcit şi Dumitru C. a spus că e cel mai bun text al Elenei din câte a prezentat până acum.
Elena B. a pornit de faptul că personajul din text a aflat despre moartea surorii sale dintr-un ziar, textul ei a fost cel mai lung din câte a scris până acum.
Ion a scris despre un băiat de la frecvenţă redusă care s-a spânzurat de lustra bibliotecii Asemului, iar intriga povestirii era legată de modul misterios cum a pătruns tânărul în bibliotecă şi de dispariţia rectorului. Ne-am permis să emitem ipoteze comice pe marginea subiectului ăsta, cum ar fi ca din buzunarul băiatului spânzuarat să i se audă telefonul iar bibliotecarul să-i ceră imperios să-l deconecteze.
dl.Valerian a scris despre un bărbat care vroia să se arunce din fereastră, adică să săvâşească un suicid, când a fost oprit de vestea că iubita lui ar fi murit într-un accident.
Proza plină de umor a Carolinei a stârnit valuri de râs prin felul ironic în care a fost scrisă. Era despre moartea unui scriitor ratat, care nu aducea nimic la casă şi pe care soţia nu-l suporta atât de mult încât nici nu vroia să-l îngroape, soţia compătimea mai mult pisica pe care scriitorul a ucis-o pentru un experiment literar, la mijlocul crimei era şi o idilă dintre soţia scriitorului şi ofiţer care a efectuat crima în numele iubirii. Locul pe care şi l-a ales Carolina pentru scris a fost ţintit ca fiind unul norocos.
Eu am scris despre o crimă executată în timpul derulării unei comedii romantice în cinematograful Patria, astfel încât cei 27 de spectatori rămaşi cu viaţă rămân blocaţi în cinematograf pentru o serie de interogatorii comico-absurde.
La sfârşitul şedinţei Nina ne-a dat nişte sugestii şi a făcut un clasament în care primii trei dacă-mi amintesc just erau: Carolina, dl. Valerian şi eu.
Nataliile ni s-au alăturat mai târziu fiindcă au fost la un concert.
sâmbătă, 24 iulie 2010
ultima şedinţă de atelier a fost ieri. ion buzu a citit un fragment intrigant de jurnal, în care se făcea că a parcurs pe jos, împreună cu un prieten, traseul chişinău-ratuş. ar fi chiar o povestire integră. înainte de asta am vorbit pe marginea subiectului literatura în internet. cărţi online. şi desigur am discutat şi evenimentul care s-a mai întâmplat ieri, pe lângă atelierul nostru. mă refer la conferinţa tinerilor scriitori, care a avut loc la uniunea scriitorilor. despre care aş avea ce spune, dar mă abţin. rămân cu ideile lansate de nicolae popa, leo butnaru şi emilian galaicu-păun. în rest, nu cred că am descoperit ceva nou sau măcar interesant prin prezenţa mea acolo. şi discuţiile mă gândesc eu că ar fi trebuit să fie lăsate mai mult în mâna tinerilor, deşi, pe lângă poeţii câtuşi de puţin cunoscuţi, nici nu prea aveai cu cine discuta. gata. tac.
e.b.
miercuri, 7 iulie 2010
"FOOTAGE"
Luni, 12 iulie
un performance de nicoleta esinencu
cu: alexandru pleşca, doriana talmazan, irina vacarciuc
intrare: 30 lei
str. 31 august 98, terasa ”Orpheus” (Uniunea Scriitorilor)
Unii cred că Amstrong n-a pus niciodată piciorul pe Lună. Bate briza peste steagul american în video-ul ăla, şi doar pe Lună nu e vînt, nu-i aşa? Dar cînd vedem la TV cum arde Parlamentul, trei străzi mai încolo – ei, asta e mai uşor de crezut, nici nu trebuie să ieşi din casă să te uiţi cu ochii tăi. Ba chiar e mai sigur să nu. Fake e numai ce nu cunoaştem, noi înşine n-avem cum să fim. Să fim fake. Noi doar îmbunătăţim realitatea, pe ici, pe colo, buze mai roşii, ciorapi impecabili, şolduri mai suple. Chiar şi-aşa, noi nu putem fi decît autentici, o ţară de oameni curajoşi şi revoluţionari – „ important e nu ce înscenezi/ important e cu ce te alegi din înscenare“. Iar de ales, te alegi cu o părere mai bună despre propria persoană şi o realitatea mult mai bine ordonată: fiecare la locul lui, binele-bine, răul-rău, vinovaţii-vinovaţi (dovediţi), sîngele cît trebuie de roşu şi zăpada – albă ca neaua.
