Cronică Literară:
Respect intelectual de Cosmin Ciotloş
Mihail Vakulovski,
Portret de grup cu generaţia optzeci.
Interviuri
Bucureşti,
Editura Tracus Arte,
2011, 410 p.
Nu cu mult timp în urmă, Mihail Vakulovski publica o carte de critică literară dedicată fenomenului poetic optzecist. Era primul volum dintr-o serie care mai cuprindea, după spusele autorului, o suită de interviuri şi o antologie. Toate trei, rezultatul cercetării doctorale pe care acesta a întreprins-o, la Universitatea din Bucureşti, acum aproape un deceniu. În întregul său, aşadar, Portret de grup cu generaţia optzeci reprezintă substanţial mai mult decât o simplă, oricât de meritorie, lucrare academică încredinţată tiparului.
E, din punctul meu de vedere, un remarcabil proiect interpretativ.
Ajuns, deja, la episodul al doilea. Cel rezervat interviurilor.
Vizavi de acesta, am totuşi câteva nemulţumiri. Legate, în primul rând, de selecţie. (Nu la inventar mă refer. E treaba lui Vakulovski pe cine acreditează ca poet optzecist important şi pe cine lasă pe dinafară.) Dar mi se pare inoportun ca lista propusă în precedentul volum, cel analitic, să sufere, între timp, modificări oricât de mici. Din cele treizeci şi unu de nume incluse acolo, au rămas aici douăzeci. Cărora li se adaugă două, al lui Gheorghe Crăciun (probabil ca teoretician al poeziei, în Aisbergul poeziei moderne) şi cel al lui Nicolae Manolescu (ca mentor al Cenaclului de Luni).
Unde sunt ceilalţi unsprezece, nu e cazul să ne întrebăm. Specia interviului se află, dintotdeauna, sub zodia accidentalului. Presupune şansă, presupune o chimie specială între cel care întreabă şi cel care răspunde. În sfârşit, multe asemenea imponderabile. Cu unii (Virgil Mihaiu, Nichita Danilov, Petru Romoşan, Ion Mureşan, Călin Vlasie, Matei Vişniec sau Viorel Padina), poate că Vakulovski n-a avut încă întâlnirea semnificativă. Alţii au dispărut între timp (Mariana Marin, Ion Stratan sau Ioan Flora), aşa încât problema unei asemenea întâlniri nu se mai poate pune, din nefericire.
Dar atunci de ce încearcă autorul să sară peste umbra lui (şi mai ales peste umbra altora), compunând un „interviu imaginar” cu Cristian Popescu (1959 - 1995)? Recunosc că aici îmi suspend simţul umorului. La aşa găselniţe, fără supărare, nu-mi dă mâna nici măcar să zâmbesc.
Şi mai e, tot la acest capitol, ceva. Din moment ce, vedem, lista lui Vakulovski tot e maleabilă, nu s-ar fi putut ca, alături de cele două new entries (Gheorghe Crăciun şi Nicolae Manolescu), să apară şi alţi autori, al căror destin se leagă definitiv de acel moment? Mă gândesc în primul rând la Doru Mareş, pe care destui dintre cei intervievaţi îl amintesc cu mare simpatie. Că Vakulovski nu l-a inclus, ca poet, în linia întâi, e, cum spuneam, o opţiune care-l priveşte direct. (Deşi Mimând orgasmul social e un volum de toată isprava.) Că, însă, nici măcar atunci când vine vorba despre istoria lunedismului, acesta nu găseşte de cuviinţă să-l descoasă pe unul din stâlpii grupului, nu mai e chiar aşa uşor de acceptat.
Pe de altă parte, în ansamblul cărţii, întrebările capătă, prin repetiţie, un aspect de chestionar. Ceea ce devine, în pofida tuturor posibilelor explicaţii, obositor. Sigur că modul în care au luat contact toţi aceşti poeţi cu Cenaclul de Luni (sau, pentru cei care, din diverse motive, nu l-au frecventat, măcar cu mitul Cenaclului de Luni) e crucial într-un demers referitor la poezia generaţiei optzeci. Dar când problema revine şi revine, la pachet cu aceea despre rolul antologiilor, în fiecare interviu, parcă astfel de amănunte încep să-şi piardă din interes.
Nu vreau, totuşi, nici să fiu mai catolic decât Papa. Rezervele mele la acest al doilea volum al Portretului de grup sunt ferme, dar nicidecum capitale. Trecând peste ele, ce rămâne reprezintă, până la urmă, una din cele mai bune cărţi document despre poezia generaţiei optzeci. E de-ajuns să o compar cu altele două, care nu-mi ies din minte, semnate de Dumitru Augustin Doman şi respectiv de cuplul format din Nicolae Iliescu şi George Cuşnarencu. Faţă de ele, Portret de grup se află cu şapte capete deasupra.
Iar asta pentru că e, intelectualiceş te, o carte cinstită. Mihail Vakulovski nu intenţionează, prin ea, să manipuleze politic. Deschid, apropo de acest aspect, o paranteză. Una din marotele culturale cele mai longevive în publicistica ultimilor ani este aceea care ataşează apariţia optzecismului unui scenariu specific romanelor de aventuri. Cu comploturi urzite în culise, cu mari păpuşari neavând altceva mai bun de făcut decât să tragă sfori imaginare, cu uzurpări majore, cu întâietăţi sufocate încă din faşă. (Consecinţă, probabil, a felului îngust de a înţelege din afară efervescenţa unui fenomen.) An de an, pe lista poeţilor optzecişti se mai adaugă două-trei nume. De care, bineînţeles, n-a auzit nimeni. Dar de care, iarăşi bineînţeles, ar fi trebuit să audă toată suflarea cititoare. Dacă faptul nu s-a întâmplat, spun gălăgioşii fără simbrie, de vină sunt în primul rând membrii Cenaclului de Luni, adică bucureştenii, care ar fi monopolizat în folos propriu o mişcare cu mult mai întinsă, mai diversă şi, evident, mai solidă valoric. Mi-a fost dat să citesc, nu mai ştiu exact unde, că, în realitate, generaţia optzeci s-ar fi născut într-o comună, incomplet electrificată, de prin judeţul Neamţ! Peste acest prag chiar nu cred că se mai poate trece. Sau cel puţin sper, cu inocenţă, că nu se mai poate trece.
Ce vreau să spun e că nici o undă din acest tip insalubru de discurs nu trece în cartea realizată de Mihail Vakulovski. Preferinţele lui, chiar atunci când sunt discutabile, rămân coerente. Şi oneste. (Prezenţa celor doi poeţi basarabeni incluşi aici, Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, fiind, şi valoric, şi conceptual, plauzibilă.) Apoi, să mai remarcăm un fapt. Omeneşte, relaţiile dintre unii din autorii intervievaţi în Portret de grup sunt departe de a se rezuma la consistenţa laptelui şi a mierii. Prieteniile de tinereţe se mai atenuează. (Devenind uneori adversităţi în toată regula.) Şi totuşi, nimeni, nici măcar causticul Alexandru Muşina, nu sare vreodată calul. Diferenţele de opinie sunt exprimate citadin. Fără umori şi fără şopârle. Presupusele erori de verdict ale criticii de ieri şi de azi, sunt, şi ele, înţelese ca atare. Nu li se caută explicaţii ascunse.
Una peste alta, Portret de grup e o carte stenică. Cu întrebări neprotocolare şi cu răspunsuri, uneori, memorabile.
Cum e acela, speculativ, prin care Gheorghe Iova încearcă să identifice motivele pentru care literatura a fost şi va fi întotdeauna în ariergarda vieţii publice. Avem schiţată harta militară a unei întregi bătălii pentru controlul limbajului:
„Aşadar, invidia pe care o au politicienii, despre asta am scris toată viaţa. Şi nu numai ei: teologi, preoţi, ziarişti, te miri cine, toţi ăştia care sunt sporovăitorii lumii şi sporovăiesc şi scriu mai mult decât adevăraţii scriitori, toţi sunt invidioşi, nu-l iartă pe scriitor pentru că scriitorul face ce vor cu toţii, şi anume să ajungă cumva în intimitatea şi la liberul arbitru al unui individ viu, înţelegi? Păi dacă ar fi ajuns discursul lui Ceauşescu unde a ajuns o poveste de Creangă, Capra cu trei iezi, ca să nu fiu tâmpit să zic Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, lucruri pe care numai scriitorii le pot face, alonja maximă este a scriitorilor adevăraţi” (p. 240).
Alt moment de graţie îl are ca protagonist pe Traian T. Coşovei. Care anulează superb, în numai câteva propoziţii, fetişismul poeziei esenţialiste:
„Mulţi comentatori au remarcat «uşurinţa» cu care scriu versuri. Păi, să le dau eu vreo trei luni de «uşurinţă» din viaţa mea şi să vedem care se aruncă primul în puţul liftului, care la stăvilar, care în faţa metroului... şi mai vedem noi atunci... În manualele de criminalistică sunt prezentate patru feluri de sinucidere... Ultima se numeşte punitivă... Manualul era vechi, îl aveam de la Florin Iaru... Nu ştiu cum dracu’ a pus mâna pe el, că era pentru circuit închis. Era oribil ce-am văzut acolo: unii îşi băteau cuie în cap, alţii se dezbrăcau în zăpadă... Acum, fiecare cu metoda lui. Numai că există şi sinuciderea prin poezie” (p. 231).
