muzica georgiana

pe
http://www.trilulilu.ro
la
muzica georgiana din filme

IATA CINE E OMUL ZILEI

Blogul lui VASILE ERNU
( acest text e preluat de pe blogul lui VAsile ERNU)

Omul zilei

Jurnalul ma declara Omul zilei pentru ca mi-a aparut cartea in Spania… Ma bucur ca a aparut aceasta traducere….
Volumul “Născut în URSS” al lui Vasile Ernu a fost tradus recent în Spania, la Editura Akal, cu titlul “Nacido en la URSS”, în traducerea Corinei Tulbure.

Volumul distins cu Premiul pentru debut al României literare si cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România a mai fost nominalizat la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. “Născut în URSS” a mai apărut în anul 2007, la Editura Ad Marginem din Rusia (traducere de Oleg Panfil), şi în 2009, la Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria (traducere de Stilyan Deyanov). De asemenea, cartea este în curs de apariţie la Editura Hacca din Italia, Editura L’Harmattan din Ungaria şi la Editura Sulakauri din Georgia. Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii “Al.I.Cuza” din Iaşi, iar în ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România liberă şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural. În 2009 a publicat la Editura Polirom volumul “Ultimii eretici ai Imperiului”. Pentru succesul de care se bucură scrierile sale, Jurnalul Naţional îl declară pe Vasile Ernu “Omul zilei”.

Caietele lui Rigoberto

Il citesc acum. E pur si simplu un roman fascinant!

Gheorghe Erizanu

Acest text e preluat de pe blogul lui Gheorghe Erizanu.

Gheorghe Erizanu: Când miercuri era joi.

* Sub fereastră

Adrian Păunescu

Și-a anunțat moartea în august 2010. Nu l-am crezut. Era prea mult.

A murit azi, 5 noiembrie, la 67 de ani. Adrian Păunescu, olteanul născut în Copăcenii din câmpia Bălților.

Era prea mult pentru poezii sentimentale.

Antologia de poezie din 78, cred, din BPT, s-a vândut în 155 000 de exemplare. Este tirajul editorilor români mari de azi pentru cărțile unui an întreg.

În anii 80 a fost românul care le-a spus basarabenilor că dincolo de Prut este o țară care a fost a lor.

Era prea mult. Ca să-l credem sentimental.

E prea mult. Ca să-l credem mort. Marele cinic care a scris poezii sentimentale.



Biet nemuritor la zidul morţii

Numai viteza mă mai ţine viu

Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,

Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu

Că sunt alergător la zidul morţii.

n-am timp la zidul morţii să m-aşez,

şi combustibil am, de nicăierea,

probabil unii cred că şi trişez,

dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

n-am mai dormit de când eram copil,

cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,

iar dacă aţ încetini, umil,

m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,

Paradoxal, sunt cele şi rămase,

pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,

vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,

În toată cursa asta nebunească,

Fiinţei mele, alergând în cerc,

Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toată tragica belea,

Cobor şi urc mereu aceaşi pantă

Şi nemurirea e o boală grea,

Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că eu

Ador această-ntrecere vulgară,

Că-mi place tot acest absurd turneu

Pe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,

Şi înţeleg cu vrere vinovată

Că nu mai am puterea de-a pleca

De-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,

Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,

Nu pierd nimic şi nu pot birui,

Ca biet nemuritor la zidul morţii.

Cenaclul PAVEL DAN

Cronica de

Octavia Sandu

Domnul Bunaru vede în Aleksandar un poet de cursă lungă ce are un pariu cu poezia. Poemele citite alcătuiesc un grupaj unitar care demonstrează o gândire poetică în perspectivă. Faţă de textele vechi remarcă o modificare la nivel de discurs poetic, un registru nou, pentru că acolo nota de originalitate consta în fuziunea dintre real şi o zonă uşor onirică şi cu tentă religioasă. În grupajul de faţă observă sincronizarea cu poezia douămiistă, un fel de ancorare într-un real regăsibil în imediata apropiere. Dacă în volumul de debut accentul cade pe imagine şi metaforă, în grupajul de faţă discursul este mai neutru şi textul riscă să devină descriptiv. Este o poezie de captare a realului la modul chirurgical ce necesită o tăietură foarte rafinată pentru a se ajunge la miezul ei. Domnul Bunaru constată, în acelaşi timp, că nu e vorba de o ruptură, ci de o poezie mai directă ce propune un discurs mai frust şi alege câteva texte pentru exemplificare. Remarcă deasemnea deschiderea spre imagini ce trancend, capacitatea de vizualizare a textului care transformă poezia lui Aleksander într-una picturală.