Footage are mai puţin de-a face cu falsificarea imaginii şi manipularea atent ierarhizată, cît cu mistificarea de sine, cu variabila distanţă dintre revoluţiile pe care le vorbim şi laşităţile cu care ne ocupăm locul, remunerat, în schema prestabilită a nonimplicării. (Iulia Popovici)
mulţumim:
IMAGO
www.imago.md
un performance de nicoleta esinencu
cu: alexandru pleşca, doriana talmazan, irina vacarciuc
intrare: 30 lei
str. 31 august 98, terasa ”Orpheus” (Uniunea Scriitorilor)
Unii cred că Amstrong n-a pus niciodată piciorul pe Lună. Bate briza peste steagul american în video-ul ăla, şi doar pe Lună nu e vînt, nu-i aşa? Dar cînd vedem la TV cum arde Parlamentul, trei străzi mai încolo – ei, asta e mai uşor de crezut, nici nu trebuie să ieşi din casă să te uiţi cu ochii tăi. Ba chiar e mai sigur să nu. Fake e numai ce nu cunoaştem, noi înşine n-avem cum să fim. Să fim fake. Noi doar îmbunătăţim realitatea, pe ici, pe colo, buze mai roşii, ciorapi impecabili, şolduri mai suple. Chiar şi-aşa, noi nu putem fi decît autentici, o ţară de oameni curajoşi şi revoluţionari – „ important e nu ce înscenezi/ important e cu ce te alegi din înscenare“. Iar de ales, te alegi cu o părere mai bună despre propria persoană şi o realitatea mult mai bine ordonată: fiecare la locul lui, binele-bine, răul-rău, vinovaţii-vinovaţi (dovediţi), sîngele cît trebuie de roşu şi zăpada – albă ca neaua.
Footage are mai puţin de-a face cu falsificarea imaginii şi manipularea atent ierarhizată, cît cu mistificarea de sine, cu variabila distanţă dintre revoluţiile pe care le vorbim şi laşităţile cu care ne ocupăm locul, remunerat, în schema prestabilită a nonimplicării. (Iulia Popovici)
mulţumim:
IMAGO
www.imago.md
marți, 6 iulie 2010
cronica la moni stanila
bogdan odagescu
(preluat de pe CLUB LITERAR)
poesis international, no.1
RAS/putin – imperativele dogmatistei
În iunie 2008, Moni Stănilă își începea un articol polemic, publicat pe rocultura.ro, în care ataca replicile tăioase anonime din spațiul virtual cu următorul alineat: “Mă numesc Monica Stănilă, m-am născut în jud. Timiş din părinţii Dan şi Aurelia, îmi place berea şi slujbele ortodoxe cântate în psaltică, iar pentru orice alte informaţii (normale!) vă stau la dispoziţie”. De aceste rânduri mi-am adus aminte citind postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (charmides.ninpress, 2009), carte de poezie pe care autoarea o consideră debut (iar dacă ea așa susține, doar apelând la tehnicalități putem să o contrazicem), deoarece volumul, încă din primele rânduri, asta oferă: o exprimare răspicată a eului, fără ocolișuri, în forță, o conștiință hiperactivă, orice formă reflexivă a discursului devenind astfel un statement răspicat, un amendament la identitate: sunt puternică/ stânca din mijlocul camerei sunt eu/ şi umbrela pe care o arunc deasupra capului/ ca pe un lasou mă va purta spre turnul înalt/ în care doarme Voronin (am re(de)venit). Departe de portretul de grup al promoției 2000, neavând foarte multe afinități cu scriitoare ca Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada sau Domnica Drumea, însă lăsând la vedere și zone discursive care o apropie de acestea, sublimând autobiografismul, de cele mai multe ori la mile distanță de minimalism (fie el de ton sau al mijloacelor tehnice), frondă sau exhibarea limbajului, dar la fel de departe de un baroc al formelor, explorând obsesiv alte zone decât lirica unor Dan Coman sau Teodor Dună, poezia Monei Stănilă are o specificitate destul de puternică încât să se ridice în contextul actual ca o foarte binevenită porție de altceva.