Aştept al treilea volum din serie, antologia. Ca să fiu exigent şi cu ea. Din respect intelectual.
joi, 5 ianuarie 2012
O. NIMIGEAN
Goma. Paul Goma. Nici mai mult si nici mai putin
(*text preluat din revista TIUK!)
Pentru scriitorul roman - de azi, de ieri, de antart - caracterul conteaza doar in orizontul unui "ce profit". La "jertfa patriotica" pretinde chitanta, la revolutiune participa cu mare furor mai ales daca e voie de la politie. In general, scriitorul roman se considera posesorul unui dar divin, talentul, si nu se face - ma-ntelegi? - sa-l iroseasca in gherile cu puterea seculara. Nici in procese alambicate de constiinta. Roman si, implicit, destept, el a invatat inca de la cronicari ca nu vremurile sint sub om, ci "vitavercea", de-aceea a preferat, prefera (si va prefera?) compromisul, eschiva, mica intelegere cu un diavol nu chiar atit de negru, combinatia, trendul. La limita (decembrie '89?), cind lucrurile se rastoarna, va pretinde ca altceva a fost in sufletul lui, mai mult, ca a "slabit sistemul din interior", ca, oricum, a rezistat prin cultura si, in definitiv, binemerita de la patrie.
Paul Goma e altfel. Calitatea sa maitresse - care-i aduce atitea ponoase - este consecventa. Consecventa cu memoria, in fapte si nume, rostite raspicat. Consecventa in a respinge politica laliie a compromisului, din aceeasi fidelitate fata de memorie, altfel spus, fata de un adevar incercat pe propria piele si pe propria constiinta. Face uneori erori de amanunt - pe care le indreapta onest, cu mea culpa - , insa pe fondul problemei dovedeste un discernamint impecabil. Paul Goma nu-si tradeaza din oportunism - ce loc caldut si-ar fi asigurat!.... - temele consubstantiale, incarcate mereu de o tensiune etica straina de naravurile carpato-danubiano-pontice. Argumentele sale, incorporate in numeroasele carti de literatura propriu-zisa, in jurnale, in epistolar, in publicistica, se sprijina pe experienta concentrationara, pe experienta protestului explicit, pe indelungata experienta a exilului, pe refuzul ferm al compensatiilor care l-ar putea anexa (vezi, de pilda, respingerea invitatiei lui Ion Iliescu, presedinte in functie la acea vreme).
Tine de firea pervertita a romanului talentat - si scriitor pe deasupra, si cam securist pe dedesubt - ca Paul Goma sa nu poata fi inghitit, darmite mistuit. Intr-o vreme nu avea opera (Beniuc, ce-i drept, ajunsese la vreo saptezeci de volume de "tobosar al vremurilor noi", Eugen Simion ii depunea la picioare encomionul aniversar). Pe urma, cind cartile s-au succedat cu repeziciune, n-a avut talent (dupa '89, in "Romania literara", Constantin Toiu, cu o grimasa de mare aristocrat al stilului - e plina lumea noastra de frizeri galanti care se viseaza "gatoparzi" - , il trecea la ilizibili, contrapunindu-i-l pe Petru Dumitriu, repede luat in brate de "lumea buna", editat masiv, inclus in manual, absolvit, de aceeasi "Romanie literara", prin George Pruteanu, pina si de ticalosia romanului Drum fara pulbere, in care viitorul vadimist simtea "gheara leului"). In pupatul cu muci de dupa Revolutie revistele literare i-au facut curte ("Romania literara" publica in serial Patimile dupa Pitesti), incercind sa si-l urce in herb. Editura "Humanitas" i-a tiparit rapid romanul Gherla. Goma dadea bine. Numai ca Goma n-a inteles sa dea si la pace cu oameni atit de draguti, ce-i deschideau, iata, portile spre cititorul roman. Asa ca un al doilea volum scos de "Humanitas", Culoarea curcubeului, a ajuns urgent de la tipografie la topit. Directorul "Romaniei literare", Nicolae Manolescu, intr-un editorial pe prima pagina, promitea public, fara a rosi, ca Paul Goma nu va mai aparea in veci in revista. Cruntul C.T.P. insotea darea la tipar, in "Alia", a unei scrisori a lui Paul Goma catre Nicolae Ceausescu (redactata in conjunctura speciala a presiunilor Securitatii), de o flegma groasa in obrazul disidentului, caruia ii erau infierate citeva pasaje de dialog aparent concesiv cu dictatorul. Nu mult dupa aceea, C.T.P., la televizor, zimbea duios fata in fata cu Adrian Paunescu, furnicat pina in maduva de lira bardului de la Barca. Cele trei volume de Jurnal de la "Nemira" (a caror editare a fost sustinuta de un alt mare "antipatic", disident notoriu, la rindu-i, Dan Petrescu) au marcat trecerea la repudierea in masa. Confruntata cu tabloul grotesc al propriei meschinarii, intelighentia autohtona a reactionat vehement, acuzindu-l pe exilatul de la Paris de "lipsa de caracter", de josnicie umana, de tot ce vrei si nu vrei, de minciuna, de fals, poate chiar de tuberculoza, reiterind si marota lipsei de talent. In plus, taman in "22", revista a societatii civile (unde, bunaoara, ani la rind si-a depus ouale democrate un turnator ordinar precum Dan Oprescu), Bianca Balota denunta disidenta lui Paul Goma drept o cacialma, un tam-tam intretinut pentru a dobindi viza de plecare in Occident. Goma trebuia desfiintat in toate ipostazele sale, daca ar fi fost posibil chiar in cea mai legitimanta, de opozant notoriu al regimului comunist. N-a tinut (imi amintesc riposta lui Gabriel Andreescu), dar cel putin s-a incercat. Intelighentia - avind si semnalul nefericit al Monicai Lovinescu - s-a intrecut intr-o frenezie a macularii. Se daduse voie la aruncat cu piatra in Paul Goma. S-a aruncat si cu piatra, si cu ligheanul de zoaie.
Acum, la zi, e si mai rau. Lui Goma i s-a lipit eticheta de antisemit. Semnificatia ei simbolica este aceea de stigmat absolut, similara unei degradari civice in republica literelor. Si in toate republicile. Cu o retorica a lacrimilor de crocodil, disidentului din anii '70 i se recunosc din nou meritele (Ioan Bogdan Lefter, Laszlo Alexandru), pentru a i se deplinge ipocrit definitiva iesire din scena. Goma ar fi devenit tristul supravietuitor al unui imens capital simbolic, iremediabil irosit. Daca ar fi antisemit, Goma si-ar merita excomunicarea. Textul incriminat, Saptamina rosie, avind ca tema retragerea armatei romane dupa Ultimatum, "pacatuieste", ca intreaga opera a lui Goma, prin fervoare justitiara. Lui Goma ii repugna organic ideile primite de-a gata, decretele, ucazurile, complicitatile tacite cu scheletele din dulap, el cade mereu pe subiectele incomode, despre care nu e momentul sa se vorbeasca. Nu era momentul, sub comunism, sa se vorbeasca despre spatiul concentrationar - Goma a vorbit. Nu e momentul acum sa se zgindare susceptibilitati legate de anumite evenimente istorice - Goma le zgindare, fidel principiului adevarului, de la care n-a abdicat niciodata (am citit in "Tribuna" interventia fostului sau prieten, Laszlo Alexandru, de o sofistica penibila, care cauta sa demonstreze relativitatea faptelor istorice in stabilirea adevarului, concept dealtminteri fragil, dependent de conjuncturi, de perspective, de scoli istoriografice etc. - lucruri prea subtile pentru un ignorant in domeniu precum Paul Goma). Intr-adevar, Goma nu e un sofist. Are proprietatea culorilor: la el albul e alb, negrul e negru, verdele e verde si rosul e rosu. Le vede si le numeste. Chestiune de bun simt. Pentru el bataile incasate de la Goiciu nu devin epifenomene ale pedagogiei unei utopii generoase, palmele lui Plesita nu pot fi reinterpretate ca un accident nefericit in "societatea socialista multilateral dezvoltata", excluderea din Uniunea Scriitorilor nu va fi pusa pe seama unei rataciri de moment a unor colegi de condei, agresiunea unor civili evrei asupra soldatilor romani nu e stearsa cu buretele din perspectiva Holocaustului, dupa cum nici represiunea romaneasca nu e trecuta sub tacere si nici pe departe absolvita - din contra, e blamata apasat. Discursul asa-zis antisemit al lui Goma ramine de fapt un discurs critic, nu acorda voturi de blam sau certificate de buna purtare, nu face apologii rasiste, nu deviaza in elogierea romanului verde, nu are alt parti-pris decit anamneza, recuperarea faptelor, iesirea din tacere. Pe scurt - nuditatea faptelor, ca sa nu folosesc un termen atit de maleabil precum "adevarul istoric". Iar cind "nuditatea faptelor" incepe sa supere, ceva nu este in regula. Rentierii Holocaustului (care, nu demult, ii vizasera abuziv pe Manolescu, Liiceanu, Dorin Tudoran, uitindu-l ca din intimplare pe Vadim, ba chiar trecindu-l la "baietii buni") s-au autosesizat, intervenind ca o obtuza politie a spiritului, de-un maniheism primitiv - polarizat in "buni" si "rai", in "ai nostri" si "dusmani" - , si l-au pus pe Goma la index. Amicii sai literari n-au ratat prilejul de a se alatura noului linsaj, in speranta de a scapa macar acum de Paul Goma (daca repugnantul personaj oricum refuza cu obstinatie sa-si dea obstescul sfirsit). Citit in ecourile de presa, Goma e un antisemit feroce, intratabil, periculos. Citit in litera si spiritul cartilor sale, cum ne cere insistent - si, pare-se, inutil - , acuza se dezumfla pina la cabala si calomnie. Feroce, intratabile si periculoase pentru devertebratii plaivazului raminind doar reflexele de om liber ale scriitorului.
