Patru tineri poeti din TIMISOARA vin in curind la Chisinau

Iata numele lor:

Ioana Duţă
Ana Puşcaşu
Octavia Sandu
Beatrice Serediuc

Ioana Duță

ne-am suit într-o bărcuță fără vâsle



ne-am luat rămas bun am împăturit într-o basma roșie

poze cu nunta părinților noștri am strâns flori de

păpădie le-am întins pe fundul bărcii pentru

când ne va lua dorul de câmpie ne-am lăsat în voia

apelor strângându-ne de mână știind că nu ne va fi

nici foame nici sete atingem apa printre degetele

noastre trec pești și solzii lor luminoși ne tatuează

pielea


Ioana Duță - poetă, membră a cenaclului Pavel Dan

UN POET CONTROVERSAT

UNELE DINTRE CELE MAI BUNE POEZII ALE LUI PĂUNESCU AU FOST RESPINSE DE CENZURĂ

De după cel de-al doilea război mondial încoace şi pînă astăzi, nu cred să fi fost un poet mai controversat ca Adrian Păunescu. Admirat de unii şi contestat de alţii, adulat şi repudiat în acelaşi timp, extrem de popular pe vremea socialistă şi oarecum intrat într-un con de umbră după cădera comunismului, Adrian Păunescu a aruncat tot timpul lumea din jurul său în tranşee, făcîndu-i pe unii să-l iubească la nebunie pentru talentul său poetic, iar pe alţii să-l conteste cu virulenţă pentru concesiile pe care le-a făcut puterii.

Cei care nu au scăpat nici un concert al cenaclului Flacăra au putut trece uşor cu vederea că,într-o perioadă, tam-nisam, devenise poetul de curte al lui Ceauşescu. În ochii acestora, servilismul politic al bardului şi creaţia sa reprezentau chestiuni distincte. Pentru aceştia, viaţa şi opera sa erau borcane diferite. Pentru că îi mişcau poeziile sale de dragoste sau sociale, nu mai avea nici o importanţă rătăcirile sale politice. De aceea, cărţile sale se vindeau ca pâinea caldă, în nişte tiraje care astăzi par pur şi simplu astronomice, exact în răstimpul cînd poetul făcea unele dintre cele mai mari cedări politice din viaţa sa. Pe de altă parte, au existat şi foarte mulţi colegi de ai săi de breaslă sau dintre cititori care nu au putut trece peste aceste lucruri şi nu i-au putut găsi nici o scuză obedienţei sale politice şi poeziilor închinate lui Nicolae Ceauşescu.

Pe de altă parte, unul dintre eroii pozitivi şi luminoşi din anii comunismului era Ştefan Augustin Doinaş. Acesta făcuse ani grei de puşcărie şi se manifestase în perioada comunistă ca un disident prin literatură. Ambii erau nişte poeţi talentaţi, doar că unul era blamat, iar altul era considerat ca un fel de model uman şi literar, ca, nu peste mult după căderea comunismului să se afle că securitatea l-a urmărit cu atenţie pe Adrian Păunescu şi nu neapărat sau în primul rînd pe Ştefan Augustin Doinaş. Şi tot după revoluţia din România, s-a mai aflat un lucru, că Doinaş a fost turnător. Şi l-a turnat, nici mai mult, nici mai puţin, decît pe Adrian Păunescu.

Adrian Păunescu a fost şi colaboraţionist, dar şi victimă, fiind urmărit de securitate, cenzurat la greu şi, treptat, marginalizat din viaţa socială.

Ar fi foarte important ca poezia sa să fie supusă relecturii şi, s-ar putea, sînt convins, să descoperim cu stupoare că unele dintre dintre cele mai bune poezii ale sale scrise pe vremea comunismului să fie tocmai acelea care au fost respinse de cenzură.

