Centrul Cultural Gaudeamus in colaborare cu Alianta Franceza din Moldova
in cadrul proiectului Europa Cinemas prezinta in perioada 7-12 decembrie
2010:
Saptamina filmului francez
vineri, 3 decembrie 2010
Mihai VAKULOVSKI
Interviu cu Igor Dînga/CUIBUL, în Tiuk! aniversar
În Tiuk! aniversar, de 10 ani de activitate intensă şi furtunoasă, vor fi mai multe surprize faine. Pe unele le voi anunţa pe blog. Vom avea un interviu cu Zdob şi Zdub despre noul lor album şi despre lansarea lui, "Vin alb / Vin roşu", dar şi un interviu cu Igor Dînga, liderul şi vocalistul formaţiei CUIBUL, unică în spaţiul (post)sovietic în anii 90. Cu siguranţă mulţi basarabeni îşi amintesc de CUIBUL ca de o trupă rock funk a tinereţii lor (vă amintiţi de Doina rock'n'roll?), pentru că atunci CUIBUL însemna mult mai mult decît pur şi simplu muzică, iar în acest interviu vom vorbi inclusiv despre refacerea formaţiei şi revenirea pe piaţa muzicală cu un nou album, "PRiZ" (despre care am scris pe site-ul SUNETE, aici).
Un mic fragmentutz din interviul realizat împreună cu Arina Creţu:
- Salutare, Igor. Ne bucurăm că aţi revenit pe piaţa muzicală cu un nou album. V-a fost dor de scenă?
- Da, desigur, toți acești ani am așteptat acest moment, să reunesc formația și să intru pe scenă.
- Îţi mai aminteşti cum ai format „Cuibul”?
- În timpul perestroikăi, exact înainte de prăbușirea URSS, eu eram sigur că voi scrie piese și voi cânta într-o trupă, am înțeles aceasta pe când îmi făceam serviciul militar în Armata Sovietică. La întoarcere din armată, am început să caut loc pentru repetiții și să-mi fac noi cunoștințe în gașca muzicală din Chișinău.
- „PriZ”, albumul nou, este al 7-lea. E cu noroc?
- Acest album are o istorie complicată. Să formezi o nouă formație e ca și să formezi o nouă familie, dar deja la o vârstă mai matură, conștientă. Și pragmatismul uneori e o piedică, nu dă libertate emoțiilor. Deocamdată e devreme să mă pronunț despre cât de reușit e PriZ, albumul a fost lansat cu doar câteva luni în urmă în Rusia și doar la sfârșitul lui noiembrie în Ucraina. Deci, încă așteptăm rezultatele. Deși acasă, în Chișinău, cu siguranță primim recenzii bune și publicul nostru de altă dată e din nou cu noi.
- Cum aţi caracteriza prima perioadă a formaţiei, aceea dinainte de pauză? Dacă aţi face o compilaţie din cele mai bune piese din acea perioadă ce ar intra acolo?
- Noi mereu tindem spre experimente și nici un album de-al nostru nu seamănă cu altul. Desigur există unele melodii cu stofă de hit care ar putea forma o compilație, dar și acum interpretăm acele piese într-un aranjament nou. Nu mai avem exuberanța de odinioară, acum am înlocuit-o cu exprimarea mai estetică a emoțiilor noastre, lucrăm mai mult la sunet și melodie.
- Cum aţi ajuns la stilul Cuibul, care e unic în fostul spaţiu sovietic?
- Noi ascultam multă muzică și ne doream să nu semănăm cu alții. Deși sunt autor de texte în limba rusă, nu mă consider poet, versurile niciodată nu au fost importante în piesele noastre, forma muzicală era ceea ce conta mult, noi cochetam cu diverse stiluri și de aceea nu am fost o trupă stabilă și, în afară de acasă, la Chișinău, nu am reușit să ne formăm un public stabil în spațiul post-sovietic. Aceasta ne-a costat mult și ne-am destrămat de câteva ori.
- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber?