Alex Ceauşu evidenţiază textele care i-au plăcut observă o tensiune ce se „demitizează” pe parcurs, o îmbinare de stări ce la final cad în relaxare. Uneori versurile dau impresia că nu se continuă.

Flavius Furtună este de părere că poezia lui Aleksandar conţine imagini suprarealiste bine realizeate şi comentează câteva poezii în care remarcă ironia, ludicul, dar şi urâtul ca toblou estetic şi echilibrat.

Erika Ada vorbeşte despre imaginile plastice care par un set de diapozitive suprapuse.

Alexandra Coman remarcă textele bune şi posibilităţile mari de interpretare pe care le deschide poezia lui Alex.

Ana Puşcaşu consideră că talentul lui Aleksander nu mai poate fi contestat. Tensiunea poeziei lui e născută din încordare şi dinamism, momentul de respiro e tăiat şi poezia are o alunecare specifică. Evidenţiază supraaglomerarea de epitele în unele texte, cât şi o recuzită destul de folosită pe alocuri care însă nu e întotdeauna de evitat dacă ştii cum să o foloseşti.

Marinel crede că textele cu desfăşurare mai mare sunt mai bune, remarcă câteva poeme care i se par bune, dar şi cleşeele care există.

Ariana Perhald fuzionează cu poezia lui Aleksandar, iar cuvintele sunt folosite în aşa fel încât să pătrundă într-un etaj superior al raţiunii. Există inocenţă, o lume fantastică, imagini halucinante în genul lui Ernesto Sábato, iar toate, îmbinate cu starea de trezie, reuşesc să dea realităţii o nouă valenţă.

Alex Colţan observă o încercare de a-şi crea propriul stil. Sunt imagini care amintesc de dadaism, versuri frumoase, foloseşte aceleaşi motive ca surse de încordare, însă există şi repetiţii care deranjează sau simboluri care pot fi taxate drept clişeu. Poezia lui concentrează o privire cinică asupra realităţii, inclusiv emoţiile sunt radiografiate, fapt ce denotă apropierea de pictural.

Acest articol ii apartine Octaviei SANDU

Scrisoare deschisă către basarabeni

Aceasta scrisoare am primit-o inainte pe 30 martie 2009!

Oare nu e actuala si astazi?
29 martie 2009 Scrisoare deschisă către toţi
românii basarabeni din Italia


Stimaţi compatrioţi!