De ce este atit de urit Paul Goma de catre intelighentia romana? Ce nu i se poate ierta? De ce, de la injurie, delatiune, conspiratia tacerii si retur, s-a incercat si se incearca orice mijloc de anihilare simbolica (anihilarea fizica a incercat-o, din fericire fara succes, Securitatea, prin agentul Haiducu)? Insistind in anihilarea lui Goma, intelighentia isi dezvaluie un enorm complex. L-as numi complexul reprezentativitatii ilegitime pentru societatea civila. Persoane de merit intelectual neindoielnic emit pretentia de a-si transfera prestigiul profesional, dobindit in perioada comunista, in spatiul public de azi. Se vor lideri de opinie, intelepti ai neamului, "arhei", "boieri ai mintii", profesori de democratie si spirit european etc. Partial, au si fost perceputi in aceasta calitate. Or', ei sint (sau au fost) doar critici literari meritorii (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex. Stefanescu, Ioan Bogdan Lefter), filosofi sau critici de arta (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu), scriitori de o anumita anvergura (Nicolae Breban, Octavian Paler, Augustin Buzura, Eugen Uricariu s.a.m.d.), nici pe departe oameni ai gestului civic hotarit, cu toate riscurile presupuse. Autoritatea lor morala e subreda, se bazeaza pe consensul tacit de a nu tulbura apele de dinainte de '89 (si, vai, de dupa). Paul Goma le-a tulburat, dezvaluind lasitati de nebanuit la fete atit de subtiri, egoisme care au naruit orice speranta de solidaritate, ignominii frapante intr-o relatie de presupusa prietenie, pacate omenesti, prea omenesti, poate acceptabile, de iertat intr-o lume normala, dar care, in comunism, au descurajat miscarile de anvergura, lasindu-i singuri si la discretia regimului pe initiatori. Lucrul acesta nu-l uita nici Goma - cum sa-l uite? ar fi similar cu a-si bate joc de sine insusi - , nici inamicii sai. Din toata floarea scriitorimii, in '77 i s-a alaturat lui Goma doar Ion Negoitescu. Restul "directorilor de constiinta" si-au camuflat frica sub pretexte dintre cele mai pretios-ridicole - adica, vezi bine, dumnealor ar fi semnat, dar Goma nu e totusi reprezentativ, n-are nici viziune, nu citeaza din Heidegger, textul sau e sub stacheta intelectuala a cinstitelor obraze, ar trebui refacut. Ai fi tentat sa crezi ca lipsa de reactie se datoreaza unei... incompatibilitati stilistice. Altfel, le-ar fi aratat domniile lor ticalosilor de comunisti ce inseamna minia de scriitor si intelectual roman!... Astazi, nu-i pot ierta lui Goma ca a fost si victima lasitatii lor. Se va fi observat ca reprosurile lui Paul Goma tintesc in primul rind lasitatea scriitorilor si intelectualilor ce-si supraevalueaza eroismul anticomunist de bucatarie, erijindu-se in autoritati morale. N-am remarcat sa-l fi infuriat un Radu Petrescu sau un I.D.Sarbu (ironizat totusi en passant, mai degraba cu intelegere si afectiune), ci falsele verticalitati, gelatinele de mai an care pozeaza in dure blocuri de cremene, onorabilii si venerabilii obsedati de propria imagine, de propriile privilegii, de propriul "coledzi" - care nu se cade sa ramina tocmai dumnealor fara... -, de papica, de bursica, de sinecurica. Pseudoimaculatii sint tintele predilecte ale lui Goma, virginele reconditionate, cei ce cred ca li se cuvine locul din capul mesei (unde, scaldind-o si dupa '89, au fost de altfel asezati, ba in fruntea unei reviste, ca Nicolae Manolescu - baiatul cuminte de interviu al lui Ion Iliescu -, ba in fruntea fostei "Edituri politice", devenita peste noapte "Humanitas", ba in fruntea unei noi "Fundatii culturale" croite pe masura, vezi Augustin Buzura, ba in fruntea Ministerului Culturii, ca Marin Sorescu, ba, precum "apoliticul" Eugen Simion, la conducerea, cam pe viata, a Academiei s.a.m.d.).
In oglinda lui Goma imaginea lor isi resoarbe aurele iluzorii, "marile figuri" se amalgameaza intr-un tablou grotesc, provocindu-ti mai degraba plinsul decit risul: aceasta e crema natiei, aceasta e "lumea buna" (in fata careia tinarul Marius Chivu facea o plecaciune, comentind condescendent Pizdet-ul lui Alexandru Vakulovski, de neprizat pentru nasurile fine), aceasta ne este intelighentia, aceasta ne este elita. In spiritul povestitorului moldav - si in ciuda Academiei d-lui Simion - am sa rostesc o vorba proasta, dar de neevitat: pe Paul Goma nu-l suporta, pe Paul Goma il detesta, pe Paul Goma il urasc visceral toti cei carora le atrage atentia - taman cind vor sa-si savureze metamorfoza din broasca in print - ca nu se poate si cu pula-n cur, si cu sufletu-n rai. "Lumea lor buna" are un deficit flagrant de exemplaritate, e compusa din oameni nici buni, nici rai, "nici asa, nici altminteri", din caldicei. Le citesc adeseori cartile - unele sint lizibile, citeva savuroase -, dar nu-i stimez cu adevarat. Autoritatea lor morala, cu care vor sa ma copleseasca, e nula. Intr-un cintec celebru, Visotki indemna sa-ti verifici prietenii luindu-i cu tine pe munte. Goma i-a verificat bucata cu bucata. Nu se prea putura in pisc... Cum sa-l aiba la inima (minte si literatura)? Exemplu de ultima ora: sub proaspata conducere a lui Nicolae Manolescu, U.S.R. da, abject, curs unei delatiuni ordinare, venita dinspre comunitatea evreiasca, si acuza derapajul - "antisemit", fireste - al "Vietii romanesti", unde au fost publicate, sub semnatura lui Paul Goma, "idei contrare valorilor si normelor acceptate in lumea contemporana" (deslusiti cadentele staliniste ale limbii de lemn?). Diversiunea continua. Lui Goma trebuie sa i se taie limba. Goma trebuie eliminat cu orice pret. Goma si oricine vine in atingere cu Goma, acum Liviu Ioan Stoiciu si revista "Viata romaneasca". Ucaz, chemare la ordinul autoritatii, amenintare cu votul de blam si excludere (un inventar sinistru, pe care-l credeam disparut) - nicidecum dezbatere, cu ambele parti invitate la rampa. Cenzura, nu discutie libera, intr-un climat democrat. Sentinta fara drept de apel, pronuntata inainte de judecata, nu analiza pe text (care ar demonta, de altfel, enormitatea acuzei). Astfel intelege Nicolae Manolescu "sa repereze" onoarea pierduta a Uniunii Scriitorilor, punindu-i inca o data pumnul in gura lui Goma, dupa ce l-a interzis in paginile "Romaniei literare". Turnatoriile lui Eugen Uricariu ii miros a trandafiri. Colaborarea lui Augustin Buzura cu Securitatea sta sub semnul indoielii pina la probe mai concludente. Antisemitismul lui Goma e insa clar, de la sine inteles, fara dubii, nu mai necesita nici o verificare, e gata ambalat, numai bun de livrat oprobiului public. Aceasta e mentalitatea, acestea sint reflexele, acestea sint umorile. Acesta-i omul, asta este tara. Oricit de dur ar suna epitetele stupidului caz, cu precedent doar in totalitarism, ele trebuie rostite: jegos, mirsav, cacacios.