- Sunt un sportiv activ, ador ciclismul montan, frecventez un club de sport și recent am învățat să joc squash. Deci practic în mod activ acest joc nebun și deja de câțiva ani particip la diverse turnee europene.
interviu preluat de poe blogul lui Mihai Vakulovski
În Tiuk! aniversar, de 10 ani de activitate intensă şi furtunoasă, vor fi mai multe surprize faine. Pe unele le voi anunţa pe blog. Vom avea un interviu cu Zdob şi Zdub despre noul lor album şi despre lansarea lui, "Vin alb / Vin roşu", dar şi un interviu cu Igor Dînga, liderul şi vocalistul formaţiei CUIBUL, unică în spaţiul (post)sovietic în anii 90. Cu siguranţă mulţi basarabeni îşi amintesc de CUIBUL ca de o trupă rock funk a tinereţii lor (vă amintiţi de Doina rock'n'roll?), pentru că atunci CUIBUL însemna mult mai mult decît pur şi simplu muzică, iar în acest interviu vom vorbi inclusiv despre refacerea formaţiei şi revenirea pe piaţa muzicală cu un nou album, "PRiZ" (despre care am scris pe site-ul SUNETE, aici).
Un mic fragmentutz din interviul realizat împreună cu Arina Creţu:
- Salutare, Igor. Ne bucurăm că aţi revenit pe piaţa muzicală cu un nou album. V-a fost dor de scenă?
- Da, desigur, toți acești ani am așteptat acest moment, să reunesc formația și să intru pe scenă.
- Îţi mai aminteşti cum ai format „Cuibul”?
- În timpul perestroikăi, exact înainte de prăbușirea URSS, eu eram sigur că voi scrie piese și voi cânta într-o trupă, am înțeles aceasta pe când îmi făceam serviciul militar în Armata Sovietică. La întoarcere din armată, am început să caut loc pentru repetiții și să-mi fac noi cunoștințe în gașca muzicală din Chișinău.
- „PriZ”, albumul nou, este al 7-lea. E cu noroc?
- Acest album are o istorie complicată. Să formezi o nouă formație e ca și să formezi o nouă familie, dar deja la o vârstă mai matură, conștientă. Și pragmatismul uneori e o piedică, nu dă libertate emoțiilor. Deocamdată e devreme să mă pronunț despre cât de reușit e PriZ, albumul a fost lansat cu doar câteva luni în urmă în Rusia și doar la sfârșitul lui noiembrie în Ucraina. Deci, încă așteptăm rezultatele. Deși acasă, în Chișinău, cu siguranță primim recenzii bune și publicul nostru de altă dată e din nou cu noi.
- Cum aţi caracteriza prima perioadă a formaţiei, aceea dinainte de pauză? Dacă aţi face o compilaţie din cele mai bune piese din acea perioadă ce ar intra acolo?
- Noi mereu tindem spre experimente și nici un album de-al nostru nu seamănă cu altul. Desigur există unele melodii cu stofă de hit care ar putea forma o compilație, dar și acum interpretăm acele piese într-un aranjament nou. Nu mai avem exuberanța de odinioară, acum am înlocuit-o cu exprimarea mai estetică a emoțiilor noastre, lucrăm mai mult la sunet și melodie.
- Cum aţi ajuns la stilul Cuibul, care e unic în fostul spaţiu sovietic?
- Noi ascultam multă muzică și ne doream să nu semănăm cu alții. Deși sunt autor de texte în limba rusă, nu mă consider poet, versurile niciodată nu au fost importante în piesele noastre, forma muzicală era ceea ce conta mult, noi cochetam cu diverse stiluri și de aceea nu am fost o trupă stabilă și, în afară de acasă, la Chișinău, nu am reușit să ne formăm un public stabil în spațiul post-sovietic. Aceasta ne-a costat mult și ne-am destrămat de câteva ori.
- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber?