O mie de dedicaţii şi o povestire cu mult dialog

Sâmbătă, 6 noiembrie, a avut loc o nouă şedinţă de atelier, pe care am început-o cu scrierea unor sonete. Regula a fost ca poeziile să aibă rime şi fiecare al doilea vers să fie sub forma unei adresări către o persoană concretă dintre cele prezente. Sandu Macrinici i s-a adresat Nataliei şi lui Arici, dar i-a menţionat pe toţi cei prezenţi, Arici nu a scris, Felicia mi s-a adresat mie, eu m-am adresat lui Sandu Macrinici, Ion Buzu i s-a adresat lui Sandu Macrinici (ce sincronizare), Natalia Graur mi s-a adresat mie, iar Dumitru Crudu i s-a adresat lui Ion Buzu.

Cel mai bun sonet a fost a lui Ion, în opinia lui Dumitru, spunând că trebuie de pus pe blog. Dar Moni Stănilă a spus că şi sonetul lui Dumitru Crudu e foarte tare şi că trebuie de publicat pe blog.

În cadrul acestei şedinţe ne-a citit o povestire nouă Natalia Graur, o povestire deocamdată fără titlu.

Prima şi-a exprimat opinia Felicia Rusu, care a spus că ar fi văzut acest text ca fragment dintr-o proză mai mare şi că nu înţelege ce vrea să transmită de fapt această povestire.
Ion Buzu consideră că Natalia ar fi bine să găsească „jetonul” textului, care să fie determinat fie de o stare, fie de o idee, care să facă din text un „organism” şi că i-ar fi plăcut să se descrie mai în detaliu momentul în care personajul spune că a stat 4 luni în păduri, şi nu să se treacă superficial peste acest moment, să fie ceva mai mult decât surprinderea celuilalt. Iar al doilea moment fain, a spus Ion Buzu, e cel cu iarba, unde ar trebui mai multe detalii. Aici Alexandru Vakulovski a adăugat că trebuia să precizeze de la cine a luat iarba şi cât a dat pe ea.

Eu am zis că mi-a plăcut proza fix aşa cum e scrisă, că mi s-a părut interesantă. Găsisem doar nişte greşeli de tastare. Mi-a plăcut şi finalul foarte lejer care îi sugerează cititorului că ceva se întâmplă şi după punctişorul acela de ca urmă, lăsându-i liber imaginaţiei.
Moni Stănilă a spus că e total contrar la ceea ce au spus Felicia şi Ion, că proza de mult timp a trecut din etapa în care ar necesita să se justifice prin ceva. A observat că discursul e mai limepde decât în precedenta proză a Nataliei, unde erau mult mai multe neajunsuri. Dar, de asemenea, a spus că acest text mai necesită să fie lucrat. Iar în privinţa ierbii, Moni consideră că e riscant la 18 ani să scrii pe un asemenea subiect, mai ales când nu ai experienţă în domeniul dat.

Alexandru Vakulovski a observat şi el că e mai coerentă spunerea, dar vede prea multe lucruri îngrămădite în text, sugerându-i 2 alternative de soluţionare a problemei. Prima ar fi să facă un text rupt pe fragmente care să nu aibă legătură între ele, aceasta fiindu-i structura. A doua alternativă era, dacă mai ţin minte bine, să centreze textul pe o stare ori o idee şi să aleagă o singură linie de subiect prin care să se conecteze textul. Şi a adăugat că Nataliei i s-ar potrivi mai bine prima variantă, cu fragmentarea neordinară. Sandu a mai spus că era bine dacă punea titlu la text, fiindcă titlul direcţionează cumva.

Dumitru Crudu a văzut pe atât de interesant şi viu descris personajul masculin, pe cât de searbăd şi fără expresivitate cel feminin, astfel încât nu sunt suficiente cuminţenia şi ascultarea personajului feminin pentru participarea la această proză. Şi a spus că poate pentru descoperirea celuilalt ar fi bine ca în dialog cel care se confesează să fie personajul masculin, dar Moni Stănilă a spus că dacă s-ar confesa amândoi, textul ar ajunge patetic.
Dumitru Crudu a fost de acord cu ideea că e necesar să se găsească un „jeton” care să lege povestea, iar povestea ar putea începe de altundeva, de la festivalul hipie, spre exemplu. Dar Natalia a spus că atunci iarăşi s-ar adânci într-o zonă în care nu are experienţă.