Ma intreb, urmarind neobositele tentative de linsaj simbolic, daca nu a gresit, pe undeva, insusi Paul Goma. Parca e prea mult, neomeneste de mult. Moralismul sau intransigent, de expresie hipercoroziv-pamfletara, nu-i va fi descurajat pina si pe cei care-l priveau cu o simpatie sincera, pina si pe cei dispusi sa-si asume culpele? Un plus de diplomatie, de cordialitate fara concesii, n-ar fi netezit, oare, asperitatile? Imi dau seama ca uzez de o retorica naiva. Daca ar fi fost posibil, s-ar fi intimplat. Nu Goma a refuzat dialogul. Goma a oferit, din ce in ce mai exasperat, premisele unui dialog pertinent. Imposibilii lui parteneri doreau, in schimb, dupa '89, un disident impaiat, de parada, care sa-i legitimeze moral. Propuneau amnezia ca temei al impacarii. Li s-a explicat ca "aiasta nu se poate", nu pentru ca e Goma ursuz si rinzos, nu pentru ca, din sadism, i-ar placea sa se joace cu ei tavalindu-i in piata publica prin smoala si pene. Din cu totul alte motive, de nepriceput si indigerabile pentru campionii micilor intelegeri: principiile nu se negociaza dupa cum bate vintul - azi aici, miine-n Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut? - , caracterul nu e suma oportunismelor (suma acestora fiind tocmai lipsa de caracter), datoriile trebuie platite. De pe aceasta pozitie Paul Goma era - si este - permeabil la dialog. Numai ca nu are cu cine sta de vorba. Tot mai inversunatilor sai "nemaiprieteni" - ca sa preiau morfologia scriitorului - li s-a cerut, cu indreptatire (fapte, fapte, fapte), sa treaca proba crestina a umilintei. Sa-si recunoasca greselile, ca sa poata fi pur si simplu iertati. In loc de umilinta purificatoare, "nemaiprietenii" au reactionat ca niste mari cucoane ofensate ca li se reaminteste un trecut nu tocmai onorabil. De subliniat, au reactionat de pe o pozitie de putere, angajind o logistica uriasa: institutii ale statului, media, edituri etc. Impotriva unui om cu adevarat singur, care nu le poate riposta decit cu verbul. Uite ca verbul face fata! S-a insinuat ideea ca Paul Goma ar fi un cazan de ura (ciudat, cei ce-l cunosc indeaproape - Ion Solacolu, de pilda - il caracterizeaza drept "un suflet mare"). Pun pariu cu Nicolae Manolescu garsoniera mea de la G4 contra unei cutii de chibrituri ca Paul Goma isi uraste dusmanii tot atit de mult, pe cit este de antisemit. Adica deloc. Ii va fi privind, in schimb, din exilul sau fara intoarcere, cu o nespusa mila. Nespusa, dar intrevazuta printre rinduri.
Cufundata in revelatorul Paul Goma, intelighentia si-a probat - coborind pina la mirlania duhnitoare a scandalului "Vietii romanesti" - incapacitatea de a face gesturile reparatorii. Care - acestea! - ar fi normalizat relatia si ar fi sters din pacate. Ar fi fost atit de simplu! Chiar nu putea fi invitat Paul Goma, cu scuzele de rigoare, sa-si reia locul in "Uniunea Scriitorilor"? (Cu nesimtire i s-a replicat ca trebuia sa faca o cerere. La "cerere" a fost exclus?). Chiar nu avea loc in revistele de cultura - asa incomod cum e el, ba tocmai de aia! - in care sint reciclati de cincisprezece ani, cu multa intelegere, autori de indoielnica tinuta morala, de la Petru Dumitriu la Titus Popovici si D.R.Popescu? Chiar nu meritau cartile sale o discutie serioasa - critica, nu encomiastica? Nici una dintre ele n-a fost demna de vreun premiu? Personalitatea sa literara nu era la inaltimea unei distinctii precum "Opera omnia", decernata de Fundatia "Anonimul", cu tot cu miliardul aferent (din care isi construieste Nicolae Manolescu un adapost pentru batrinete)? Chiar nu se putea manifesta fata de Paul Goma - daca nu iubire, daca nu recunostinta - cel putin intelegere? Nu neaparat scriitoriceasca - pur si simplu umana, ca pentru un om ce ilustreaza o biografie a traumelor repetate. Gabriel Liiceanu sau Silviu Lupescu, in loc sa-l dea la topit sau sa-l cenzureze, nu i-ar fi putut propune o serie de autor, care sa-l readuca in circuitul firesc al pietei de carte din tara? Toate acestea constituiau obligatii (as spune "de onoare", daca acest substantiv mai face parte din vocabularul limbii romane), nu favoruri. Faptul ca nu au fost indeplinite atesta o boala cronica, un postcomunism incapatinat (intr-o cultura care se alinta fluturind panasul postmodernismului), o labilitate morala dezesperanta.
Existenta lui Paul Goma, contestata sa existenta, chinuita si eroica in acelasi timp, ramine unul dintre putinele motive de optimism, demonstrind ca organismul cultural autohton inca mai secreta anticorpi vigurosi, nu a fost coplesit de metastaze. Cu trecerea timpului, apele se vor limpezi, o alta generatie, care nu va mai datora nimic baronilor literari de astazi, ii va face dreptate lui Paul Goma (si isi va face astfel siesi dreptate), descoperind in cartile lui atit bestiarul unor decenii monstruoase, cit si un model, aproape neverosimil, de verticalitate.
Eu, unul, mai tirziu decit s-ar fi cuvenit, iti multumesc, Paul Goma! Imi pare rau ca nu te-am cunoscut!
Iasi, 07.09.2005
Goma. Paul Goma. Nici mai mult si nici mai putin
(*text preluat din revista TIUK!)
Pentru scriitorul roman - de azi, de ieri, de antart - caracterul conteaza doar in orizontul unui "ce profit". La "jertfa patriotica" pretinde chitanta, la revolutiune participa cu mare furor mai ales daca e voie de la politie. In general, scriitorul roman se considera posesorul unui dar divin, talentul, si nu se face - ma-ntelegi? - sa-l iroseasca in gherile cu puterea seculara. Nici in procese alambicate de constiinta. Roman si, implicit, destept, el a invatat inca de la cronicari ca nu vremurile sint sub om, ci "vitavercea", de-aceea a preferat, prefera (si va prefera?) compromisul, eschiva, mica intelegere cu un diavol nu chiar atit de negru, combinatia, trendul. La limita (decembrie '89?), cind lucrurile se rastoarna, va pretinde ca altceva a fost in sufletul lui, mai mult, ca a "slabit sistemul din interior", ca, oricum, a rezistat prin cultura si, in definitiv, binemerita de la patrie.
Paul Goma e altfel. Calitatea sa maitresse - care-i aduce atitea ponoase - este consecventa. Consecventa cu memoria, in fapte si nume, rostite raspicat. Consecventa in a respinge politica laliie a compromisului, din aceeasi fidelitate fata de memorie, altfel spus, fata de un adevar incercat pe propria piele si pe propria constiinta. Face uneori erori de amanunt - pe care le indreapta onest, cu mea culpa - , insa pe fondul problemei dovedeste un discernamint impecabil. Paul Goma nu-si tradeaza din oportunism - ce loc caldut si-ar fi asigurat!.... - temele consubstantiale, incarcate mereu de o tensiune etica straina de naravurile carpato-danubiano-pontice. Argumentele sale, incorporate in numeroasele carti de literatura propriu-zisa, in jurnale, in epistolar, in publicistica, se sprijina pe experienta concentrationara, pe experienta protestului explicit, pe indelungata experienta a exilului, pe refuzul ferm al compensatiilor care l-ar putea anexa (vezi, de pilda, respingerea invitatiei lui Ion Iliescu, presedinte in functie la acea vreme).
