duminică, 15 ianuarie 2012

Când aveam trei ani lui taică-meu îi plăcea foarte tare să-şi pună mâinile pe piept să-şi întindă picioarele spre uşă, să le lipească unul de altul cu degetele în sus, să-şi închidă ochii şi să nu respire sau să respire atât de încet
Încât eu să nu observ asta
Stătea ţeapăn ţeapăn şi eu îl zgâlţâiam dar el
Stătea ţeapăn ţeapăn
pânăcând eu izbucneam în hohote

Zilele acestea soacră-mea e pe patul de moarte
Şi eu, vorba lui Berryman, de mult nu mai am trei ani


dumitru crudu

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

vineri, 13 ianuarie 2012

Sedinta de maine se amana!!!


Sedinta de maine a Atelierului de Proza Vlad Iovita se amana pe duminica, la ora 15.00!

Cei care au posibilitate sa difuzeze anuntul va rog s-o faceti neaparat!

joi, 12 ianuarie 2012

Dumitru Crudu

Cu mâna dreaptă ridicată în sus am părăsit Piteştiul




Dihania îşi trânti labele pe genunchii mei chiar în clipa când mă pregăteam să-mi bag săndvişul în gură. Mâna îmi încremeni deasupra mesei, cam la jumătatea distanţei dintre farfurie şi gura mea larg deschisă, din care mi se scurgea o şuviţă de salivă. Mâna îmi dansa cam la fel de tare, precum îmi dansau şoarecii în burtă. Un sos roşu mi se prelingea pe degete şi eu înghiţeam în sec. Pe urma lui se porni să curgă şi un sos alb- pe semne, că era cine ştie ce tip de maioneză, -năclăindu-mi palma şi nărăvind insistent să-mi intre sub mânecă. Simultan, din celălalt colţ al gurii îmi mai izvorî o şuviţă de salivă.Trebuie să recunosc negru pe alb că, în dimineaţa asta, nu halisem absolut nimic şi maţele îmi ghiorăiau rău. De la Braşov şi până la Piteşti, bătusem un drum foarte lung, dar nu am prea găsit timp să înfulec ceva. După cele cinci ore cât am stat amorţit într-o rablă de autobuz, acum eram eminamente lihnit de foame, cu coastele lipite de spate. Iată de ce atunci când don Călin mă îmbie să îmbuc ceva, nu am stat prea mult pe gânduri şi l-am urmat numaidecât în chicinetă. A deschis cu piciorul uşa bucătăriei, fără să-şi scoată mâinile din buzunare, şi tot cu piciorul a deschis şi uşa frigiderului şi tot fără să-şi scoată mâinile din buzunare.
-Ia-ţi tot ce vrei, mi-a zis, şi eu am înşfăcat o roată de salam şi am tăiat-o într-o farfurie, urmărind cu ochii broştiţi cum bucăţile alea groase se rostogoleau pe platou. Dar domnul Călin m-a strâns cu putere de cot.
-Ai să papi imediat, dar hai mai întâi să-ţi arăt apartamentul. M-a plimbat dintr-o cameră în alta cam vreo jumate de oră, dacă nu şi mai mult, arătându-mi toate odăile apartamentului său vast, foarte întunecos la acea oră, din cauza draperiilor vineţii care acopereau geamurile ferestrelor, ce nu lăsau să pătrundă nici măcar o rază de soare, nu ştiu de ce.
- Poţi să faci şi o baie dacă vrei, mi-a mai zis bărbatul chel, cu faţa suptă, care parcă înghiţise un melestău. Sau poţi să tragi un pui de somn în dormitor, mi-a sugerat dânsul, deschizând cu piciorul uşa dormitorului.
Apoi am revenit în bucătărie. El înainte, cu mâinile în buzunare şi eu în urma lui, cu ochii roată. Mi-a pus o mână pe umăr şi m-a forţat să mă aşez pe un scaun ce stătea în faţa platoului, acoperit cu salamul mărunţit de mine. Alături de acesta, mi-a mai trântit pe masă o farfurie cu icre roşii şi negre, după care eu pur şi simplu mă dădeam în vânt. De unde oare îmi ştia preferinţele? Chiar nu mă tăia prin cap. Ce mai la deal la vale, eram gata să mă arunc asupra tartinelor cu icre roşii, pe care, doar de vreo două ori în viaţa mea le mai păpasem. Şi acum iată că se găseau chiar în faţa mea, la vreo zece centimetri depărtare de mâna mea. Abia aşteptam să se care don Călin ca să le pot îngiţi în voie.
-Eu merg să-ţi citesc romanul în grădină, da tu mănâncă, bătrâne, şi dacă mai vrei ceva, deschide uşa frigiderului, dar eu nu pot să stau mai mult, că vreau să-ţi citesc manuscrisul, mă bătu don Călin prieteneşte cu palma sa puhavă pe obraz şi doar în timp ce împingea uşa am observat că avea un început de burtă.
L-am privit recunoscător cum a uşchit-o şi cum trecea înfipt, cu mâinile adâncite în buzunare, prin toate camerele apartamentului său nemărginit pentru a ieşi în grădină ca să-mi citească manuscrisul meu întins într-un hamac. După ce l-am zărit trecând pe sub un cireş înflorit, cu manuscrisul meu, pătat de cafea, sub braţ, privirile mi-au alunecat spre farfuria cu icre roşii.
Nici măcar nu m-a întrebat ce dreacului am mai făcut în ultimul timp, că m-a pus să înfulec ceva. Nu ştiu ce mi se întâmplă în ultimul timp, da cum dau nas în nas cu vreun cunoscut, acesta ţine neapărat să mă pună să bag ceva în mine. Iată, mai dăunăzi, bunăoară, m-am izbit în plină stradă de un fost coleg de clasă şi ăsta de îndată ce m-a ochit, m-a cărat într-un restaurant şi m-a silit să înghit o ciorbă şi s-a şifonat rău că am refuzat să mestec şi nişte mici.