Pentru Moni Stănilă, ingredientul speculativ, abscons, acel ingredient care însoțește de cele mai multe ori poezia bună, vine din cu totul alte zone decât din nesiguranța eului, din lamentații. Dimpotrivă, traiectoria te(le)ologică, drumul precis, dar având de cele mai multe ori nuanțe de insolit, este departe de fragmentarea sensului, de îndoială sau deznădejde, întotdeauna se merge spre: ia-ţi sania/ - marea a îngheţat pentru prima dată anul ăsta -/ ia-ţi sania şi hai să navigăm (ia-ţi sania). De asemenea, există o formă de cuantificare și de (re)definire poetică a obiectelor, a stărilor, o sublimare a sensului care pune punctul pe i – în limbaj nimic nu se pierde, totul se transformă: portocalele de pe masă sunt sferele/ care ne fac fericiţi anul ăsta/ - colorate imperfecte -/ taie-le în bucăţi egale/ fericirea de azi e fosta raţie (cântec).
Acest echilibru al sensurilor presupune și o metafizică implicită, o forță ordonatoare, un centru la care ne raportăm. Aici intervine dogmatista - fiecare imperativ declanșează o ruletă rusească: în mintea mea dansăm/ dă mâna şi hai să ne privim ca-n filme/ e cazul să fim mai serioşi/ […] // hai să fim mai responsabili/ îţi pregăteşti strategii/ ştiu că te dor ochii şi genunchii mei sunt bolnavi/ dar hai să lăsăm astea// e timpul (în mintea mea dansăm). Această ruletă este una serioasă și crâncenă, evident riscantă, evident răspicată și în forță, presupune o luptă ontologică, iar riscul unui astfel de discurs este cel al tezismului fără acoperire. Într-adevăr, de poezia Monei Stănilă nu sunt străine nici eticul, socialul și nici morala, însă toate aceste puternice infuzii sunt acolo din instinct de supraviețuire, din dorința de protejare a identității, cu alte cuvinte: dacă sistemul se schimbă, dacă ei fac asta, noi cine devenim, eu cine sunt, cum ne vom raporta la alteritate, ce ne va deveni conștiința? ne vor introduce cipuri în antebraţ/ nevoia lor de identificare/ nevoia noastră de dispariţie/ de dizolvare// fiecare deget al tău va trasa atunci/ pe buza mea/ o insuportabilă hartă universală (pe când cu tine). Tezismul este salvat tocmai prin faptul că nu apelează la tehnici subversive, nu este învăluit în narațiune sau ambalat în imagini care fură ochii, nu apelează la forme brutale, la terorism textual ori la sofisme, ci este livrat într-o variantă soft, care lasă loc și cititorului în text. Cernute prin filtru ideologic, poeziile acestui volum sunt interesante nu urmărind un discurs creștin ortodox, nu disecând sufletul rus intrat în patrimoniul clasic, nu aplicând o grilă pe filieră marxistă, a literaturii angajate politic, ci tocmai urmărind deviațiile de la aceste tipologii, ereziile, depășirea măsurii, micile răbufniri, excese, astfel relevând tensiunea sugerată de titlul unuia dintre ciclurile poetice: distanța dintre Rasputin și Putin în RAS/putin, ruptura asumată la nivel personal, inclusiv ca mască poetică, în ultima parte a volumului: trecătorii nu spun nimic/ bună ziua domnule Rasputin/ vă invităm la o cafea domnule RAS/ putin// trecătorii se uită pe furiş/ la pelerina atîrnată peste balustradă/ dar nu au curajul s-o atingă (portret).
Făceam mai sus trimitere la o luptă ontologică, fără a menționa însă că în poezia Monei Stănilă spațiul confuz în care aceasta are loc este lama subțire de cuțit dintre ficțiune și realitate, dintre text și existență, o graniță incertă, greu de determinat: nu voi ştii niciodată cum se deosebeşte precis/ realitatea de ficţiune/ care pom se apleacă din drag/ şi care din boală (sub castani). Astfel trebuie înțelese în opoziție elementele de decor natural atașate unei nostalgii romantice (preponderent în prima parte a volumului) și imaginile recurente ale cărții deschise, ținută în mâini – nu ca opțiuni poetice care țin de curente literare, ci ca membri ai unei dihotomii pe muchia căreia se construiește întregul discurs, anxietatea provocată de moarte suflând tot timpul aburi în ceafă: nu suntem nemuritori îmi vine să strig/ nu suntem nemuritori scrie pe sticlă degetul/ moni (dogmatista).