Tine de firea pervertita a romanului talentat - si scriitor pe deasupra, si cam securist pe dedesubt - ca Paul Goma sa nu poata fi inghitit, darmite mistuit. Intr-o vreme nu avea opera (Beniuc, ce-i drept, ajunsese la vreo saptezeci de volume de "tobosar al vremurilor noi", Eugen Simion ii depunea la picioare encomionul aniversar). Pe urma, cind cartile s-au succedat cu repeziciune, n-a avut talent (dupa '89, in "Romania literara", Constantin Toiu, cu o grimasa de mare aristocrat al stilului - e plina lumea noastra de frizeri galanti care se viseaza "gatoparzi" - , il trecea la ilizibili, contrapunindu-i-l pe Petru Dumitriu, repede luat in brate de "lumea buna", editat masiv, inclus in manual, absolvit, de aceeasi "Romanie literara", prin George Pruteanu, pina si de ticalosia romanului Drum fara pulbere, in care viitorul vadimist simtea "gheara leului"). In pupatul cu muci de dupa Revolutie revistele literare i-au facut curte ("Romania literara" publica in serial Patimile dupa Pitesti), incercind sa si-l urce in herb. Editura "Humanitas" i-a tiparit rapid romanul Gherla. Goma dadea bine. Numai ca Goma n-a inteles sa dea si la pace cu oameni atit de draguti, ce-i deschideau, iata, portile spre cititorul roman. Asa ca un al doilea volum scos de "Humanitas", Culoarea curcubeului, a ajuns urgent de la tipografie la topit. Directorul "Romaniei literare", Nicolae Manolescu, intr-un editorial pe prima pagina, promitea public, fara a rosi, ca Paul Goma nu va mai aparea in veci in revista. Cruntul C.T.P. insotea darea la tipar, in "Alia", a unei scrisori a lui Paul Goma catre Nicolae Ceausescu (redactata in conjunctura speciala a presiunilor Securitatii), de o flegma groasa in obrazul disidentului, caruia ii erau infierate citeva pasaje de dialog aparent concesiv cu dictatorul. Nu mult dupa aceea, C.T.P., la televizor, zimbea duios fata in fata cu Adrian Paunescu, furnicat pina in maduva de lira bardului de la Barca. Cele trei volume de Jurnal de la "Nemira" (a caror editare a fost sustinuta de un alt mare "antipatic", disident notoriu, la rindu-i, Dan Petrescu) au marcat trecerea la repudierea in masa. Confruntata cu tabloul grotesc al propriei meschinarii, intelighentia autohtona a reactionat vehement, acuzindu-l pe exilatul de la Paris de "lipsa de caracter"
Acum, la zi, e si mai rau. Lui Goma i s-a lipit eticheta de antisemit. Semnificatia ei simbolica este aceea de stigmat absolut, similara unei degradari civice in republica literelor. Si in toate republicile. Cu o retorica a lacrimilor de crocodil, disidentului din anii '70 i se recunosc din nou meritele (Ioan Bogdan Lefter, Laszlo Alexandru), pentru a i se deplinge ipocrit definitiva iesire din scena. Goma ar fi devenit tristul supravietuitor al unui imens capital simbolic, iremediabil irosit. Daca ar fi antisemit, Goma si-ar merita excomunicarea. Textul incriminat, Saptamina rosie, avind ca tema retragerea armatei romane dupa Ultimatum, "pacatuieste", ca intreaga opera a lui Goma, prin fervoare justitiara. Lui Goma ii repugna organic ideile primite de-a gata, decretele, ucazurile, complicitatile tacite cu scheletele din dulap, el cade mereu pe subiectele incomode, despre care nu e momentul sa se vorbeasca. Nu era momentul, sub comunism, sa se vorbeasca despre spatiul concentrationar - Goma a vorbit. Nu e momentul acum sa se zgindare susceptibilitati legate de anumite evenimente istorice - Goma le zgindare, fidel principiului adevarului, de la care n-a abdicat niciodata (am citit in "Tribuna" interventia fostului sau prieten, Laszlo Alexandru, de o sofistica penibila, care cauta sa demonstreze relativitatea faptelor istorice in stabilirea adevarului, concept dealtminteri fragil, dependent de conjuncturi, de perspective, de scoli istoriografice etc. - lucruri prea subtile pentru un ignorant in domeniu precum Paul Goma). Intr-adevar, Goma nu e un sofist. Are proprietatea culorilor: la el albul e alb, negrul e negru, verdele e verde si rosul e rosu. Le vede si le numeste. Chestiune de bun simt. Pentru el bataile incasate de la Goiciu nu devin epifenomene ale pedagogiei unei utopii generoase, palmele lui Plesita nu pot fi reinterpretate ca un accident nefericit in "societatea socialista multilateral dezvoltata", excluderea din Uniunea Scriitorilor nu va fi pusa pe seama unei rataciri de moment a unor colegi de condei, agresiunea unor civili evrei asupra soldatilor romani nu e stearsa cu buretele din perspectiva Holocaustului, dupa cum nici represiunea romaneasca nu e trecuta sub tacere si nici pe departe absolvita - din contra, e blamata apasat. Discursul asa-zis antisemit al lui Goma ramine de fapt un discurs critic, nu acorda voturi de blam sau certificate de buna purtare, nu face apologii rasiste, nu deviaza in elogierea romanului verde, nu are alt parti-pris decit anamneza, recuperarea faptelor, iesirea din tacere. Pe scurt - nuditatea faptelor, ca sa nu folosesc un termen atit de maleabil precum "adevarul istoric". Iar cind "nuditatea faptelor" incepe sa supere, ceva nu este in regula. Rentierii Holocaustului (care, nu demult, ii vizasera abuziv pe Manolescu, Liiceanu, Dorin Tudoran, uitindu-l ca din intimplare pe Vadim, ba chiar trecindu-l la "baietii buni") s-au autosesizat, intervenind ca o obtuza politie a spiritului, de-un maniheism primitiv - polarizat in "buni" si "rai", in "ai nostri" si "dusmani" - , si l-au pus pe Goma la index. Amicii sai literari n-au ratat prilejul de a se alatura noului linsaj, in speranta de a scapa macar acum de Paul Goma (daca repugnantul personaj oricum refuza cu obstinatie sa-si dea obstescul sfirsit). Citit in ecourile de presa, Goma e un antisemit feroce, intratabil, periculos. Citit in litera si spiritul cartilor sale, cum ne cere insistent - si, pare-se, inutil - , acuza se dezumfla pina la cabala si calomnie. Feroce, intratabile si periculoase pentru devertebratii plaivazului raminind doar reflexele de om liber ale scriitorului.
De ce este atit de urit Paul Goma de catre intelighentia romana? Ce nu i se poate ierta? De ce, de la injurie, delatiune, conspiratia tacerii si retur, s-a incercat si se incearca orice mijloc de anihilare simbolica (anihilarea fizica a incercat-o, din fericire fara succes, Securitatea, prin agentul Haiducu)? Insistind in anihilarea lui Goma, intelighentia isi dezvaluie un enorm complex. L-as numi complexul reprezentativitatii ilegitime pentru societatea civila. Persoane de merit intelectual neindoielnic emit pretentia de a-si transfera prestigiul profesional, dobindit in perioada comunista, in spatiul public de azi. Se vor lideri de opinie, intelepti ai neamului, "arhei", "boieri ai mintii", profesori de democratie si spirit european etc. Partial, au si fost perceputi in aceasta calitate. Or', ei sint (sau au fost) doar critici literari meritorii (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex. Stefanescu, Ioan Bogdan Lefter), filosofi sau critici de arta (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu), scriitori de o anumita anvergura (Nicolae Breban, Octavian Paler, Augustin Buzura, Eugen Uricariu s.a.m.d.), nici pe departe oameni ai gestului civic hotarit, cu toate riscurile presupuse. Autoritatea lor morala e subreda, se bazeaza pe consensul tacit de a nu tulbura apele de dinainte de '89 (si, vai, de dupa). Paul Goma le-a tulburat, dezvaluind lasitati de nebanuit la fete atit de subtiri, egoisme care au naruit orice speranta de solidaritate, ignominii frapante intr-o relatie de presupusa prietenie, pacate omenesti, prea omenesti, poate acceptabile, de iertat intr-o lume normala, dar care, in comunism, au descurajat miscarile de anvergura, lasindu-i singuri si la discretia regimului pe initiatori. Lucrul acesta nu-l uita nici Goma - cum sa-l uite? ar fi similar cu a-si bate joc de sine insusi - , nici inamicii sai. Din toata floarea scriitorimii, in '77 i s-a alaturat lui Goma doar Ion Negoitescu. Restul "directorilor de constiinta" si-au camuflat frica sub pretexte dintre cele mai pretios-ridicole - adica, vezi bine, dumnealor ar fi semnat, dar Goma nu e totusi reprezentativ, n-are nici viziune, nu citeaza din Heidegger, textul sau e sub stacheta intelectuala a cinstitelor obraze, ar trebui refacut. Ai fi tentat sa crezi ca lipsa de reactie se datoreaza unei... incompatibilitati stilistice. Altfel, le-ar fi aratat domniile lor ticalosilor de comunisti ce inseamna minia de scriitor si intelectual roman!... Astazi, nu-i pot ierta lui Goma ca a fost si victima lasitatii lor. Se va fi observat ca reprosurile lui Paul Goma tintesc in primul rind lasitatea scriitorilor si intelectualilor ce-si supraevalueaza eroismul anticomunist de bucatarie, erijindu-se in autoritati morale. N-am remarcat sa-l fi infuriat un Radu Petrescu sau un I.D.Sarbu (ironizat totusi en passant, mai degraba cu intelegere si afectiune), ci falsele verticalitati, gelatinele de mai an care pozeaza in dure blocuri de cremene, onorabilii si venerabilii obsedati de propria imagine, de propriile privilegii, de propriul "coledzi" - care nu se cade sa ramina tocmai dumnealor fara... -, de papica, de bursica, de sinecurica. Pseudoimaculatii sint tintele predilecte ale lui Goma, virginele reconditionate, cei ce cred ca li se cuvine locul din capul mesei (unde, scaldind-o si dupa '89, au fost de altfel asezati, ba in fruntea unei reviste, ca Nicolae Manolescu - baiatul cuminte de interviu al lui Ion Iliescu -, ba in fruntea fostei "Edituri politice", devenita peste noapte "Humanitas", ba in fruntea unei noi "Fundatii culturale" croite pe masura, vezi Augustin Buzura, ba in fruntea Ministerului Culturii, ca Marin Sorescu, ba, precum "apoliticul" Eugen Simion, la conducerea, cam pe viata, a Academiei s.a.m.d.).
