Vasile ERNU

← Un război interesant: TVR versus Păunescu.
Păunescu, România kitsch şi triumful ceauşismului →
9 noiembrie 2010
“Da, sunt un om de stînga”*. Scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici
de Vasile Ernu 17

Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,

Am citit cu surprindere în interviul acordat săptămînalului 22 (Plus, nr. 306) că nu mai sînt doar „nostalgic după comunism” cum mă recomandă prietenii dumneavoastră, aprigi luptători anticomunişti postfactum, ci, mai nou, sînt pur şi simplu un „nostalgic al Imperiului sovietic”, un adevărat reprezentant al imperialismului sovietic care se opune cu dîrzenie sfintei drepte româneşti de factură libertariană pe care o propovăduiţi. „Doar nostalgic? Să se bucure că nu vrei mai mult”, ar zice bunica şi bătrînul meu rabin de la Odessa.

Bun. Să lăsăm ironia la o parte şi să trecem la fapte. Voi fi succint şi la subiect. Textul la care ne referim sună aşa: „Unii dintre tinerii hrăniţi cu neomarxism occidental au atacat Raportul Tismăneanu cu argumente ideologice, punînd în discuţie atît anticomunismul, ca atitudine morală, cît şi justeţea respingerii marxismului. Bătrîni reşapaţi ai stîngii occidentale, precum Claude Karnoouh, nostalgici ai Imperiului sovietic, precum Vasile Ernu, tineri stîngişti cu apetit de putere ori confuzi lipsiţi de idei, precum sînt puzderie de literaţi nedovediţi, de critici netalentaţi şi de jurnalişti cu afilieri interesate, şi-au dat mîna pentru a clama, împotriva stării de lucruri de azi, necesitatea de a restaura ideea comunistă”. Cu toate că afirmaţia dumneavoastră conţine un şir de neadevăruri, nu mă erijez în lider de grup şi mă voi opri strict asupra secvenţei care mă vizează. Voi explica pe limba conservatorilor, atît de dragă dumneavoastră, ca povestea să fie clară şi tranşată definitiv. Să o luăm ca în Pentateuhul biblic:

Geneza & Exodul. Nu e cazul să-mi povestesc biografia şi nici nu vreau să o fac. Însă dacă tot mi se lipesc clişee de acest tip (nostalgic după comunism şi URSS), atunci sînt nevoit să spun cîteva realităţi simple. Originile mele sînt atît de sănătoase, încît m-ar invidia şi cel mai aprig anticomunist din establishment-ul cultural românesc. Provin dintr-o familie care nu a avut în cele 3 generaţii trăite în comunism (URSS) nici un membru în Partidul Comunist. Nu numai că nu a avut nici un membru PC, dar nici măcar un membru în Komsomol/UTC. Nici bunicii, nici părinţii şi nici fraţii mei nu s-au jurat în ipostaza de matur vreunei organizaţii pe filieră de partid. De ce? Pentru că în educaţia noastră protestantă de sorginte iudaică se spune clar: a nu se face nici un jurămînt (decît un legămînt la maturitate în faţa Celui de sus, cum scrie la Scripturi… excepţie făcînd jurămîntul militar şi medical). Punct. Nu are rost să discutăm conceptul de jurămînt, însă pentru mine şi familia mea, a depune un jurămînt e o chestiune fundamentală. Nu e cazul nici să vă spun despre consecinţele neaderării la UTC/Komsomol. Din istoria familiei mele în URSS dau doar trei exemple aleatorii: tata şi-a pierdut serviciul în anii ’50 pentru convingerile sale, fratele meu a fost aruncat în războiul din Afganistan în anii ’80 şi rănit de două ori, iar sora mea, una dintre cele mai strălucite eleve ale generaţiei sale a fost respinsă de la Universitate pentru că nu era UTC-istă/Komsomolistă, cu toate că avea 10 pe linie. Dar să nu ne batem în dosare de „origini sănătoase”. Conform educaţiei primite, pentru mine a jura însemna a te lega, deci a deveni dependent de cel căruia i-ai jurat, iar oricine intra în UTC sau PC depunea un jurămînt la maturitate, aşa cum au făcut-o mai toţi, după ritual. Această masă de oameni care a depus jurăminte a fost elementul cheie al comunismului. Din acest punct de vedere, cei care încalcă jurămîntul, cum sînt mai toţi anticomuniştii postcomunişti, sînt nişte trădători: prea mulţi membri din fostul PC se declară duşmani ai acestuia sau au intrat în alte partide. Nu te joci cu jurămintele, nu schimbi stăpînii aşa uşor. Pot să continui tema, dar e prea dureroasă sau prea persiflată pe meleagurile acestea. Eu însă nu dau niciodată justificări şi nu primesc lecţii de morală de la nimeni care a depus jurăminte false. Totuşi, pot înţelege, dialoga şi accepta. Cred în reconciliere. Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi făcut sau nu un astfel de jurămînt, nu mă interesează, nu judec pe nimeni. „Eu şi familia mea”, cum spune la Scripturi, nu. Nu provin nici dintr-o familie de nomenclaturişti, dar nici de dizidenţi. Nu ne-alegem părinţii, ne sînt daţi. Vin dintr-un mediu care a avut de îndurat o triplă formă de represiune: comunistă, majoritar-ortodoxă şi laică. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a tuturor comunităţilor majoritare. De ce m-aş înălbi artificial acum?