- Sunt un sportiv activ, ador ciclismul montan, frecventez un club de sport și recent am învățat să joc squash. Deci practic în mod activ acest joc nebun și deja de câțiva ani particip la diverse turnee europene.
interviu preluat de poe blogul lui Mihai Vakulovski
joi, 2 decembrie 2010
Reduceri. Decembrie
Din 1 decembrie Librăriile Cartier vă oferă reduceri de 10 la sută la toate titlurile. Excepție sunt titlurile Cartier care intră în ultima lună de promoție aniversară. Ele sunt deja reduse cu 15 la sută. Este ultima lună (și vorbesc și de librăriile din România) când mai puteți procura cu reduceri de 15%: Evanghelia trădării, Eroi și minuni ale Evului Mediu, SchrumSchrum, Nekrotitanium, Cartea ceaiului…
Gheorghe Erizanu
Gheorghe Erizanu: Când miercuri era joi. Sub fereastră
Oameni ai nimănui
decembrie 2nd, 2010
Are Dumitru Crudu o piesă: „Oameni ai nimănui”. Are și Constantin Cheianu o piesă: „În container”. Are și Lilia Bicec un roman: „Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident”. Are și Eugenia Bulat o carte de versuri: „Veneția ca un dat sau Jurnalul unui evadat din Est”. Sunt cărți apărute la Editura Cartier. Poate sunt și altele. Sunt mărturiile calvarului exodului moldovenilor în Occident.
Oameni ai nimănui, ei, astăzi, au casă, au masă, au afaceri, sunt cetățeni francezi, belgieni, portughezi, italieni, au 200 de kilometri de făcut până la ambasadele noastre, au doruri de casă. Au stat la cozi imense. Au votat pe foi albe.Duminică. În scrutinul parlamentar. Parcă a fost cu un secol în urmă.
Și nici nu sunt sigur dacă ei sunt oameni ai nimănui. Sau dacă noi, cei de aici, suntem oameni ai nimănui.
Oameni ai nimănui
decembrie 2nd, 2010
Are Dumitru Crudu o piesă: „Oameni ai nimănui”. Are și Constantin Cheianu o piesă: „În container”. Are și Lilia Bicec un roman: „Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident”. Are și Eugenia Bulat o carte de versuri: „Veneția ca un dat sau Jurnalul unui evadat din Est”. Sunt cărți apărute la Editura Cartier. Poate sunt și altele. Sunt mărturiile calvarului exodului moldovenilor în Occident.
Oameni ai nimănui, ei, astăzi, au casă, au masă, au afaceri, sunt cetățeni francezi, belgieni, portughezi, italieni, au 200 de kilometri de făcut până la ambasadele noastre, au doruri de casă. Au stat la cozi imense. Au votat pe foi albe.Duminică. În scrutinul parlamentar. Parcă a fost cu un secol în urmă.
Și nici nu sunt sigur dacă ei sunt oameni ai nimănui. Sau dacă noi, cei de aici, suntem oameni ai nimănui.
Mikhail Berg
Bella Akhmadulina's Poetics Of Survival
Bella Akhmadulina in June 2010
November 30, 2010
By Mikhail Berg
The life of a poet is prosaic. Its main function, I would say, is socio-ecological or informative. It tells us whether we can still breathe, how poisonous the atmosphere is, what cultural tools are needed to clean the air, and whether it is worthwhile to continue living at all.
And it answers these questions itself, showing us how to live (if that's still possible), what lungs to breathe with, and which tools to employ in order to avoid suffocating or being deafened by what Osip Mandelshtam called "the noise of time," what Aleksandr Blok called "music," and what most of us rightly take to be pure stench. Marina Tsvetaeva called the poet a "Jew" because he lives permanently in Auschwitz, waiting his turn and breathing in the air of burned corpses.
Only to outsiders does it seem like the poet is an unearthly thing, a heavenly bird singing from happiness whose words clean the air. He simply lives and survives with his last bit of strength. Because living is always hard, almost unbearable, especially if we are speaking of the last stage of the Soviet epoch, the period between the Thaw and perestroika.
WATCH: Bella Akhmadulina as a passionate young poet, a contemplative doyenne, and through the lens of Russian television
The poetics of Bella Akhmadulina, who died on November 28 in Moscow at the age of 73, clearly shows how hard it was to live and breathe if one remained inside the Soviet space and didn't allow oneself any indulgences. Her complex poetic utterances were the result of those incredible efforts that had to be undertaken by any honest, intelligent person in order to preserve the possibility of self-respect, which was the foundation of the respect of others.