In oglinda lui Goma imaginea lor isi resoarbe aurele iluzorii, "marile figuri" se amalgameaza intr-un tablou grotesc, provocindu-ti mai degraba plinsul decit risul: aceasta e crema natiei, aceasta e "lumea buna" (in fata careia tinarul Marius Chivu facea o plecaciune, comentind condescendent Pizdet-ul lui Alexandru Vakulovski, de neprizat pentru nasurile fine), aceasta ne este intelighentia, aceasta ne este elita. In spiritul povestitorului moldav - si in ciuda Academiei d-lui Simion - am sa rostesc o vorba proasta, dar de neevitat: pe Paul Goma nu-l suporta, pe Paul Goma il detesta, pe Paul Goma il urasc visceral toti cei carora le atrage atentia - taman cind vor sa-si savureze metamorfoza din broasca in print - ca nu se poate si cu pula-n cur, si cu sufletu-n rai. "Lumea lor buna" are un deficit flagrant de exemplaritate, e compusa din oameni nici buni, nici rai, "nici asa, nici altminteri", din caldicei. Le citesc adeseori cartile - unele sint lizibile, citeva savuroase -, dar nu-i stimez cu adevarat. Autoritatea lor morala, cu care vor sa ma copleseasca, e nula. Intr-un cintec celebru, Visotki indemna sa-ti verifici prietenii luindu-i cu tine pe munte. Goma i-a verificat bucata cu bucata. Nu se prea putura in pisc... Cum sa-l aiba la inima (minte si literatura)? Exemplu de ultima ora: sub proaspata conducere a lui Nicolae Manolescu, U.S.R. da, abject, curs unei delatiuni ordinare, venita dinspre comunitatea evreiasca, si acuza derapajul - "antisemit", fireste - al "Vietii romanesti", unde au fost publicate, sub semnatura lui Paul Goma, "idei contrare valorilor si normelor acceptate in lumea contemporana" (deslusiti cadentele staliniste ale limbii de lemn?). Diversiunea continua. Lui Goma trebuie sa i se taie limba. Goma trebuie eliminat cu orice pret. Goma si oricine vine in atingere cu Goma, acum Liviu Ioan Stoiciu si revista "Viata romaneasca". Ucaz, chemare la ordinul autoritatii, amenintare cu votul de blam si excludere (un inventar sinistru, pe care-l credeam disparut) - nicidecum dezbatere, cu ambele parti invitate la rampa. Cenzura, nu discutie libera, intr-un climat democrat. Sentinta fara drept de apel, pronuntata inainte de judecata, nu analiza pe text (care ar demonta, de altfel, enormitatea acuzei). Astfel intelege Nicolae Manolescu "sa repereze" onoarea pierduta a Uniunii Scriitorilor, punindu-i inca o data pumnul in gura lui Goma, dupa ce l-a interzis in paginile "Romaniei literare". Turnatoriile lui Eugen Uricariu ii miros a trandafiri. Colaborarea lui Augustin Buzura cu Securitatea sta sub semnul indoielii pina la probe mai concludente. Antisemitismul lui Goma e insa clar, de la sine inteles, fara dubii, nu mai necesita nici o verificare, e gata ambalat, numai bun de livrat oprobiului public. Aceasta e mentalitatea, acestea sint reflexele, acestea sint umorile. Acesta-i omul, asta este tara. Oricit de dur ar suna epitetele stupidului caz, cu precedent doar in totalitarism, ele trebuie rostite: jegos, mirsav, cacacios.
Ma intreb, urmarind neobositele tentative de linsaj simbolic, daca nu a gresit, pe undeva, insusi Paul Goma. Parca e prea mult, neomeneste de mult. Moralismul sau intransigent, de expresie hipercoroziv-pamfletara, nu-i va fi descurajat pina si pe cei care-l priveau cu o simpatie sincera, pina si pe cei dispusi sa-si asume culpele? Un plus de diplomatie, de cordialitate fara concesii, n-ar fi netezit, oare, asperitatile? Imi dau seama ca uzez de o retorica naiva. Daca ar fi fost posibil, s-ar fi intimplat. Nu Goma a refuzat dialogul. Goma a oferit, din ce in ce mai exasperat, premisele unui dialog pertinent. Imposibilii lui parteneri doreau, in schimb, dupa '89, un disident impaiat, de parada, care sa-i legitimeze moral. Propuneau amnezia ca temei al impacarii. Li s-a explicat ca "aiasta nu se poate", nu pentru ca e Goma ursuz si rinzos, nu pentru ca, din sadism, i-ar placea sa se joace cu ei tavalindu-i in piata publica prin smoala si pene. Din cu totul alte motive, de nepriceput si indigerabile pentru campionii micilor intelegeri: principiile nu se negociaza dupa cum bate vintul - azi aici, miine-n Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut? - , caracterul nu e suma oportunismelor (suma acestora fiind tocmai lipsa de caracter), datoriile trebuie platite. De pe aceasta pozitie Paul Goma era - si este - permeabil la dialog. Numai ca nu are cu cine sta de vorba. Tot mai inversunatilor sai "nemaiprieteni" - ca sa preiau morfologia scriitorului - li s-a cerut, cu indreptatire (fapte, fapte, fapte), sa treaca proba crestina a umilintei. Sa-si recunoasca greselile, ca sa poata fi pur si simplu iertati. In loc de umilinta purificatoare, "nemaiprietenii" au reactionat ca niste mari cucoane ofensate ca li se reaminteste un trecut nu tocmai onorabil. De subliniat, au reactionat de pe o pozitie de putere, angajind o logistica uriasa: institutii ale statului, media, edituri etc. Impotriva unui om cu adevarat singur, care nu le poate riposta decit cu verbul. Uite ca verbul face fata! S-a insinuat ideea ca Paul Goma ar fi un cazan de ura (ciudat, cei ce-l cunosc indeaproape - Ion Solacolu, de pilda - il caracterizeaza drept "un suflet mare"). Pun pariu cu Nicolae Manolescu garsoniera mea de la G4 contra unei cutii de chibrituri ca Paul Goma isi uraste dusmanii tot atit de mult, pe cit este de antisemit. Adica deloc. Ii va fi privind, in schimb, din exilul sau fara intoarcere, cu o nespusa mila. Nespusa, dar intrevazuta printre rinduri.
Cufundata in revelatorul Paul Goma, intelighentia si-a probat - coborind pina la mirlania duhnitoare a scandalului "Vietii romanesti" - incapacitatea de a face gesturile reparatorii. Care - acestea! - ar fi normalizat relatia si ar fi sters din pacate. Ar fi fost atit de simplu! Chiar nu putea fi invitat Paul Goma, cu scuzele de rigoare, sa-si reia locul in "Uniunea Scriitorilor"? (Cu nesimtire i s-a replicat ca trebuia sa faca o cerere. La "cerere" a fost exclus?). Chiar nu avea loc in revistele de cultura - asa incomod cum e el, ba tocmai de aia! - in care sint reciclati de cincisprezece ani, cu multa intelegere, autori de indoielnica tinuta morala, de la Petru Dumitriu la Titus Popovici si D.R.Popescu? Chiar nu meritau cartile sale o discutie serioasa - critica, nu encomiastica? Nici una dintre ele n-a fost demna de vreun premiu? Personalitatea sa literara nu era la inaltimea unei distinctii precum "Opera omnia", decernata de Fundatia "Anonimul", cu tot cu miliardul aferent (din care isi construieste Nicolae Manolescu un adapost pentru batrinete)? Chiar nu se putea manifesta fata de Paul Goma - daca nu iubire, daca nu recunostinta - cel putin intelegere? Nu neaparat scriitoriceasca - pur si simplu umana, ca pentru un om ce ilustreaza o biografie a traumelor repetate. Gabriel Liiceanu sau Silviu Lupescu, in loc sa-l dea la topit sau sa-l cenzureze, nu i-ar fi putut propune o serie de autor, care sa-l readuca in circuitul firesc al pietei de carte din tara? Toate acestea constituiau obligatii (as spune "de onoare", daca acest substantiv mai face parte din vocabularul limbii romane), nu favoruri. Faptul ca nu au fost indeplinite atesta o boala cronica, un postcomunism incapatinat (intr-o cultura care se alinta fluturind panasul postmodernismului), o labilitate morala dezesperanta.
Existenta lui Paul Goma, contestata sa existenta, chinuita si eroica in acelasi timp, ramine unul dintre putinele motive de optimism, demonstrind ca organismul cultural autohton inca mai secreta anticorpi vigurosi, nu a fost coplesit de metastaze. Cu trecerea timpului, apele se vor limpezi, o alta generatie, care nu va mai datora nimic baronilor literari de astazi, ii va face dreptate lui Paul Goma (si isi va face astfel siesi dreptate), descoperind in cartile lui atit bestiarul unor decenii monstruoase, cit si un model, aproape neverosimil, de verticalitate.
Eu, unul, mai tirziu decit s-ar fi cuvenit, iti multumesc, Paul Goma! Imi pare rau ca nu te-am cunoscut!