Leviticul. Sînt lucruri pe care nu le povestesc din principiu, căci nu cred că trecutul trebuie utilizat cu atîta uşurătate. Am un trecut anticomunist cum puţini din prietenii dumneavoastră se pot mîndri, dar eu îl trec sub tăcere tocmai pentru că nu cred că trebuie să ne prevalăm de el. Am făcut în adolescenţa mea ceea ce am crezut că trebuie să fac fiind ajutat şi de mediul foarte bun în care am crescut şi m-am dezvoltat. Nu am scris pînă acum nici un rînd despre acest lucru, căci mi s-ar părea nedrept faţă de mine şi principiile mele. Da, la vîrsta de 17 ani, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr.32 din Chişinău am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de 20 de oameni. Am fost eliberaţi, spre norocul nostru, în seara aceleiaşi zile, la presiunea manifestaţiilor organizate de studenţi. Eram în anul 1988, încă în plin comunism, şi a rămas ca un eveniment important al acelor vremuri. Am fost un om corect cu ideile mele de atunci, iar cum încerc să fiu corect cu modul de a înţelege azi lumea şi politicul. Văd că toţi îşi fabrică fapte de vitejie şi-şi suprainterpretează orice detaliu din biografia (anti)comunistă. Normalitatea nu este un act de eroism, nici măcar de mare curaj. Eroii mei sînt Platonov, Şalamov şi Ahmatova, şi cu aceasta cred că am spus tot. Da, cred că un intelectual trebuie să fie faţă de putere în raport de exil. Cealaltă variantă este intelectualul de curte. Nu primesc lecţii de morală de la oameni care nu au riscat şi nu riscă nimic în viaţa lor şi trăiesc din fabulaţii şi oportunităţi. Regimurile se schimbă, compromisurile, nu. Vorbesc principial, nu mă refer la dumneavoastră.

Numeri. Nici nu are rost să fac mult caz de asta. Cărţile mele, în esenţa lor, nu se ocupă de comunism, ci mai degrabă de actualitate şi de un anumit tip de reflecţie. Sînt un fan al lui Walter Benjamin şi am învăţat un lucru esenţial de la el: priveşte în trecut pentru a înţelege mai bine viitorul. Cărţile mele pun întrebări şi lucrează cu un anumit tip de memorie, care vine să ajute înţelegerea prezentului şi viitorului. Nu am pentru ce să le apăr, se apără ele singure. Despre nostalgie nici nu e cazul să mai repet veşnica mea teză: literatura fără nostalgie e moartă. Nu cred că există în lumea aceasta un om întreg la minte care să aibă nostalgii după regimuri politice şi ideologice. Nostalgia e legată de timp şi nu de spaţiu şi ideologii. Despre ce URSS vorbim? Despre ce comunism vorbim? Chiar nu mai avem voie să mergem „în acele timpuri” ale vieţii noastre? Ori nu m-aţi citit, ori nu m-aţi înţeles şi repetaţi clişee la îndemînă pe care le repetă cu obstinaţie o bună parte a celor de pe palierul conservator. Ce cred eu despre fosta mea Patrie care a dispărut în istorie nu aveţi de unde să ştiţi, căci încă nu mi-am spus părerea. Ce am spus e altceva. Ce cred eu despre comunism, nici aceasta nu am spus încă. Va veni şi timpul lor. Vorba rabinului de la Odessa: „Noi, oricum citim de la dreapta la stînga”, aşa că va suna puţin altfel decît sună mantra actuală. Mă mir că ştiţi ce încă n-am spus.

Deuteronom. În interviu, cu cîteva rînduri mai sus de paragraful cu pricina, afirmaţi că sînteţi ponegrit de unii-alţii pe model „vadimist” şi că sînteţi etichetaţi „evreu” de origine „stalinistă” pe linie paternă etc. Şi dumneavoastră? Vă înţeleg păsul. Însă doar după un rînd procedaţi la fel, în aceeaşi „logică vadimistă” etichetîndu-mă „nostalgic după Imperiul sovietic”. Ştiu că e la îndemînă să se procedeze aşa, dar de la dumneavoastră, totuşi, am pretenţii. Din punctul meu de vedere, procedeul folosit de dumneavoastră este mult mai grav decît dacă ar fi fost venit pe filiera „vadim”. De ce? a. Pentru că o faceţi de pe poziţia de autoritate şi putere a unui funcţionar de rang înalt al Statului Român. b. O faceţi de pe poziţia de autoritate a unei personalităţi de frunte a establishment-ului cultural românesc. c. O faceţi de pe poziţia care la noi a devenit aproape lege, a „părţii bune” care legitimează şi delegitimează prin simpla rostire a unor postulate. În acelaşi timp, mă minunez că dumneavoastră nu înţelegeţi că o astfel de etichetare pusă unui intelectual mai tînăr ar putea să-l coste mult. Aceasta, dacă ţinem cont de cum funcţionează la noi mecanismul de legitimare şi delegitimare intelectuală. Reflecţie bazată pe clişee, ştiţi bine, nu există. Mai mult dialog şi raţionamente şi mai puţine etichete nu ne-ar strica.