Her poetry was not an artistic balancing act, but the mobilization of all the possibilities of the culture that was available to the ordinary Soviet person. She took from museums, galleries, libraries where, however, the thing that was most needed was not to be found -- the truth about the air that one breathed.
And in order to at least approach that truth, Akhmadulina used all the cultural traditions available to her -- the best ventilation devices tested successfully by the most responsible Soviet and prerevolutionary poets. She restricted herself exactly as that epoch restricted the ordinary person. She wanted to be honest, and honesty is always historical.
The Soviet authorities should idolize Akhmadulina. And we should be grateful they didn't imprison her. She saved the reputation of the epoch by proving that even the thin, oxygen-less air of the stagnation was capable of undergoing poetization, of being purified. She lived at the end of the Soviet epoch, but -- like the rest of us -- she did not know it was the end. Many people thought her verses were a sort of cultural borderline between one era and the next, but the Soviet epoch ended suddenly and an entirely new one began, one that was even more difficult poetically. But that is another topic.
Measuring talent and choosing encyclopedic labels like "great," "unique," or "genius" is probably best left as a parlor game. In order to best understand Akhmadulina's status, it is necessary to compare her. She didn't claim the inheritance of the avant-garde traditions adapted to the Soviet era like Andrei Voznesensky did. She did not demonstrate a tendency to confession, multiplied by a precise knowledge of how to make a Soviet career, like Yevgeny Yevtushenko did. Her verses were less psychological than those of Aleksandr Kushner, although they also lacked the tinkling of hysterics or emptiness at the approach of the limits of the permissible, beyond which it was too dangerous to venture.
She didn't take on burdens that were foreign or too heavy for her. But what she did take on was transformed into poetry -- that is, into something necessary for life. She was heir to the Silver Age, closer to Innokenty Annensky than to Boris Pasternak in terms of Annensky's understanding of the torment of the poet's path. And her complexity, her intentional poeticism immediately transmuted itself into clarity and precision without lurches, deceptions, or false moves.
It is less fruitful but nonetheless instructive to compare her with those who went beyond the limits of Soviet culture, who addressed an entirely different audience and took on entirely different problems. If we speak of poets and younger contemporaries like Joseph Brodsky, Dmitry Prigov, Adam Rubenstein, Viktor Krivulin, or Yelena Shvarts, then we must say Akhmadulina was only able to influence them in their formative years, before their final break with everything Soviet.
But no liberal-Soviet poet was as openly respected among the nonconformists as Akhmadulina was. Prigov respected her complexity and the uniqueness of her important social role, the consistency of her positions, and her personification of poetry itself. Shvarts, who had a jealous relationship with Akhmadulina, viewed her as an elder contemporary. Rubenstein, undoubtedly, used the image of her style in his own collections -- that is, paid tribute to her in another language.
Undoubtedly, Akhmadulina saved many readers who understood her complex aesthetics as a reflection of the social difficulty (or impossibility) of realizing oneself in an environment that forbade just this. Akhmadulina, like few others, opened up the possibility of living an historical life in the face of the most inhospitable historical circumstances. Not by rejecting them, but by overcoming them.
She was not afraid to reduce herself to small pieces in order to help others. She was an actress, in the sense of a person living out a life on a social stage. Bella Akhmadulina was a beautiful woman whom other women dreamed of approaching and whom men wanted to possess. She was defenseless in the sense that she did not want to defend herself from life. Incidentally, she sacrificed her beauty, exchanging it for the sincerity of torment. And that is why she was a poet.
Mikhail Berg is a Moscow-based literary critic and novelist. The views expressed in this commentary, which originally appeared on "Yezhednevny zhurnal," are the author's own and do not necessarily reflect those of RFE/RL
Bella Akhmadulina in June 2010
November 30, 2010
By Mikhail Berg
The life of a poet is prosaic. Its main function, I would say, is socio-ecological or informative. It tells us whether we can still breathe, how poisonous the atmosphere is, what cultural tools are needed to clean the air, and whether it is worthwhile to continue living at all.