postoi parovoz. confesiunile dogmatistei este un volum deschis multor grile de interpretare. Deși identitatea, după cum spuneam, este una răspicat exprimată, foarte interesante zone de speculație apar în relația dintre masculin și feminin, în raport cu figura tatălui sau cu divinitatea. Acum îmi dau seama că nu am spus încă mai nimic despre implicita candoare a erosului sublimat, despre ironia digresiunilor cu rădăcini sociale și politice sau despre religiosul care stă în spatele poeticului. Debutul Monei Stănilă (spune ea debut, eu o cred) este un volum care urmărește poeticul, folosind mijloace poetice, și se concretizează în poezie dincolo de orice alte valențe. postoi… este, însă, un volum din care multe fragmente s-ar potrivi ca moto-uri în Jurnalul fericirii, iar asta, cred, făcând poate abuz de naivitate, că e de foarte bine.
(preluat de pe CLUB LITERAR)
poesis international, no.1
RAS/putin – imperativele dogmatistei
În iunie 2008, Moni Stănilă își începea un articol polemic, publicat pe rocultura.ro, în care ataca replicile tăioase anonime din spațiul virtual cu următorul alineat: “Mă numesc Monica Stănilă, m-am născut în jud. Timiş din părinţii Dan şi Aurelia, îmi place berea şi slujbele ortodoxe cântate în psaltică, iar pentru orice alte informaţii (normale!) vă stau la dispoziţie”. De aceste rânduri mi-am adus aminte citind postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (charmides.ninpress, 2009), carte de poezie pe care autoarea o consideră debut (iar dacă ea așa susține, doar apelând la tehnicalități putem să o contrazicem), deoarece volumul, încă din primele rânduri, asta oferă: o exprimare răspicată a eului, fără ocolișuri, în forță, o conștiință hiperactivă, orice formă reflexivă a discursului devenind astfel un statement răspicat, un amendament la identitate: sunt puternică/ stânca din mijlocul camerei sunt eu/ şi umbrela pe care o arunc deasupra capului/ ca pe un lasou mă va purta spre turnul înalt/ în care doarme Voronin (am re(de)venit). Departe de portretul de grup al promoției 2000, neavând foarte multe afinități cu scriitoare ca Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada sau Domnica Drumea, însă lăsând la vedere și zone discursive care o apropie de acestea, sublimând autobiografismul, de cele mai multe ori la mile distanță de minimalism (fie el de ton sau al mijloacelor tehnice), frondă sau exhibarea limbajului, dar la fel de departe de un baroc al formelor, explorând obsesiv alte zone decât lirica unor Dan Coman sau Teodor Dună, poezia Monei Stănilă are o specificitate destul de puternică încât să se ridice în contextul actual ca o foarte binevenită porție de altceva.
Pentru Moni Stănilă, ingredientul speculativ, abscons, acel ingredient care însoțește de cele mai multe ori poezia bună, vine din cu totul alte zone decât din nesiguranța eului, din lamentații. Dimpotrivă, traiectoria te(le)ologică, drumul precis, dar având de cele mai multe ori nuanțe de insolit, este departe de fragmentarea sensului, de îndoială sau deznădejde, întotdeauna se merge spre: ia-ţi sania/ - marea a îngheţat pentru prima dată anul ăsta -/ ia-ţi sania şi hai să navigăm (ia-ţi sania). De asemenea, există o formă de cuantificare și de (re)definire poetică a obiectelor, a stărilor, o sublimare a sensului care pune punctul pe i – în limbaj nimic nu se pierde, totul se transformă: portocalele de pe masă sunt sferele/ care ne fac fericiţi anul ăsta/ - colorate imperfecte -/ taie-le în bucăţi egale/ fericirea de azi e fosta raţie (cântec).