Povestea ar putea continua. Dar am promis să fiu succint. Da, sînt un om de stînga cu o profundă educaţie creştină. Cred că stînga, ca şi dreapta nu sînt boli mentale, ci moduri de reflecţie politică. Nu văd de ce a fi de dreapta este onorabil şi a fi de stînga este damnabil? Nu înţeleg, de exemplu, cum poţi să fii creştin şi să fii de dreapta, dar e loc de dialog şi discuţii. Încerc să înţeleg. Povestea cu libertarianismul creştin-ortodox chiar mă depăşeşte. Dar eu respect poziţiile oamenilor. Şi încerc să le zic pe nume aşa cum îşi zic şi ei: Horia – dreapta, Vasile – stînga şi nu Horia – fascist, Vasile – comunist sau mai ştiu eu ce bazaconii. E atît de simplu. Sper că e prima şi ultima oară cînd trebuie să apelez la biografie şi justificări de acest tip. E timpul să începem să polemizăm pe idei şi practici politice mai puţin personalizate.

Cam atît.

Acestea fiind spuse, vă salut cu respect şi vă urez succes în conducerea ICR, unde chiar faceţi o treabă bună.

al dumneavoastră,

Vasile Ernu

*Text aparut în Revista 22. Titlul: “Da, sunt un om de stînga” aparţine revistei 22

← Un război interesant: TVR versus Păunescu.
Păunescu, România kitsch şi triumful ceauşismului →
17 răspunsuri la “Da, sunt un om de stînga”*. Scrisoare adresată domnului Horia-Roman Patapievici

1.
Lucretia Damian spune:
9 noiembrie 2010 la 16:54

Toata admiratia pentru caracterul si talentul dumneavoastra!
Răspunde
2.
Florin Dumitrescu spune:
9 noiembrie 2010 la 17:11

curaj si… traditionalul :) !vinceremos!
Răspunde
3.
koba spune:
9 noiembrie 2010 la 18:46

domnule Ernu, cred ca va pierdeti timpul raspunzindu-i lui Patapievici. nu merita efortul
Răspunde
4.
Claude Karnoouh spune:
9 noiembrie 2010 la 19:10

Mài vasalie màai, cum se strig la tara… tare bun textul ai rostit cu o panà de cantelarie… cum spun cei bàtrini din Maramu. ¨Înca o datà bravo…
Răspunde
5.
florin poenaru spune:
9 noiembrie 2010 la 19:23

foarte, foarte fain textul. bravo
Răspunde

Europa LIBERA

Dumitru CRUDU

„157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană” : un roman despre umilinţă şi dispreţ



Tema centrală a romanului lui Alexandru Vakulovski este felul în care omul este umilit şi această temă este întoarsă pe toate feţele şi este văzută din toate unghiurile de vedere. Prozatorul ne arată cum acesta este umilit în familie, în curtea casei, pe stradă, la crîşmă, la şcoală, la facultate sau la serviciu. Ne arată cum este umilit de către cei dragi, de către prieteni, de către autorităţi, străini sau de către oameni beţi. Ne arată cum este umilit de către profesori, politicieni, securişti, şefi sau de către colegi. Mai mult, ne înfăţişează mecanismele perfide ale umilirii celuilalt în nişte imagini răscolitoare ca în acest exemplu: „ Bunicii mîncau la masă, iar eu cu pisicile şi căţeii stăteam pe jos şi ne uitam la ei. Din cînd în cînd, ei aruncau cîte ceva cîinilor, nu mie. Şi rîdeau...”

În romanul său, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană” , de multe ori, omul este umilit fără nici un motiv. Pur şi simplu de dragul de-a fi umilit. Pur şi simplu pentru că aşa i s-a năzărit nu ştiu cui că e mai cool. Şi este umilit prin limbaj, prin batjocură şi prin sex. Sau prin violenţa psihică sau fizică, aşa cum se poate vedea din acest fragment: „Îmi ţin minte trezirea. Deschid uşa bunicilor. Şi mă trezesc cu o lovitură directă peste faţă, apoi mă lovesc cu capul de podea şi firul se rupe...”

În romanul lui Vakulovski sînt înfăţişate toate formele inimaginabile ale umilinţei. Unele dintre ele sînt nişte produse ale sărăciei sau ale mizeriei, iar altele ale caracterului searbăd al existenţiei sau ale firi imprevizibile şi nestatornice a omului scăpătat. Din această cauză, oamenii ajung să se umilească singuri, ca în acel segment tulburător cînd îşi dezgroapă morţii din cimitir ca să vîndă locurile unde aceştia fuseseră îngropaţi pentru cîţiva pumni de firfirici.

Îţi iese părul prin căciulă în faţa acestui spectacol al umilirii şi umilinţei, care se răsfrînge mai ales asupra unei tinere femei, care e urmărită din copilărie şi pînă la maturitate.