And it answers these questions itself, showing us how to live (if that's still possible), what lungs to breathe with, and which tools to employ in order to avoid suffocating or being deafened by what Osip Mandelshtam called "the noise of time," what Aleksandr Blok called "music," and what most of us rightly take to be pure stench. Marina Tsvetaeva called the poet a "Jew" because he lives permanently in Auschwitz, waiting his turn and breathing in the air of burned corpses.
Only to outsiders does it seem like the poet is an unearthly thing, a heavenly bird singing from happiness whose words clean the air. He simply lives and survives with his last bit of strength. Because living is always hard, almost unbearable, especially if we are speaking of the last stage of the Soviet epoch, the period between the Thaw and perestroika.
WATCH: Bella Akhmadulina as a passionate young poet, a contemplative doyenne, and through the lens of Russian television
The poetics of Bella Akhmadulina, who died on November 28 in Moscow at the age of 73, clearly shows how hard it was to live and breathe if one remained inside the Soviet space and didn't allow oneself any indulgences. Her complex poetic utterances were the result of those incredible efforts that had to be undertaken by any honest, intelligent person in order to preserve the possibility of self-respect, which was the foundation of the respect of others.
Her poetry was not an artistic balancing act, but the mobilization of all the possibilities of the culture that was available to the ordinary Soviet person. She took from museums, galleries, libraries where, however, the thing that was most needed was not to be found -- the truth about the air that one breathed.
And in order to at least approach that truth, Akhmadulina used all the cultural traditions available to her -- the best ventilation devices tested successfully by the most responsible Soviet and prerevolutionary poets. She restricted herself exactly as that epoch restricted the ordinary person. She wanted to be honest, and honesty is always historical.
The Soviet authorities should idolize Akhmadulina. And we should be grateful they didn't imprison her. She saved the reputation of the epoch by proving that even the thin, oxygen-less air of the stagnation was capable of undergoing poetization, of being purified. She lived at the end of the Soviet epoch, but -- like the rest of us -- she did not know it was the end. Many people thought her verses were a sort of cultural borderline between one era and the next, but the Soviet epoch ended suddenly and an entirely new one began, one that was even more difficult poetically. But that is another topic.
Measuring talent and choosing encyclopedic labels like "great," "unique," or "genius" is probably best left as a parlor game. In order to best understand Akhmadulina's status, it is necessary to compare her. She didn't claim the inheritance of the avant-garde traditions adapted to the Soviet era like Andrei Voznesensky did. She did not demonstrate a tendency to confession, multiplied by a precise knowledge of how to make a Soviet career, like Yevgeny Yevtushenko did. Her verses were less psychological than those of Aleksandr Kushner, although they also lacked the tinkling of hysterics or emptiness at the approach of the limits of the permissible, beyond which it was too dangerous to venture.
She didn't take on burdens that were foreign or too heavy for her. But what she did take on was transformed into poetry -- that is, into something necessary for life. She was heir to the Silver Age, closer to Innokenty Annensky than to Boris Pasternak in terms of Annensky's understanding of the torment of the poet's path. And her complexity, her intentional poeticism immediately transmuted itself into clarity and precision without lurches, deceptions, or false moves.
It is less fruitful but nonetheless instructive to compare her with those who went beyond the limits of Soviet culture, who addressed an entirely different audience and took on entirely different problems. If we speak of poets and younger contemporaries like Joseph Brodsky, Dmitry Prigov, Adam Rubenstein, Viktor Krivulin, or Yelena Shvarts, then we must say Akhmadulina was only able to influence them in their formative years, before their final break with everything Soviet.
But no liberal-Soviet poet was as openly respected among the nonconformists as Akhmadulina was. Prigov respected her complexity and the uniqueness of her important social role, the consistency of her positions, and her personification of poetry itself. Shvarts, who had a jealous relationship with Akhmadulina, viewed her as an elder contemporary. Rubenstein, undoubtedly, used the image of her style in his own collections -- that is, paid tribute to her in another language.