Iasi, 07.09.2005
Concurs de debut
Catedra de Literatură universală a Universităţii de Stat din Moldova în colaborare cu Revista „Plumb”, România, anunţă un concurs naţional de debut poetic „Prima Verba” pentru tinerii din Republica Moldova, care nu au un volum de debut şi nu au depăşit vârsta de 35 de ani. Cele mai bune texte vor fi publicate în revista „Plumb”, revistă ce apare lunar la Bacău, România.
Poemele, cinci la număr, (redactate cu Times New Roman, 12, interval 1.5) vor fi trimise pe adresa de email: marie_rotarou@yahoo.fr până la data de 30 ianuarie 2012.
Responsabil de proiect: Maria Pilchin, lector la catedra de Literatură universală.
Jurizarea va fi efectuată de colectivul catedrei de Literatură universală şi de către consiliul redacţional al revistei „Plumb”.
Textele vor fi însoţite de un mic CV în care vor fi indicate datele personale şi alte realizări şi publicaţii literare şi o fotografie.
În caz de maximă necesitate, persoana de contact: Maria Pilchin 0 60609575
Cu adevărat au reuşit acei care au ştiut să se depăşească!
Catedra de Literatură universală a Universităţii de Stat din Moldova în colaborare cu Revista „Plumb”, România, anunţă un concurs naţional de debut poetic „Prima Verba” pentru tinerii din Republica Moldova, care nu au un volum de debut şi nu au depăşit vârsta de 35 de ani. Cele mai bune texte vor fi publicate în revista „Plumb”, revistă ce apare lunar la Bacău, România.
Poemele, cinci la număr, (redactate cu Times New Roman, 12, interval 1.5) vor fi trimise pe adresa de email: marie_rotarou@yahoo.fr până la data de 30 ianuarie 2012.
Responsabil de proiect: Maria Pilchin, lector la catedra de Literatură universală.
Jurizarea va fi efectuată de colectivul catedrei de Literatură universală şi de către consiliul redacţional al revistei „Plumb”.
Textele vor fi însoţite de un mic CV în care vor fi indicate datele personale şi alte realizări şi publicaţii literare şi o fotografie.
În caz de maximă necesitate, persoana de contact: Maria Pilchin 0 60609575
Cu adevărat au reuşit acei care au ştiut să se depăşească!
miercuri, 4 ianuarie 2012
Alexandar Stoicovici
aleksandar doarme
așa e jocul, începe cu moarte.
(Tudor Arghezi)
cântec de leagăn și de moarte
acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic
lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun
și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă
inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea
căzută în grâul roșu de toamnă
moartea nu înseamnă mai nimic
într-un loc în care câinii își îngroapă propiile oase
dacă refuzi să vorbești te vei înfrăţi cu șerpii
va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece
pentru a-ţi îmbălsăma singurătatea
dacă refuzi să vorbești
te vei înfrăţi cu șerpii
la marginea orașului cu mii de ferestre suntem doar noi
unul mai tăcut decât celălalt
în podul casei bunicul stă întins pe jos
cu lama cuțitului înfiptă-n spate
inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor
iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm
de ce şi pentru cine
şobolanul mare cafeniu se plimbă prin toate ungherele corpului
în craniul de gresie ţi-au rămas numai ochii
umflaţi şi alungiţi
ca două măceşe răscoapte
îmi vine să-ţi spun: dă-te dedo mai încolo
strânge-te puţin!
nimeni nu va şti de ce şi pentru cine
şi dacă ne-au asemănat pe bună dreptate
dacă picioarele mele vor intra în pantofii tăi
sau dacă sacoul meu îţi va veni bine la umeri
dă-te mai încolo îţi spun
nimeni nu vede că inima mea e un scul de lână
cu aţele întinse în corpurile
celor pe care-i iubesc
de ce pulsează inima mea otravă în venele lor?
mi-e teamă să mă trezesc
lucrurile s-au legat atât de bine în somn
dă-te dedo mai încolo îţi strig
strânge-te puţin şi împinge andrelele
prin patul ăsta gros de noroi!
maci
soarele apune ca un cap apăsat cu putere
și ținut ore bune sub apă
somnul te apropie de moarte în fiecare noapte
îmi spui că drumul pe care mergi
e ca pescuitul la pâlnie
peștii nu găsesc calea de întoarcere
(nici măcar în vis)
mă rog de tine ca un copil
să nu închizi ochii
îmi lipesc fruntea de fereastră și am impresia că spitalul
e ridicat în mijlocul unui lan de maci
sunt maci în saloane
în pungile de perfuzii
maci sub halatele asistentelor
în pijamalele chinezești ale bolnavilor
până și corpul tău mi se pare năpădit de petale roșii
îți ies din gură
se rostogolesc pe gât și-ți acoperă pieptul
nimic nu e mai îngrozitor decât macii
ce-au acoperit treptele spre morgă
poate doar zâmbetul tău nesigur
și viața ce se termină stupid
cu o pâlnie
gândacii de Colorado
cu fularul galben lămâie
înfășurat la gât
mult mai lucid
cu mișcări exacte.
habar n-am ce știam atunci și nu știu acum
toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
pe care trebuia să-i caut printre sacii de cartofi
ca să-i strivesc:
o pasiune reală
pentru muzica joasă a gândacilor urcând
pe sacii de rafie
(prima dată înveţi să striveşti gândacul
hipnotizat de liniile
de pe spatele lui)
toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
acum că nu mai am nimic cu ei
simt iubirea cum creşte în mine ca o apă sălcie
şi urcă încet din stomac până în piept
şi apoi mai sus pe trahee
încet. fierbinte
de pe limbă alunecă un gândac
pe jumătate negru
acolo unde copiii flămânzi adorm
devenise atât de minunată
încât animalele se adunau în jurul ei
o împingeau cu boturile reci până la marginea pădurii
acolo unde copiii flămânzi adorm
strângând în pumni rădăcinile copacilor
ca pe nişte ugere pline cu lapte
într-o policlinică ordinară la marginea unui parc
am aţipit şi am visat
că umbra mi s-a dezlipit de trup.
copiii plângeau sub pământ şi lacrimile lor
îmi umezeau ochii
umbra cobora printre ei
şi le reteza încheieturile ca o pânză de bomfaier
din pumnii încleştaţi pe rădăcini
creşteau încet
alţi copii mai cuminţi
care deveneau atât de minunați
încât doctorii se adunau în jurul lor
și îi împingeau cu degetele spre scaunele de mușama
acolo unde m-am trezit și eu
cu inimile zvâcnind în piept ca doi pumni
într-un corp nou
chihlimbar
stăm în aceeași barcă întinși pe spate
și eu sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
zeci de râuri trec prin mine
fiecare cu secretele lui
stăm în aceeași barcă întinși pe spate
nimeni n-are habar că suntem acolo
poate doar viermii de mătase cu intuiția lor divină
cu trupurile lor zvelte de ieniceri proaspăt întorși din luptă
hămesiți și lipsiți de orice speranță
sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
văd prin ochii tăi respir prin gura ta
iedera care-ți acoperă urechile îmi acoperă și mie urechile
sângele tău își face drum prin inima mea
doar atât cât să rămân în viață. în rest
zeci de râuri trec prin mine
sunt o deltă în care se întâlnesc îndrăgostiții.
cât de multe li se îngăduie lor și ce frumos vorbesc
fiecare cu secretele lui
stând întinși pe spate în bărcile de lemn
ca niște bucăți proaspăt întărite de chihlimbar
somn ușor
plângi pentru că n-avem bani
plângi pentru că e frig
lemnele sunt ude și nu ard
plângi pentru că au murit vecinii
și nu mai ai de la cine să împrumuți pahare
(ce mai aștepți de la oameni?)
rândunelele și-au făcut cuib în gura de aerisire
zboară la mică înălțime
și-ți mânjesc cu umbra lor covoarele
hainele întinse pe sârmă. plângi
somn ușor
plângi pentru că toți te-au lăsat la aman
reumatismul e sâcâitor
ușa de la sufragerie nu se închide
barca plutește în mlaștină
printre picioarele scaunelor
vâslașul adună copiii din apele salmastre
corpurile lor sunt pline de bube dulci
pâcla se întinde în toată casa
închide ușa
în vis bolile se iau atât de ușor
liliacul îngheață pe hol
florile îți acoperă fața
ai vrea să plângi dar
închizi ochii și lacrimile se pierd în vis
somn ușor
Poeme de Alexandar Stoicovici
aleksandar doarme
așa e jocul, începe cu moarte.