Vi se adresează un grup de emigranţi moldoveni, veniţi ca şi voi în Occident din aceleaşi cauze economice, dar mânaţi şi de presiunile morale promovate cu ostilitate de către actuala conducere comunistă de la Chişinău. Ne-am părăsit satul, oraşul, familia şi ne-am împrăştiat prin diverse ţări ale lumii, dar lucrul acesta nu înseamnă că nu suntem alături de cei de acasă. Mai ales acum, când, cu prilejul Alegerilor Parlamentare de la 5 aprilie 2009, ni se oferă oportunitatea de a da sărmanei noastre ţări şansa de a-şi croi o altă soartă. Credem că vom comite o mare şi irecuperabilă greşeală dacă, lăsându-ne pradă obişnuitului nostru scepticism, nu vom participa la Alegerile Parlamentare din 5 aprilie 2009. Căci până la urmă, tot acasă ne vom întoarce, la casele şi la pământurile noastre.
Toată indiferenţa de azi s-ar putea răsfrânge mâine, ca un bumerang, tot asupra noastră. E bine să nu uităm, că trebuim ţărilor pe unde muncim doar atât cât suntem apţi de muncă, dar rănile corpului şi rănile sufletului tot acasă mergem să le tratăm. Avem nevoie de ŢARA NOASTRĂ. Vrem o ţară care să fie A NOASTRĂ.
Iată de ce ar trebui să ne îngrijim de toate câte se întâmplă acasă. Cu participarea activă a fiecăruia dintre noi la viaţa publică a Republicii Moldova am putea contribui la o schimbare cu adevărat democratică. Dacă ziua de 5 aprilie 2009 ar mătura de la putere pătura coruptă care ne parazitează ţara, atunci o bună parte din milionul de moldoveni împrăştiat prin lume, încetul cu încetul, s-ar putea să revină la baştină. S-ar întoarce constructorii şi agricultorii să construiască şi să facă agricultură pe cel mai fertil pământ din Europa. S-ar întoarce profesorii şi medicii să educe şi să trateze. S-ar întoarce mamele la copii şi soţiile la soţi. E nevoie doar de un singur lucru - SCHIMBAREA.
Cum s-o facem? Fiecare porneşte de la sine. Eu pornesc de la mine. Tu porneşti de la tine. Trebuie să merg la votare, chiar dacă sunt în Italia şi chiar dacă nu muncesc de jumătate de an. Trebuie să merg la votare cu orice preţ. Care este preţul? Cei din nord vom merge la Bolonia cu trenul. Bunăoară, costul călătoriei într-o direcţie de la Veneţia la Bolonia este de 8,45 euro, de la Padova e 6,75 euro, de la Milan - 11,80 euro, de la Trento - 11,30 euro, iar de la Torino un bilet costă 18,10 euro. Trebuie să-i convingem pe toţi să meargă la votare. Și mai ales pe cei tineri. Căci tinerii vor avea nevoie de ŢARĂ mai mult decât cei în vârstă, vor avea nevoie de o identitate, de un punct de referinţă în Univers, de nişte strămoşi, de nişte cântece. TINERI MOLDOVENI, MERGEŢI LA VOTARE ! A ieşi la vot e o datorie. E un gest patriotic. Și e un act de cultură, pentru că anume din participare răsare cultura, iar indiferenţa nu a produs nicăieri şi niciodată cultură.
Iată de ce noi, subsemnaţii, care suntem un grup de intelectuali, ne adresăm prin intermediul acestei scrisori către toţi moldovenii şi către toate asociaţiile culturale existente pe teritoriul Italiei cu îndemnul fierbinte de a participa activ la Alegerile Parlamentare din 5 aprilie 2009.
Și cu acest prilej invităm atât pe moldovenii care doresc să-şi consume aventura italiană într-o manieră utilă şi interesantă, cât şi pe italienii care şi-au propus să ne cunoască ţara mai bine, să devină membri - fondatori ori asociaţi ai Asociaţiei Moldova-Italia pentru Colaborare şi Integrare „A.M.I.C.I.” cu sediul la Veneţia. Ședinţa de constituire a Asociaţiei va avea loc la 5 aprilie 2009 în trenul de pe ruta Veneţia-Bolonia. Plecarea din Veneţia:10.57. Sosirea la Bolonia:13.04. Durata ședinţei va fi egală cu timpul călătoriei(10.57-13.04).





Ordine de zi:
1. Lectura, completarea si aprobarea Statutului Asociaţiei Moldova-Italia pentru Colaborare şi Integrare „A.M.I.C.I.”.

2. Semnarea Actului constitutiv şi desemnarea Consiliului director compus din membrii-fondatori al Asociaţiei Moldova-Italia pentru Colaborare şi Integrare „A.M.I.C.I.”.

Notă:
Cei interesaţi sunt rugaţi să contacteze coordonatorii la adresele lor electronice ori la tel., după care vor fi familiarizaţi cu toate proiectede de documente (Statut, Act, Cerere etc.) pâna la şedinţa de fondare a Asociaţiei din 5 aprilie 2009.


COORDONATORII:


Iurie Bojoncă Eugenia Bulat

E-mail:iuriebojonca@tiscali.it E-mail:eugenia.bulat@gmail.com
tel. 0415905677 (domiciliu) tel. 3291772082 (mobil)
tel. 3297044651 (mobil)








Ala Moraru Victor Druţă

tel. 3207941626 (mobil) E-mail:drutavictor@yahoo.com
E-mail: alimatcovski@yahoo.com tel.338672724




Veneţia, Italia

Dan Ungureanu

Profesorii și cercetătorii, victimele economiei de piață


I. Economia de piață distorsionează studiile universitare

Universitățile private, cu taxă, au introdus prima breșă în sistemul învățămîntului superior românesc. Absolvenții universităților private absolveau garantat, conform principiului Clientul nostru, stăpînul nostru.

Locurile cu taxă au apărut (la universitățile de stat) ca soluție de supraviețuire a universităților de stat, unde se intra pe bază de concurs de admitere ; la universitățile private, o sumă de bani garanta nu doar admiterea, ci și absolvirea. Această situație a dus la migrarea studenților cu bani și a multor cadre didactice spre universitățile private, unde salariile profesorilor erau, în acei ani, de trei sau patru ori mai mari ca la stat. Soluția locurilor cu taxă în universitățile de stat a fost una de supraviețuire. Universitățile private, mere putrede de la bun început, le-au stricat și pe cele de stat.