Undoubtedly, Akhmadulina saved many readers who understood her complex aesthetics as a reflection of the social difficulty (or impossibility) of realizing oneself in an environment that forbade just this. Akhmadulina, like few others, opened up the possibility of living an historical life in the face of the most inhospitable historical circumstances. Not by rejecting them, but by overcoming them.
She was not afraid to reduce herself to small pieces in order to help others. She was an actress, in the sense of a person living out a life on a social stage. Bella Akhmadulina was a beautiful woman whom other women dreamed of approaching and whom men wanted to possess. She was defenseless in the sense that she did not want to defend herself from life. Incidentally, she sacrificed her beauty, exchanging it for the sincerity of torment. And that is why she was a poet.
Mikhail Berg is a Moscow-based literary critic and novelist. The views expressed in this commentary, which originally appeared on "Yezhednevny zhurnal," are the author's own and do not necessarily reflect those of RFE/RL
miercuri, 1 decembrie 2010
Noutati culturale
6 decembrie 20.00
teatru-spalatorie
A(II)Rh+
performance de nicoleta esinencu
cu
adel idris
doriana talmazan
meatworks
Gin Do & Contrabass
str.Eminescu 72
www.spalatorie.md
contact@spalatorie.md
teatru-spalatorie
A(II)Rh+
performance de nicoleta esinencu
cu
adel idris
doriana talmazan
meatworks
Gin Do & Contrabass
str.Eminescu 72
www.spalatorie.md
contact@spalatorie.md
Prejudecățile care ne otrăvesc viața
Prejudecăți cis- și transprutene
30.11.2010
Dumitru Crudu
Prejudecățile care ne otrăvesc viața - tema filmului Nuntă în Basarabia regizat de Nap Toader.
La trei luni de la lansare, filmul Nuntă în Basarabia a devenit una dintre cele mai vizionate pelicule din Republica Moldova. Între 27 noiembrie şi 2 decembrie rulează din nou la Chişinău. Pe 3 decembrie va fi lansat la Bălţi, apoi la Soroca, Ungheni, Cahul şi în alte oraşe ale Republicii Moldova. Totodată, filmul va mai fi proiectat pe 1 decembrie în faţa soldaţilor români din Afganistan.
Tema principală a filmului Nuntă în Basarabia e legată de prejudecăţi. Scenaristul şi regizorul peliculei Nap Toader a încercat să arate cum acestea se nasc şi cum, după aia, prind amploare şi ne otrăvesc viaţa. În film sînt trecute în revistă o grămadă de idei preconcepute şi deseori eronate pe care le au mulţi cetăţeni români despre cetăţenii moldoveni şi invers. Prejudecăţile nasc şi orgolii pe măsură. De aceea, de la un punct încolo, moldovenii şi românii din film se lansează într-o competiţie la firul ierbii pentru a demonstra cine e mai cu coarne. Senzaţia de autenticitate ne-o dă anume acest tip de detalii care se găsesc cu carul în peliculă. Foarte puţini ştiu, însă, că regizorul filmului Nap Toader nu a dat cu banul cînd le-a descris, întrucît şi el e căsătorit cu o molodoveancă şi, la fel ca personajul principal din film, a avut şi el o nuntă cu cîntec la Chişinău.
Başca asta, însăşi turnarea filmului în Republica Moldova a însemnat pentru o parte din echipa bucureşteană învingerea unor prejudecăţi sau idei greşite. După cum ne-a mărturisit producătorul moldovean al peliculei Virgil Mărgineanu, regizorul nici nu se gîndea să filmeze în Republica Moldova.
Virgil Mărgineanu: „Avea dubii pentru că se gîndea că nu s-a filmat de mult un film în Republica Moldova şi să nu aibă surprize neplăcute. Am încercat să-l conving. Iniţial, l-am convins să filmăm doar anumite secvenţe la Chişinău. Efectiv, nunta urma să se filmeze undeva pe la Iaşi şi restul la Bucureşti. Ulterior, am reuşit să-l conving ca să filmeze sută la sută filmul la Chişinău, inclusiv nunta, gara, calea ferată şi locaţiile din Chişinău.”