Acest echilibru al sensurilor presupune și o metafizică implicită, o forță ordonatoare, un centru la care ne raportăm. Aici intervine dogmatista - fiecare imperativ declanșează o ruletă rusească: în mintea mea dansăm/ dă mâna şi hai să ne privim ca-n filme/ e cazul să fim mai serioşi/ […] // hai să fim mai responsabili/ îţi pregăteşti strategii/ ştiu că te dor ochii şi genunchii mei sunt bolnavi/ dar hai să lăsăm astea// e timpul (în mintea mea dansăm). Această ruletă este una serioasă și crâncenă, evident riscantă, evident răspicată și în forță, presupune o luptă ontologică, iar riscul unui astfel de discurs este cel al tezismului fără acoperire. Într-adevăr, de poezia Monei Stănilă nu sunt străine nici eticul, socialul și nici morala, însă toate aceste puternice infuzii sunt acolo din instinct de supraviețuire, din dorința de protejare a identității, cu alte cuvinte: dacă sistemul se schimbă, dacă ei fac asta, noi cine devenim, eu cine sunt, cum ne vom raporta la alteritate, ce ne va deveni conștiința? ne vor introduce cipuri în antebraţ/ nevoia lor de identificare/ nevoia noastră de dispariţie/ de dizolvare// fiecare deget al tău va trasa atunci/ pe buza mea/ o insuportabilă hartă universală (pe când cu tine). Tezismul este salvat tocmai prin faptul că nu apelează la tehnici subversive, nu este învăluit în narațiune sau ambalat în imagini care fură ochii, nu apelează la forme brutale, la terorism textual ori la sofisme, ci este livrat într-o variantă soft, care lasă loc și cititorului în text. Cernute prin filtru ideologic, poeziile acestui volum sunt interesante nu urmărind un discurs creștin ortodox, nu disecând sufletul rus intrat în patrimoniul clasic, nu aplicând o grilă pe filieră marxistă, a literaturii angajate politic, ci tocmai urmărind deviațiile de la aceste tipologii, ereziile, depășirea măsurii, micile răbufniri, excese, astfel relevând tensiunea sugerată de titlul unuia dintre ciclurile poetice: distanța dintre Rasputin și Putin în RAS/putin, ruptura asumată la nivel personal, inclusiv ca mască poetică, în ultima parte a volumului: trecătorii nu spun nimic/ bună ziua domnule Rasputin/ vă invităm la o cafea domnule RAS/ putin// trecătorii se uită pe furiş/ la pelerina atîrnată peste balustradă/ dar nu au curajul s-o atingă (portret).
Făceam mai sus trimitere la o luptă ontologică, fără a menționa însă că în poezia Monei Stănilă spațiul confuz în care aceasta are loc este lama subțire de cuțit dintre ficțiune și realitate, dintre text și existență, o graniță incertă, greu de determinat: nu voi ştii niciodată cum se deosebeşte precis/ realitatea de ficţiune/ care pom se apleacă din drag/ şi care din boală (sub castani). Astfel trebuie înțelese în opoziție elementele de decor natural atașate unei nostalgii romantice (preponderent în prima parte a volumului) și imaginile recurente ale cărții deschise, ținută în mâini – nu ca opțiuni poetice care țin de curente literare, ci ca membri ai unei dihotomii pe muchia căreia se construiește întregul discurs, anxietatea provocată de moarte suflând tot timpul aburi în ceafă: nu suntem nemuritori îmi vine să strig/ nu suntem nemuritori scrie pe sticlă degetul/ moni (dogmatista).
postoi parovoz. confesiunile dogmatistei este un volum deschis multor grile de interpretare. Deși identitatea, după cum spuneam, este una răspicat exprimată, foarte interesante zone de speculație apar în relația dintre masculin și feminin, în raport cu figura tatălui sau cu divinitatea. Acum îmi dau seama că nu am spus încă mai nimic despre implicita candoare a erosului sublimat, despre ironia digresiunilor cu rădăcini sociale și politice sau despre religiosul care stă în spatele poeticului. Debutul Monei Stănilă (spune ea debut, eu o cred) este un volum care urmărește poeticul, folosind mijloace poetice, și se concretizează în poezie dincolo de orice alte valențe. postoi… este, însă, un volum din care multe fragmente s-ar potrivi ca moto-uri în Jurnalul fericirii, iar asta, cred, făcând poate abuz de naivitate, că e de foarte bine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
xxx Precum un copil avortat Deschid Ușile necunoscuților Ca să-mi caut Amintiri amorțite Le deschid și le închid amintiri amorțite u...
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...