Alături de aceasta, romanul lui Vakulovski mai e tighelit de o temă: tema dispreţului. În acest roman personajele se dispreţuiesc unele pe altele pînă în pînzele albe şi iarăşi fără nici un motiv plauzibil. Pur şi simplu că aşa li s-o căşunat. Nu există nici un individ care să stîrnească stima celuilalt şi nici unul care să se uite la lumea din jur cu ochi buni. Ei nu au ochi să se vadă. Concepte ca prietenie, solidaritate, solicitudine sau dragoste nu-şi mai găsesc nici un loc în această lume descrisă de Vakulovski, aşa încît, în romanul său, lucrurile s-au inversat: infernul se află la suprafaţă, iar în adîncurile pămîntului se găsesc minele în care personajele cărţii îşi caută salvarea.

TINERI POETI DIN TIMISOARA: Octavia Sandu

Io şi surorile



În podul casei Io

n-ai voie să urci

niciodată



sunt lucruri ce

trebuie să râmână aşa

neştiute de nimeni



dar să ştii că în podul casei

păpuşile nu mai sunt păpuşi

nici bicicleta tatei nu mai e bicicletă



dacă păşeşti pe prima treapă

simţi deja un val de căldură

dar Io să nu calci niciodată prima treaptă

a doua scârţâie şi tresari

iar la treia te ameţeşte o ceaţă plină

ţi se face somn şi nici nu mai ştii

că ai ajuns acolo



Io să nu începi să uiţi

să cobori treptele înapoi cu spatele

să nu te ţii de balustradă





dar Io să nu mergi niciodată în pod

căci dincolo de uşă e Păzitorul

şi nimeni niciodată

n-a trecut de el.

Octavia Sandu, poetă, prozatoare, membră a Cenaclului Pavel Dan

Codrut Constantinescu

Ura în viaţa culturală românească


Ura caracterizează din plin atât societatea românească în ansamblul ei, cât şi viaţa culturală din România. Regimul comunist – căci, iată, facem ce facem şi ne întoarcem la cauza originară – a fost construit mai degrabă prin instrumentalizarea urii, ura faţă de exploatatori, faţă de burghezi, moşieri, culaci, intelectuali, partidele istorice, monarhie şi mai puţin prin presupusa dragoste faţă de asupriţi şi săraci, dragoste clamată fad şi fals în timpul tuturor manifestărilor propagandistice ale regimului comunist. Însă rezerve reziduale de ură ne-au fost lăsate moştenire de comunism, îngropate adânc în conştiinţa noastră naţională, precum erau îngropate minele antitanc în timpul celui de al doilea război mondial, atât de adânc, încât chiar şi azi se mai găsesc prin ogoarele patriei. A ştiut ce a ştiut Iisus când şi-a construit întregul edificiu creştin pe dragoste, respingând ura! André Glucksmann este doar unul dintre gânditorii contemporani care şi-au concentrat reflecţia (şi) către acest fenomen, cel a urii.

În volumul Discursul urii (Humanitas, 2006), el defineşte şi descrie mecanismul propagării ei în lumea contemporană: „Ura nu e nici accident, nici eroare de parcurs. Este o sete fundamentală de a distruge, e dovada prezenţei unei genuni uşor de perceput, lângă noi, care nu se află în urma noastră, ci în noi, în jurul nostru. E o negativitate subversivă, radicală, ea există începând de la rădăcină şi îşi dovedeşte eficacitatea în evocarea stăruitoare a haosului primar“. „Ura nu datorează nimic nimănui. Logica ei este autonomă. Expansiunea ei este autopropulsată. Ea se produce şi se amplifică printr-o acţiune a sinelui asupra sinelui. În centrul dispozitivului se roteşte un motor imuabil, odium, mânia, în sensul pe care latinii îl conferă acestei patimi.“ „Mânia face să graviteze în jurul ei fiinţele şi lucrurile, dar, în loc să stabilească o ordine a lumii, ea arde cu flacăra spre a o distruge.

Judecând fără drept de apel şi nelăsându-se judecată de nimeni, mânia arbitrează singură, e singura care decide. Pe nucleul ei inalterabil îşi clădeşte ura templele.“ „Omul urii capătă un avantaj asupra oamenilor iubirii, care nu ştiu niciodată să repereze ura nudă.“

De prea multe ori, sigur, nu întotdeauna, ura domină viaţa culturală românească. Faţă de care oricine ar trebui să aibă pretenţii, căci, se ştie, acest mediu nu este populat de alde nea Gigi, patron de echipă, Fănică, păstor la capre, sau tanti Aneta din capătul satului, ci de elita spirituală a ţării, a acestui popor în aceste momente. Care elită se comportă, repetăm, de prea multe ori la fel de bicisnic precum o face poporul dispreţuit, bizonul, mămăliga ce nu explodează, ci doar fumegă, arsă la buzunare.