(Tudor Arghezi)
cântec de leagăn și de moarte
acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic
lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun
și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă
inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea
căzută în grâul roșu de toamnă
moartea nu înseamnă mai nimic
într-un loc în care câinii își îngroapă propiile oase
dacă refuzi să vorbești te vei înfrăţi cu șerpii
va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece
pentru a-ţi îmbălsăma singurătatea
dacă refuzi să vorbești
te vei înfrăţi cu șerpii
la marginea orașului cu mii de ferestre suntem doar noi
unul mai tăcut decât celălalt
în podul casei bunicul stă întins pe jos
cu lama cuțitului înfiptă-n spate
inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor
iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm
de ce şi pentru cine
şobolanul mare cafeniu se plimbă prin toate ungherele corpului
în craniul de gresie ţi-au rămas numai ochii
umflaţi şi alungiţi
ca două măceşe răscoapte
îmi vine să-ţi spun: dă-te dedo mai încolo
strânge-te puţin!
nimeni nu va şti de ce şi pentru cine
şi dacă ne-au asemănat pe bună dreptate
dacă picioarele mele vor intra în pantofii tăi
sau dacă sacoul meu îţi va veni bine la umeri
dă-te mai încolo îţi spun
nimeni nu vede că inima mea e un scul de lână
cu aţele întinse în corpurile
celor pe care-i iubesc
de ce pulsează inima mea otravă în venele lor?
mi-e teamă să mă trezesc
lucrurile s-au legat atât de bine în somn
dă-te dedo mai încolo îţi strig
strânge-te puţin şi împinge andrelele
prin patul ăsta gros de noroi!
maci
soarele apune ca un cap apăsat cu putere
și ținut ore bune sub apă
somnul te apropie de moarte în fiecare noapte
îmi spui că drumul pe care mergi
e ca pescuitul la pâlnie
peștii nu găsesc calea de întoarcere
(nici măcar în vis)
mă rog de tine ca un copil
să nu închizi ochii
îmi lipesc fruntea de fereastră și am impresia că spitalul
e ridicat în mijlocul unui lan de maci
sunt maci în saloane
în pungile de perfuzii
maci sub halatele asistentelor
în pijamalele chinezești ale bolnavilor
până și corpul tău mi se pare năpădit de petale roșii
îți ies din gură
se rostogolesc pe gât și-ți acoperă pieptul
nimic nu e mai îngrozitor decât macii
ce-au acoperit treptele spre morgă
poate doar zâmbetul tău nesigur
și viața ce se termină stupid
cu o pâlnie
gândacii de Colorado
cu fularul galben lămâie
înfășurat la gât
mult mai lucid
cu mișcări exacte.
habar n-am ce știam atunci și nu știu acum
toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
pe care trebuia să-i caut printre sacii de cartofi
ca să-i strivesc:
o pasiune reală
pentru muzica joasă a gândacilor urcând
pe sacii de rafie
(prima dată înveţi să striveşti gândacul
hipnotizat de liniile
de pe spatele lui)
toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
acum că nu mai am nimic cu ei
simt iubirea cum creşte în mine ca o apă sălcie
şi urcă încet din stomac până în piept
şi apoi mai sus pe trahee
încet. fierbinte
de pe limbă alunecă un gândac
pe jumătate negru
acolo unde copiii flămânzi adorm
devenise atât de minunată
încât animalele se adunau în jurul ei
o împingeau cu boturile reci până la marginea pădurii
acolo unde copiii flămânzi adorm
strângând în pumni rădăcinile copacilor
ca pe nişte ugere pline cu lapte
într-o policlinică ordinară la marginea unui parc
am aţipit şi am visat
că umbra mi s-a dezlipit de trup.
copiii plângeau sub pământ şi lacrimile lor
îmi umezeau ochii
umbra cobora printre ei
şi le reteza încheieturile ca o pânză de bomfaier
din pumnii încleştaţi pe rădăcini
creşteau încet
alţi copii mai cuminţi
care deveneau atât de minunați
încât doctorii se adunau în jurul lor
și îi împingeau cu degetele spre scaunele de mușama
acolo unde m-am trezit și eu
cu inimile zvâcnind în piept ca doi pumni
într-un corp nou
chihlimbar
stăm în aceeași barcă întinși pe spate
și eu sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
zeci de râuri trec prin mine
fiecare cu secretele lui
stăm în aceeași barcă întinși pe spate
nimeni n-are habar că suntem acolo
poate doar viermii de mătase cu intuiția lor divină
cu trupurile lor zvelte de ieniceri proaspăt întorși din luptă
hămesiți și lipsiți de orice speranță
sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
văd prin ochii tăi respir prin gura ta
iedera care-ți acoperă urechile îmi acoperă și mie urechile
sângele tău își face drum prin inima mea
doar atât cât să rămân în viață. în rest
zeci de râuri trec prin mine
sunt o deltă în care se întâlnesc îndrăgostiții.
cât de multe li se îngăduie lor și ce frumos vorbesc
fiecare cu secretele lui
stând întinși pe spate în bărcile de lemn
ca niște bucăți proaspăt întărite de chihlimbar
somn ușor
plângi pentru că n-avem bani
plângi pentru că e frig
lemnele sunt ude și nu ard
plângi pentru că au murit vecinii
și nu mai ai de la cine să împrumuți pahare
(ce mai aștepți de la oameni?)
rândunelele și-au făcut cuib în gura de aerisire
zboară la mică înălțime
și-ți mânjesc cu umbra lor covoarele
hainele întinse pe sârmă. plângi
somn ușor
plângi pentru că toți te-au lăsat la aman
reumatismul e sâcâitor
ușa de la sufragerie nu se închide
barca plutește în mlaștină
printre picioarele scaunelor
vâslașul adună copiii din apele salmastre
corpurile lor sunt pline de bube dulci
pâcla se întinde în toată casa
închide ușa
în vis bolile se iau atât de ușor
liliacul îngheață pe hol
florile îți acoperă fața
ai vrea să plângi dar
închizi ochii și lacrimile se pierd în vis
somn ușor
Poeme de Alexandar Stoicovici
Mircea Ciobanu spune:
Dumitru, problema nu e: dacă există sau nu romane bune scrise în Basarabia (deşe fără asta celelalte chiar sunt imposibile). Problema e că ele nu sunt cunoscute deloc, sau nu au impresionat. Ancheta este OGLINDA PERCEPŢIEI, de ce să te supe...ri? Era mai simplu (se părea) când aceeaşi opinie o avea Manolescu ori altcineva: puteai să te superi, să spui că e ignorant sau arogant etc. Eu văd cel puţin două posibile probleme. Una (cum să ne facem cunoscuţi) e relativ... rezolvabilă: literatura de aici trebuie să ajungă la CITITORUL COMPETENT de acolo. Nu la prietenul care să laude cartea, ci la criticul care s-o examineze, în context. A doua problemă (CUM SĂ IMPRESIONĂM). Aici răspunsul e simplu, iar demonstrarea - dificil de realizat: trebuie să scrim mult mai bine decât prietenii noştri "de dincolo". Or, nu poţi să spui că acolo se scrie prost... Şi atunci nu ne poate "salva" decât minunea genialităţii vreunuia dintre noi. În rest, nu văd o problemă. În totalitatea ei, literatura română merge înainte. Inclusiv, datorită anonimilor care suntem.
Dumitru, problema nu e: dacă există sau nu romane bune scrise în Basarabia (deşe fără asta celelalte chiar sunt imposibile). Problema e că ele nu sunt cunoscute deloc, sau nu au impresionat. Ancheta este OGLINDA PERCEPŢIEI, de ce să te supe...ri? Era mai simplu (se părea) când aceeaşi opinie o avea Manolescu ori altcineva: puteai să te superi, să spui că e ignorant sau arogant etc. Eu văd cel puţin două posibile probleme. Una (cum să ne facem cunoscuţi) e relativ... rezolvabilă: literatura de aici trebuie să ajungă la CITITORUL COMPETENT de acolo. Nu la prietenul care să laude cartea, ci la criticul care s-o examineze, în context. A doua problemă (CUM SĂ IMPRESIONĂM). Aici răspunsul e simplu, iar demonstrarea - dificil de realizat: trebuie să scrim mult mai bine decât prietenii noştri "de dincolo". Or, nu poţi să spui că acolo se scrie prost... Şi atunci nu ne poate "salva" decât minunea genialităţii vreunuia dintre noi. În rest, nu văd o problemă. În totalitatea ei, literatura română merge înainte. Inclusiv, datorită anonimilor care suntem.
In Krasnoiarsk, in Rusia, locuieste o scriitoare bilingva, scrie si in rusa, dar si in romana, scrie poezie si proza, e o scriitoare foarte buna. O cheama Angela Panzaru. A aparut si in antologia Noua poezie basarabeana. E o scriitoare foarte apreciata in Rusia. Angela, mai trimite-ne si noua poezii de-ale tale noi ca sa le publicam aici pe blog!
marți, 3 ianuarie 2012
Revista Corpul T a realizat o ancheta, cele mai bune romane de dupa 1990 incoace. Stupoarea e aceeasi, ca si in cazul altor intreprinderi similare. Lipsesc romanele basarabene. Complet. Or, nu cred ca in acest rastimp nu au dat si scriitorii basarabeni romane bune. Dar acestea lipsesc din listele individuale si din lista finala. E trist.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
xxx Precum un copil avortat Deschid Ușile necunoscuților Ca să-mi caut Amintiri amorțite Le deschid și le închid amintiri amorțite u...
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...