După terminarea filmărilor, regizorul a recunoscut că producătorul său moldovean a făcut foarte bine că a insistat ca filmul să fie turnat integral în republica Moldova, întrucît acest lucru a făcut ca atmosfera filmulului să fie cu mult mai autentică şi mai credibilă.
Pentru că filmul a reuşit să descrie foarte veridic realitatea psihică a relaţiilor dintre moldoveni şi români, filmul a prins la marele public din Republica Moldova şi din România, fiind vizionat de peste douăzeci de mii de spectatori, ceea ce înseamnă că problema prejudecăţilor nu este una inventată, ci chiar este un fel de piatră în casă.
30.11.2010
Dumitru Crudu
Prejudecățile care ne otrăvesc viața - tema filmului Nuntă în Basarabia regizat de Nap Toader.
La trei luni de la lansare, filmul Nuntă în Basarabia a devenit una dintre cele mai vizionate pelicule din Republica Moldova. Între 27 noiembrie şi 2 decembrie rulează din nou la Chişinău. Pe 3 decembrie va fi lansat la Bălţi, apoi la Soroca, Ungheni, Cahul şi în alte oraşe ale Republicii Moldova. Totodată, filmul va mai fi proiectat pe 1 decembrie în faţa soldaţilor români din Afganistan.
Tema principală a filmului Nuntă în Basarabia e legată de prejudecăţi. Scenaristul şi regizorul peliculei Nap Toader a încercat să arate cum acestea se nasc şi cum, după aia, prind amploare şi ne otrăvesc viaţa. În film sînt trecute în revistă o grămadă de idei preconcepute şi deseori eronate pe care le au mulţi cetăţeni români despre cetăţenii moldoveni şi invers. Prejudecăţile nasc şi orgolii pe măsură. De aceea, de la un punct încolo, moldovenii şi românii din film se lansează într-o competiţie la firul ierbii pentru a demonstra cine e mai cu coarne. Senzaţia de autenticitate ne-o dă anume acest tip de detalii care se găsesc cu carul în peliculă. Foarte puţini ştiu, însă, că regizorul filmului Nap Toader nu a dat cu banul cînd le-a descris, întrucît şi el e căsătorit cu o molodoveancă şi, la fel ca personajul principal din film, a avut şi el o nuntă cu cîntec la Chişinău.
Başca asta, însăşi turnarea filmului în Republica Moldova a însemnat pentru o parte din echipa bucureşteană învingerea unor prejudecăţi sau idei greşite. După cum ne-a mărturisit producătorul moldovean al peliculei Virgil Mărgineanu, regizorul nici nu se gîndea să filmeze în Republica Moldova.
Virgil Mărgineanu: „Avea dubii pentru că se gîndea că nu s-a filmat de mult un film în Republica Moldova şi să nu aibă surprize neplăcute. Am încercat să-l conving. Iniţial, l-am convins să filmăm doar anumite secvenţe la Chişinău. Efectiv, nunta urma să se filmeze undeva pe la Iaşi şi restul la Bucureşti. Ulterior, am reuşit să-l conving ca să filmeze sută la sută filmul la Chişinău, inclusiv nunta, gara, calea ferată şi locaţiile din Chişinău.”
După terminarea filmărilor, regizorul a recunoscut că producătorul său moldovean a făcut foarte bine că a insistat ca filmul să fie turnat integral în republica Moldova, întrucît acest lucru a făcut ca atmosfera filmulului să fie cu mult mai autentică şi mai credibilă.
Pentru că filmul a reuşit să descrie foarte veridic realitatea psihică a relaţiilor dintre moldoveni şi români, filmul a prins la marele public din Republica Moldova şi din România, fiind vizionat de peste douăzeci de mii de spectatori, ceea ce înseamnă că problema prejudecăţilor nu este una inventată, ci chiar este un fel de piatră în casă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
xxx Precum un copil avortat Deschid Ușile necunoscuților Ca să-mi caut Amintiri amorțite Le deschid și le închid amintiri amorțite u...
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...