Cum îţi poţi da seama de aceasta? Foarte simplu: prin presa reprezentativă celor două segmente. Se poate lua un ziar tabloid care are un tiraj imens, mai mare decât toate publicaţiile cultural-intelectuale din ţară la un loc timp de o lună, şi se compară cu diverse reviste fine. Ce se poate constata? Care este matricea după care funcţionează ambele? Producerea, întreţinerea şi aprofundarea scandalului. Însă lumea spirituală este subţire şi îmbracă ceea ce este doar un scandal banal, identic cu cele promovate cu mult succes de presa tabloid, dispreţuită, în poleiala aurită ce se ascunde sub termenul elitist de polemică. Atunci când intelectualii se înjură prin publicaţii, ei nu fac scandal, ci polemizează, chiar dacă de cele mai multe ori aceste dispute nu au legătură cu aspecte ideatice, ci sunt atacuri la persoană! De aceea este lăudabilă reţinerea unora de a polemiza doar de dragul scandalului. În astfel de situaţii, oricum nu ai cum câştiga disputa, chiar dacă mâlul gros se tot adună. Însă rezervele de ură sunt atât de consistente, dispar atât de greu, încât cultura română rămâne una minoră, prea puţin afectată de dezbateri solide, rezumându-se doar la diverse mici războaie de gherilă care, nu pot să nu remarc, se învârt obsesiv în jurul grupului diversionist de la Păltiniş şi al şefului său, hulitul Gabriel Liiceanu. Ura pe care o generează reprezentanţii acestui grup subversiv şi agitator este direct proporţională cu resentimentele acumulate de cei care o încearcă.

Uneori am impresia că şi viaţa culturală românească se împarte, asemenea vieţii politice actuale, şi se învârte doar în jurul lui Gabriel Liiceanu. Nu întâmplător, Liiceanu a scris eseul Despre ură, în care face şi el, la rândul său, anatomia acestui sentiment, recunoscând că „reuşita faptei cuiva a ajuns să fie cântărită la noi prin cantitatea de ură pe care ea o stârneşte. Ura, aşadar, ca simptom al reuşitei“. De ce se întâmplă aceasta la noi? „Pentru că de şase decenii în România se urăşte variat şi continuu“, ura fiind toxică. Atunci când eşti urât precum este Gabriel Liiceanu, devii expert în ură, căci o simţi pe propria-ţi piele, iar ura, chiar suportată, te încarcă negativ.

Probabil că sprijinul acordat de acesta dictatorului Traian Băsescu nu va fi uitat sau iertat în veci, Liiceanu dovedindu-şi esenţa de colaboraţionist venal. Aşa că să fim scutiţi cu incriminările la adresa cohortelor de scriitori care au fost informatori ai Securităţii, atât timp cât şi gruparea Păltiniş a colaborat cu regimul Băsescu. În această logică incredibilă, se aşază semnul de egalitate între regimul stalinist al lui Ceauşescu şi cel neostalinist al lui Băsescu! Pentru orice minte normală, această logică faultată, masacrată nu poate produce decât un hohot sănătos de râs. Însă minţile şi gândirile normale sunt mult mai puţine în ţara asta decât am fi tentaţi să credem. Tematica ultimelor scandaluri culturale (cazul Marino, acuzele Hertei Müller la adresa intelectualilor români etc.) dovedesc că trecutul nerezolvat la timp continuă să ne dea târcoale. Mulţi ar vrea să se despartă de el, dar uite că el se tot ţine scai de noi, dovedind până la urmă că cea mai mare prostie pe care a făcut-o poporul român după 1989 a fost tocmai uitarea şi neimplementarea rapidă a decomunizării. Ştim cine şi de ce a procedat astfel, însă timpul nu mai poate fi dat înapoi, iar societatea românească se zbate în continuare în mâlul gros lăsat de comunism prin braţul lui armat, Securitatea.

Ura se concretizează în România prin promovarea scandalului. Din fericire, de obicei, acesta este doar verbal, prin acest mijloc încercându-se înjosirea adversarului cultural sau nu (din lumea sidefie a show biz-ului), diminuarea autorităţii lui. Ura merge mână în mână cu invidia. Urăşti, deci exişti! Urăşti pentru că invidiezi. Scandalurile cu repetiţie din lumea culturală îndepărtează de altfel publicul mărunt de această viaţă culturală pe considerentul că avem suficiente scandaluri în viaţa reală, în viaţa politică, în viaţa fotbalistică a neamului, în viaţa personală, la ce bun să ne mai încărcăm memoria, bateriile şi să ne stricăm dispoziţia urmărind alte scandaluri, a căror miză nu este foarte clară, căci, ce naiba poate da Liiceanu sau Pleşu, ce resurse bugetare stau în vârful pixurilor lor aurite?

În lumea culturală autohtonă trebuie să te poziţionezi undeva, într-una dintre tabere, căci altfel eşti poziţionat de alţii, în funcţie de ziarele unde eşti publicat/acceptat. Devii dubios (rămânând oricum într-o poziţie minoră) doar dacă scrii şi colo, şi dincolo.

Adică cum? Cu cine eşti? Cu cine te-ai dat? Cui i-ai vândut sufletul? Mă întreb dacă nu cumva ceea ce scria Glucksmann se aplică ad litteram şi vieţii culturale româneşti şi (prea) multora dintre combatanţii acestui război: „Noi exhibăm o deplorabilă incapacitate de a ne accepta oameni şi doar oameni. Vrem să fim Dumnezeu. Ne pierdem capul că nu suntem Dumnezeu şi îi urâm pe cei care, chiar şi fără ştirea lor, ne silesc s-o lăsăm mai moale“. Poate că cei implicaţi în viaţa culturală românească ar trebui să mediteze mai mult, profund la cuvintele lui Iisus (esenţiale pentru doctrina creştină): „Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: «Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea»“ (Ioan 8,7). //

Acest articol ii apartine lui Codrut Constantinescu

Vasile Ernu

Da, sunt un om de stânga


Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,

Am citit cu surprindere, în interviul acordat săptămânalului 22 (Plus, nr. 306), că nu mai sunt doar „nostalgic după comunism“ cum mă recomandă prietenii dumneavoastră, aprigi luptători anticomunişti postfactum, ci, mai nou, sunt pur şi simplu un „nostalgic al Imperiului sovietic“, un adevărat reprezentant al imperialismului sovietic care se opune cu dârzenie sfintei drepte româneşti de factură libertariană pe care o propovăduiţi. „Doar nostalgic? Să se bucure că nu vrei mai mult“, ar zice bunica şi bătrânul meu rabin de la Odessa.