Soluția locurilor cu taxă a modificat imens structura universităților. Facultățile științifice, matematica, fizica și chimia, au trecut în planul secund, fiind văduvite de studenți și de fonduri. Autonomia bugetară le-a apropiat de distrugere. Mai puțini studenți, în regimul de autonomie bugetară ( o treime fonduri de la stat, două treimi fonduri din taxele studenților) înseamnă salarii mai mici pentru mai puțini profesori. Din păcate, ierarhizarea internațională a universităților se face pe baza articolelor științifice publicate în reviste științifice internaționale. Or noul sistem bugetar lovea tocmai în facultățile științifice. Cei mai capabili studenți și profesori migrau de la matematică și fizică la informatică, disciplină în plină dezvoltare și bănoasă, unde stimulul spre cercetare e strict determinat economic. Absolvenții de Calculatoare, de prisos s-o spunem, emigrau și emigrează în masă. Profesorii de la facultățile de automatizări și calculatoare sînt o mînă de voluntari.

Au crescut numărul facultăților de științe politice, sociologie și psihologie, științe soft, științe vagi. Primii ani după Revoluție au adus fonduri imense acestor facultăți și salarii pe măsură profesorilor. Dorința statelor europene de a democratiza România a creat numeroase burse în domeniul politologiei. În universități, politologia a devenit regina științelor, ca teologia în Evul Mediu.

Astfel, economia de piață a modificat imens structura universității, re-alocînd fonduri de la disciplinele riguroase dar impopulare la disciplinele soft, dar populare. Ideologia de stat (dezvoltarea democrației și a societății civile) a distorsionat, la rîndul ei, structura universităților. În Occident, tradiția seculară, intervenția industriei au echilibrat ponderea disciplinelor în universități, în schimb, în România, acțiunea nezăgăzuită a economiei de piață a hipertrofiat facultățile de politologie, studii europene, comunicare și alte chițibușuri jurnalistice.

II. Acțiunea economiei de piață distorsionează cercetarea științifică

Am arătat că economia de piață este, în România, cel mai prost mijloc de alocare al resurselor în Universitate. Lăsați de capul lor, studenții nu se vor înscrie la fizică, ci la comunicare mass-media, vor plăti taxe la facultatea de comunicare. Facultatea de comunicare mass-media va fi cea care va plăti bine profesorii, va organiza seminarii, sesiuni de comunicări, va da burse, și în general va crea iluzia activității.

Există în România o voce care a trecut din tabăra cercetătorilor în cea a vedetelor mass-media, Horia Roman Patapievici, devenit din fizician atomist animator de emisiune TV şi eminență gri a politicii. În două decenii de cînd își dă generos opinia în presă, nu a luat niciodată apărarea universitarilor și a cercetătorilor, ci, dimpotrivă, s-a ridicat împotriva învățămîntului de stat și a apărat home-schooling, instruirea copiilor acasă, și a preconizat desființarea școlilor generale și a liceelor.

Activînd ca instituții semi-private, universitățile trebuie să atragă un număr cît mai mare nu de studenți, (deci tineri interesați de știință și cercetare) ci de plătitori. Din rațiuni economice s-a renunțat la concursul de admitere. Profesorii nu mai pot să-și selecteze studenți cu un nivel acceptabil de cunoștințe, și se trezesc în fața unor grupuri (nu grupe) de studenți, unde nivelul general e al celor ce scuipă semințe la meciurile de divizia C. Nu universitățile au dat de gustul banilor, ci guvernanții au fost nevoite să intre în această vrie a profitului material, renunțînd cu bună știință la profitul intelectual.

III. Módele ideologice distorsionează cercetarea științifică

Știință și cercetare este ceea ce Ministerul Educației decide să finanțeze.

De cînd Consiliul Național al Cercetării Științifice există, proiectele de cercetare au fost finanțate pe criterii opace, din care două sînt străvezii :

módele ideologice : cercetarea totalitarismului comunist, de exemplu, nu a secolului XVIII ; studii de geopolitică a NATO, nu studii de sovietologie sau asupra politicii externe a Rusiei ; cercetări asupra hahambășiei din Iași în secolul XVIII, nu asupra obștilor devălmașe din Vrancea ; cercetări asupra comunităților de romi, nu cercetări de dialectologie sau de etnologie românească. Se găsesc bani pentru campanii în favoarea unei mai bune integrări sociale a țiganilor cu palate, dar nu și pentru publicarea dicționarului etimologic al limbii române.Va fi lăsat de izbeliște Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, și vor fi finanțate institute de cercetări ale totalitarismului și așa mai departe.

- Criteriul de afiliere politică (numeroși miniștri, senatori, deputați și consilieri locali în echipele de cercetare aprobate).