Nina Caraman a spus că e important ca proza să aibă un început, un cuprins şi o încheiere şi să se respecte această structură. Moni Stănilă nu a fost de acord, aducând aceleaşi argumente cu care i-a contrazis iniţial pe Felicia şi Ion, spunând că aşa cum nu e necesar să existe ceva moralizator la nivel de idee, şi la nivel structural autorul are libertate.

Finalmente s-a rămas la alternativele lui Vakulovski, astfel încât sâmbăta viitoare Natalia Graur o să ne citească versiunea finală a prozei sale, cu tot cu titlu, iar Sandu Macrinici o să ne aducă o povestire nouă.

Ecaterina Bargan

Scrisoare de la Viorel OANCEA

A murit Adrian Paunescu.

In Romania exista o lege prin care se maresc salariile dascalilor cu 50%, votata in unanimitate in Parlament, lege care nu se aplica. Toti se fac ca au uitat de ea. In plus, s-au taiat de la salariile acelorasi oameni 25% din brut, salariul si/sau gradatia de merit, de la 1 ianuarie sporul de rural si al 13-lea salariu (pentru unii inseamna aproape 40% diminuare).

In acelasi Parlament o lege privind reducerea TVA pentru alimentele de baza a trecut la vot in unanimitate din greseala (parlamentarii primesc inainte de sedinta o lista de la seful de grup parlamentar cu doua coloane: ce se voteaza in acea zi pentru si ce se voteaza impotriva, iar legea respectiva a fost trecuta dintr-o eroare la rubrica “da” de o secretara adormita de la grupul parlamentar al puterii). Aceasta lege nu se aplica.

Presedinta Camerei Deputatilor, la o sedinta prelungita tarziu in noapte, era atat de “adormita” incat numara voturile “din doi in doi” in loc de “din unu in unu”. A trecut astfel o lege privind micsorarea pensiilor cu 178 voturi “pentru” in conditiile in care in sala nu erau decat 80 de deputati, nefiind cvorum (opozitia parasise sala). Dar daca ea avea nevoie de o majoritate de 170 de voturi… Ce nu face omul pentru un ideal atat de inalt? Evenimentul ar fi trecut poate neobservat (probabil ca atatea altele) daca nu ar fi fost imortalizat de camerele de supraveghere (inregistrarile sunt publice si se posteaza pe situl Camerei). Un ziarist a avut rabdarea de a urmari 13 ore de inregistrare si a facut publica frauda. Presa a urlat degeaba. Curtea Constitutionala a declarat legea constitutionala. Aceasta lege se aplica.

Exista in sistemul de scoli exemple de sute de sentinte judecatoresti definitive si irevocabile prin care dascalii si-au castigat drepturi salariale refuzate arbitrar in trecut. Guvernul a dat o ordonanta prin care se supenda efectele acestor sentinte!

Romania … Iubita noastra tara .

Viorel OANCEA

Natalia Graur, la atelierul literar!

Va citit proză.

Adrian Păunescu

Şoferul şi nevastă-sa

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.

Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.

Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,

Cal încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-aţi ales să conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui,
De laudele noastre.

Şi autobuzul mergea mai departe
Şi-n diverse localităţi, în care ne opream,
Mulţi urcau
Şi nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate
De reţeaua electrică
Şi lipsite de orice independenţă,
Tramvaiele înghesuite între sine
Şi aceeaşi reţea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Şoferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Şi el dădea moale din mână,
Şi noi strigam iarăşi,
Lasă frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Ştim valoarea lui adevărată,
Eşti al nostru,
Eşti dintre ai noştri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura,

Şi el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulţi
Şi începusem să-l încomodăm,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câţiva meseriaşi
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i faca o cuşca de protecţie,
Să nu-l mai încomodăm la condus,

Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,
Au zis alţii,
Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.
Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,
În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,
A dat drumul şi la muzică,
Se aude în toată maşina o muzică eroica,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el şi de drumul nostru,
Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa,
Ca şi el e om.

În autribuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

12/13 iulie 1987

Acesta e un poem de Adrian Paunescu