Bun. Să lăsăm ironia la o parte şi să trecem la fapte. (...) Să o luăm ca în Pentateuhul biblic:

Geneza & Exodul. Nu e cazul să-mi povestesc viaţa şi nici nu vreau să o fac. Însă dacă tot mi se lipesc clişee de acest tip (nostalgic după comunism şi URSS), atunci sunt nevoit să explic câteva realităţi simple. Originile mele sunt atât de sănătoase, încât m-ar invidia şi cel mai aprig anticomunist din establishment-ul cultural românesc. Provin dintr-o familie care nu a avut în cele 3 generaţii trăite în comunism (URSS) niciun membru în Partidul Comunist. Nu numai că nu a avut niciun membru PC, dar nici măcar un membru în Komsomol/UTC. Nici bunicii, nici părinţii şi nici fraţii mei nu au jurat în ipostaza de matur vreunei organizaţii pe filieră de partid. De ce? Pentru că în educaţia noastră protestantă de sorginte iudaică se spune clar: a nu se face niciun jurământ (decât un legământ la maturitate în faţa Celui de Sus, cum scrie la Scripturi... excepţie făcând jurământul militar şi medical). Punct. Nu are rost să discutăm conceptul de jurământ, însă, pentru mine şi familia mea, a depune un jurământ e o chestiune fundamentală. (...) Conform educaţiei primite, pentru mine a jura însemna a te lega, deci a deveni dependent de cel căruia i-ai jurat, iar oricine intra în UTC sau PC depunea un jurământ la maturitate, aşa cum au făcut-o mai toţi, după ritual. Această masă de oameni care a depus jurăminte a fost elementul cheie al comunismului. Din acest punct de vedere, cei care încalcă jurământul, cum sunt mai toţi anticomuniştii postcomunişti, sunt nişte trădători: prea mulţi membri din fostul PC se declară duşmani ai acestuia sau au intrat în alte partide. Nu te joci cu jurămintele, nu schimbi stăpânii aşa uşor. Pot să continui tema, dar e prea dureroasă sau prea persiflată pe meleagurile acestea. Eu însă nu dau niciodată justificări şi nu primesc lecţii de morală de la nimeni care a depus jurăminte false. Totuşi, pot înţelege, dialoga şi accepta. Cred în reconciliere. Vin dintr-un mediu care a avut de îndurat o triplă formă de represiune: comunistă, majoritar-ortodoxă şi laică. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a tuturor comunităţilor majoritare. De ce m-aş înălbi artificial acum?

Leviticul. Sunt lucruri pe care nu le povestesc din principiu, căci nu cred că trecutul trebuie utilizat cu atâta uşurătate. Am un trecut anticomunist cum puţini dintre prietenii dumneavoastră se pot mândri, dar eu îl trec sub tăcere tocmai pentru că nu cred că trebuie să ne prevalăm de el. Am făcut în adolescenţa mea ceea ce am crezut că trebuie să fac, fiind ajutat şi de mediul foarte bun în care am crescut şi m-am dezvoltat. Nu am scris până acum niciun rând despre acest lucru, căci mi s-ar părea nedrept faţă de mine şi principiile mele. Da, la vârsta de 17 ani, fiind elev în clasa a 10-a a şcolii nr. 32 din Chişinău, am fost arestat în faţa Ministerului de Interne de pe Bulevardul Lenin, actual Ştefan cel Mare, din cauza unui protest anticomunist. Eram, dacă îmi mai aduc bine aminte, în jur de 20 de oameni. Am fost eliberaţi, spre norocul nostru, în seara aceleiaşi zile, la presiunea manifestaţiilor organizate de studenţi. Eram în anul 1988, încă în plin comunism, şi a rămas ca un eveniment important al acelor vremuri. Am fost un om corect cu ideile mele de atunci, iar cum încerc să fiu corect cu modul de a înţelege azi lumea şi politicul. Normalitatea nu este un act de eroism, nici măcar de mare curaj. Eroii mei sunt Platonov, Şalamov şi Ahmatova, şi cu aceasta cred că am spus tot. Da, cred că un intelectual trebuie să fie faţă de putere în raport de exil. Cealaltă variantă este intelectualul de curte. Nu primesc lecţii de morală de la oameni care nu au riscat şi nu riscă nimic în viaţa lor şi trăiesc din fabulaţii şi oportunităţi. Regimurile se schimbă, compromisurile, nu. Vorbesc principial, nu mă refer la dumneavoastră.