IV. Despre honne și tatemae

Tatemae e (în japoneză) discursul public, ceea ce se spune la televizor. Honne e ceea ce știe toată lumea, secretul lui Polichinelle, dar, care din binecuvîntate motive, (pe care o să vi le spun cînd o să creșteți mari) nu se spun la conferințele de presă.

Mentalitatea românească e una ierarhizată și autoritară. Șefii sînt brutali, subalternii sînt ipocriți. Lupta dintre brutalitate și disimulare e mai veche decît lupta dintre bine și rău, și apare deja în natură. Ce să spunem, nimeni nu se teme de amenințările Ministerului Educației din România, așa cum nimeni nu îi ia în serios promisiunile.

Studenții își descarcă gratis referatele de pe Internet (am avut odată trei referate identice pe același subiect, dintr-un total de șaisprezece). Studenții își cumpără lucrările de licență de pe situri specializate. Doctoranzii își cumpără tezele de doctorat. Studenții își dau seama cît de ușor pot șantaja orice profesor, care nu se poate opune nici imposturii, nici incompetenței, atîta timp cît e tras la răspundere de propria insitituție dacă îi readuce la realitate pe cei care pretind și note mari, și examene luate oricum. Reproșurile făcute unui profesor care nu face compromisuri sînt din cele mai perverse : lipsă de colegialitate, lipsă de tact (devreme ce nu a reușit să atragă spre disciplina sa pe pe cineva interesat doar de obținerea mucavalei numită diplomă) lipsă de talent pedagogic (dacă nu reușește să explice seriile Fourier și lagrangieni unor tineri care știu doar să scuipe coji de semințe ca Mărgelatu).

Îi rog pe statisticieni și demografi să-mi aducă aminte ce meserie voiau să-și aleagă tinerii din 1988, din 1992 și cei din 2010. Cei din 1988 voiau să fie cosmonauți sau măcar medici. Cei din 1992 voiau să fie avocați sau softiști. Cei din 2010 vor să fie fotbaliști.

V. Ierarhizarea universităților

Și cu ochii fardați, și cu sufletu-n rai nu se poate, spune un proverb malgaș tradus în mongolă. Universitatea Spiru Haret e doar un simptom al incapacității sistemului să elimine frauda patentă, ca să nu mai vorbim de eliminarea non-calității. Educația în România nu poate avea și cercetare performantă, și învățămînt de mase. Un minister care nu e capabil să desființeze o universitate care tipărește inflaționist diplome jetabile e un minister jetabil.

Cele mai bune universități, după toate criteriile, sînt cele americane și japoneze. O să scoatem din discuție universitățile americane : tezaurele lor fără fund atrag din străinătate cei mai buni profesori și cei mai buni studenți. O să discutăm numai cazul universităților japoneze și coreene : concursurile de admitere sînt cele mai drastice care există. Înflorește industria meditațiilor. În Coreea, o mișcare concertată a asociațiilor de părinți a obținut ca școlile de meditații să fie deschise pînă la miezul nopții, nu pînă la ora zece. Cînd în România părinții vor cere guvernului ca să se înmulțească numărul de ore la liceu, ca fiii lor să aibe mai multe șanse la concursul de admitere, treziți-mă.

VI. Cît timp se studiază?

Studenții din 1990 veneau cam la toate orele. Se făcea prezența în caietul de prezență, tipărit la Imprimeria Statului. Studenții din 2010 vin cam la 70 % din cursuri, la universitățile mai răsărite, și la 50 % din cursuri, la cele mai confidențiale. Studenții din 1990 făceau patru ani de facultate, și în jurul lui 1995 au fost cîțiva ani în care făceau cinci. Studenții din 2010 fac, după Bologna, trei ani mari și lați, 75 % din ce se făcea înainte.

Studenții din 1990 aveau cursuri de cîte două ore, cu pauze de zece, deci cursuri de 100 minute predat efectiv. Cei din 2010 au, la Timișoara de exemplu, module de 90 de minute, cu pauze de zece, predat efectiv 80 de minute. Studenții din 1990 aveau 28 de ore săptămînal, cei din 2010 au 22 ore săptămînal, vreo 80 % din orele dinainte. Deci studenții sînt prezenți fizic la 70 % din cursurile dinainte, în 75 % din timpul dinainte, la un număr de cursuri de 80 % din cursurile dinainte. Tanda pe manda, ei fac între 33 % și 42 % din studiile unui absolvent din 1995, cam un an și un semestru de școală reală serioasă pe bune de dinaintea reformelor succesive.

Acest articol al lui Dan Ungureanu l-am preluat de pe CRITICATAC