Numeri. Nici nu are rost să fac mult caz de asta. Cărţile mele, în esenţa lor, nu se ocupă de comunism, ci mai degrabă de actualitate şi de un anumit tip de reflecţie. Sunt un fan al lui Walter Benjamin şi am învăţat un lucru esenţial de la el: priveşte în trecut pentru a înţelege mai bine viitorul. Cărţile mele pun întrebări şi lucrează cu un anumit tip de memorie, care vine să ajute înţelegerea prezentului şi viitorului. Nu am pentru ce să le apăr, se apără ele singure. Despre nostalgie nici nu e cazul să mai repet veşnica mea teză: literatura fără nostalgie e moartă. Nu cred că există în lumea aceasta un om întreg la minte care să aibă nostalgii după regimuri politice şi ideologice. Nostalgia e legată de timp, şi nu de spaţiu şi ideologii. Despre ce URSS vorbim? Despre ce comunism vorbim? Chiar nu mai avem voie să mergem „în acele timpuri“ ale vieţii noastre? Ori nu m-aţi citit, ori nu m-aţi înţeles şi repetaţi clişee la îndemână, pe care le repetă cu obstinaţie o bună parte a celor de pe palierul conservator. Ce cred eu despre fosta mea Patrie care a dispărut în istorie nu aveţi de unde să ştiţi, căci încă nu
mi-am spus părerea. Ce am spus e altceva. Ce cred eu despre comunism, nici aceasta nu am spus încă. Va veni şi timpul lor. Vorba rabinului de la Odessa: „Noi, oricum, citim de la dreapta la stânga“, aşa că va suna puţin altfel decât sună mantra actuală. Mă mir că ştiţi ce încă n-am spus.

Deuteronom. În interviu, afirmaţi că sunteţi ponegrit de unii-alţii pe model „vadimist“ şi că sunteţi etichetat „evreu“ de origine „stalinistă“ pe linie paternă etc. Şi dumneavoastră? Vă înţeleg păsul. Însă doar după un rând procedaţi la fel, în aceeaşi „logică vadimistă“ etichetându-mă „nostalgic după Imperiul sovietic“. Ştiu că e la îndemână să se procedeze aşa, dar de la dumneavoastră, totuşi, am pretenţii. Din punctul meu de vedere, procedeul folosit de dumneavoastră este mult mai grav decât dacă ar fi fost venit pe filiera „vadim“. De ce? a) Pentru că o faceţi de pe poziţia de autoritate şi putere a unui funcţionar de rang înalt al statului român. b) O faceţi de pe poziţia de autoritate a unei personalităţi de frunte a establishment-ului cultural românesc. c) O faceţi de pe poziţia, care la noi a devenit aproape lege, a „părţii bune“, care legitimează şi delegitimează prin simpla rostire a unor postulate. În acelaşi timp, mă minunez că dumneavoastră nu înţelegeţi că o astfel de etichetare pusă unui intelectual mai tânăr ar putea să-l coste mult. Aceasta, dacă ţinem cont de cum funcţionează la noi mecanismul de legitimare şi delegitimare intelectuală. Reflecţie bazată pe clişee, ştiţi bine, nu există. Mai mult dialog şi raţionamente şi mai puţine etichete nu ne-ar strica.

Da, sunt un om de stânga cu o profundă educaţie creştină. Cred că stânga, ca şi dreapta nu sunt boli mentale, ci moduri de reflecţie politică. Nu văd de ce a fi de dreapta este onorabil şi a fi de stânga este damnabil? Nu înţeleg, de exemplu, cum poţi să fii creştin şi să fii de dreapta, dar e loc de dialog şi discuţii. Încerc să înţeleg. Povestea cu libertarianismul creştin-ortodox chiar mă depăşeşte. Dar eu respect poziţiile oamenilor. Şi încerc să le zic pe nume aşa cum îşi zic şi ei: Horia – dreapta, Vasile – stânga şi nu Horia – fascist, Vasile – comunist sau mai ştiu eu ce bazaconii. E atât de simplu. Sper că e prima şi ultima oară când trebuie să apelez la biografie şi justificări de acest tip. E timpul să începem să polemizăm pe idei şi practici politice mai puţin personalizate.

Cam atât.
Acestea fiind spuse, vă salut cu respect şi vă urez succes în conducerea ICR, unde chiar faceţi o treabă bună.

O. Nimigean a fost desemnat cistigator al Premiului revistei Transilvania pentru Proza

În perioada 5-6 noiembrie, la Sibiu, a avut loc cea de-a VII-a ediţie a Colocviilor revistei Transilvania, în cadrul cărora s-au acordat Premiile revistei pentru cele mai bune apariţii editoriale din ultimul an.

Premiul pentru Proză i-a fost acordat romanului Rădăcina de bucsau de O. Nimigean, apărut în colecţia „Ego. Proză” a editurii Polirom.

Juriul a fost format din: Dragoş Varga (preşedinte al juriului), Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Radu Vancu şi Ioan Radu Văcărescu.

O. Nimigean este autorul volumului de poezie Nicolina Blues (Cartea Românească, 2007) pentru care a obţinut Premiul revistei Observator Cultural, Premiul revistei Transilvania, Premiul revistei Mişcarea literară şi nominalizare la Premiul revistei Cuvîntul şi al USR.

Rădăcina de bucsau este parcursul iniţiatic al unui antierou perfect, un personaj ajuns într-o punct limită. Liviu eşuează atît în căsnicie, cît şi în carieră, ajungînd într-adevăr, precum spune titlul, asemeni celor sărmani şi dispreţuiţi, care "n-au ca pîine decît rădăcina de bucsau". Boala şi apropierea morţii mamei completează scenariul unui prag de ratare, după care, pentru un hipersensibil ca acest nou Iov, nu poate urma decît iluminarea. întoarcerea lui Liviu în casa părintească, pentru a-şi îngriji mama, are rolul de a-i reconecta pe cei doi şi de a forţa astfel intrarea personajului într-un timp mitic, ca la începuturile lumii în care a fost aruncat cîndva. Dragostea şi moartea, cele două mari cordonate ale romanului, sînt aneantizate într-un final deschis, în care tot ce păruse cîndva important piere şi rămîne, ca unic reper, doar clipa prezentă.

„O. Nimigean nu are nevoie nici de fundalul unei planete post-apocaliptice (apocalipsa personală îi este de ajuns), nu are nevoie să intre în mintea unui criminal în serie (crimele pe care le comite în gînd şi în fapt, chiar, personajul său nu au asemănare), însă ştie să scrie un roman total, sprijinit pe două axe vechi de cînd lumea: iubirea şi moartea. Plus toate combinaţiile posibile între ele. Dacă nu aş crede într-un destin singular (cu tot ce implică termenul) al acestui roman, l-aş putea vedea polemic faţă de marea majoritate a prozei româneşti actuale.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

„Romanul lui O. Nimigean, de o extraordinară coerenţă epică şi simbolică, înfăţişează o experienţă a deposedării, trăită cu o intensitate totală: deposedare afectivă, pierdere a sensului cunoaşterii şi a rostului artei. Rădăcina de bucsau reprezintă un moment de graţie al literaturii contemporane.” (Doris Mironescu)

„O. Nimigean a scris un Infern şi un Purgatoriu româneşti într-o singură carte, printre ale cărei «versete», la început sincopate şi tiranice, iar mai apoi ample şi meditative, se întrevede mereu şi cîte un Paradis al fiecărei clipe şi al fiecărei vocabule. Întinderile şi fragmentele, infinitezimalul şi enormul sînt deopotrivă stăpînite de acest strateg al campaniilor epopeice care, avansînd în paşi de haiku, reuşeşte să urzească o poveste unică, ce subjugă atenţia şi eliberează contemplaţia.” (Chris Tănăsescu)

„Nimeni n-a analizat mai minuţios opera critică a lui G. Călinescu, formulând totodată obiecţii şi remarci mai pertinente. Cartea lui Andrei Terian este temeinică, bine informată, bine scrisă şi concepută, contribuţie de aici încolo inconturnabilă când vom dori să ne ocupăm de G. Călinescu.” (Nicolae Manolescu)

O. Nimigean (n. 19 iulie 1962) a absolvit în 1988 Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi. A publicat volumele de poezie: Scrieri alese (Pan, 1992), Weekend printre mutanţi (Pan, 1993), Adio, adio, dragi poezii (Outopos, 1999), Planeta zero (Junimea, 2001), Nicolina Blues (Cartea Românească, 2007, Premiul revistei Observator Cultural, Premiul revistei Transilvania, Premiul revistei Mişcarea literară, nominalizare la Premiul revistei Cuvîntul şi al USR); proză: Mortido (Versus, Iaşi, 2003, Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi); critică şi publicistică: Inerţii de tranziţie, altruisme & bahluviuni literare (feat. Flori Stănescu, Vremea, 2006). A coordonat antologiile: Ozone Friendly. Iaşi, reconfigurări literare (T, 2002), Hat jemand etwas gefragt? Lyrikanthologie CLUB 8 – Jassy, Rumänien (împreună cu Michael Astner, Versus, 2003), Stromabwärts. Österreichische gegenwarts Prosa (împreună cu Michael Astner şi Johannes Gelich, Wieser Verlag, 2005). Este selectat în antologiile: Strieflicht. Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (Dionyssos Verlag, 1994), City of Dreams and Whispers (Center for Romanian Studies, 1998), Club 8 poetry (T, 2001), Speaking the silence (Paralela 45, 2001), Grenzverkehr. Literarische Streifzüge zwischen Ost und West (Drava Verlag, 2006), O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (Pontica, 2007), New European Poets (Graywolf Press, 2008).

Noutate editoriala de la Editura ”Limes”, Cluj:


CLAUZA POEZIEI
CELEI MAI FAVORIZATE ÎN LIRICA
MARAMUREȘEANĂ ȘI BASARABEANĂ
CONTEMPORANĂ

(antologie)


Lansări oficiale:

Târgul Internaţional ”GAUDEAMUS” (21 noiembrie), București, standul Editurii ”Limes”;

Festivalul Nțional de literatură ”Vasile Lucaciu” (27 noiembrie), Cicârlău, Maramureş.


De asemenea se preconizează alte lansări ale Antologiei:

la Biblioteca județeană ”Petre Dulfu” (Baia Mare);

în cadrul mai multor instituții culturale din Chișinău