În dimineaţa asta însă chiar că eram cu burta lipită de coaste şi pentru nimic în lume nu aş fi declinat propunerea lui don Călin. După care voiam să fac o baie şi să mă întind pe divan, cu telecomanda în mână. Nu cred că s-ar fi supărat, dacă m-ar fi găsit mânând porcii la jir, pentru că e un băiat de nota zece don Călin ăsta. Pe de altă parte, eram tare şocat că m-a putut lăsa singur în aparatmentul său, fără să se teamă că i-aş fi putut da vreun tun. Oare chiar nu-i era frică? Oare nu se temea că i-aş fi putut goli casa în schimbul unui roman? Pe ce se baza când s-a cărat în grădină, cu romanul meu sub braţ? Că sunt un tânăr romancier şi ard de nerăbdare să-mi publice romanul? Mi-am rotit ochii prin bucătărie şi am constatat că era mai spaţioasă decât garsoniera mea. Asta era prima diferenţă între un tânăr prozator necunoscut de nimeni şi un prosper editor român. Dar mai erau şi altele.
În timp ce-mi trăgeam farfuria cu icre roşii şi negre sub nas, uşa se izbi de perete şi în bucătărie dădu buzna o javră, care, cât am bătut eu din gene, şi-a trântit labele din faţă pe genunchii mei şi începu să mârâîie şi să mă miroase. Nu mă tăia prin cap de unde putu să apară. Oricum, în timpul promenadei prin casă, nu am zărit-o nicăieri şi nici don Călin care, de mult se topi în grădina cu trandafiri, călcând apăsat, nu mă prevenise că nu eram singur în casă. Eu însă credeam că eram singur. Oare să fi uitat că mai are şi o javră în casă, atunci când m-a lăsat singur în apartamentul său? Culmea e că pocitania nu a intrat imediat cum a plecat editorul, ci a deschis uşa cu botul, cu mult mai târziu. Aparent, între plecarea domnului Vlasie şi apariţia câinelui, nu părea să existe o legătură strânsă şi directă. Dar poate exista? Nu, nu avea cum. Nea Călin prea tare ţine la mine. Unde mai pui că mi-a mai editat şi o carte de versuri despre vermi şi gândaci. Dar poate nu e câinele lui? Poate e un câine străin? Poate e al vecinilor? Oricum ar fi, javra a aşteptat ca editorul meu să se topească în grădina cu trandafiri sângerii, cu romanul meu sub braţ, şi abia după aceasta şi-a făcut apariţia. Nu imediat, dar abia după ce acesta fu îngiţit de grădina cu roze. Se vede că nu e un maidanez, dar e un câine de rasă, fiindcă un maidanez ar fi ieşit numaidecât din cuşcă, dar ăsta nu, ăsta a aşteptat mai întâi ca stăpânul lui să dispară în grădina parfumată şi abia după asta mi-a dat de veste că există şi el, trântindu-şi labele fioroase pe genunchii mei şi adulmecându-mă cu botul. Nu puteam să nu văd că era tare fioros şi tare pornit. Nu a lătrat, ca şi cum se aştepta sau ştia că mă va găsi acolo. De parcă în tot răstimpul ăsta nu m-ar fi slăbit o clipă din ochi, urmărindu-mă, probabil, prin vizor.
Singur, în apartamentul patronului editurii Paralela 45, nu cred că am fost mai mult de vreo cinci minute, poate, cel mult şapte, nu ştiu exact, căci nu m-am uitat la ceas, dar nu m-am uitat, vorba cântecului, fiindcă nu-l am. Până să apară javra, plănuiam să mănânc, apoi să fac o baie, după care să mă întind pe un divan cu telecomanda în mână sau să mă uit la un film porno, pe net. Acum, însă, aceste planuri ale mele păreau irealizabile. Am înţeles asta după ce am luat din farfurie un săndviş cu icre sângerii şi am început să-l ridic spre gură, şi javra a început să mârâie şi să îmă împungă cu botul în piept. Pe loc, toate visele mele s-au spulberat ca nişte bule de săpun. Cât timp nu mi-am întins mâna spre sandvişurile din talger, nu m-a stingherit cu prezenţa sa, dar fu destul să atentez la buterbroadele din farfurie că a început să mârâie. De îndată ce am ridicat mâna în care ţineam un sandviş cu icre roşii spre gură, câinele a început să clănţănească cu colţii, şi să-şi mute labele şi mai sus pe genunchii mei, fixându-mă ţintă cu ochii săi mici şi sfredelitori. Avea nişte labe grele ca nişte barosuri şi o limbă însângerată. Între botul lui şi faţa mea era o distanţă infinitezimală. Am încercat să-mi ridic mâna mai sus, dar el a început iarăşi să mârâie şi mâna mea a încremenit în aer, cam la jumătatea drumului dintre farfurie şi gura mea. Apoi am încercat s-o las în jos, dar javra iar a început să mârâie şi mâna mi-a a rămas suspendată deasupra mesei, exact ca pe vremea când eram elev şi ridicam mâna în sus ca să mă observe profesoara. Am rămas nemişcat şi javra se calmă. Îşi zburli părul însă atunci când mi-am mişcat capul în stânga, vrând să-mi arunc ochii pe fereastră, pentru a-l căuta pe Vlasie în grădina cu trandafiri. Nu-i conveni asta şi lătră. Lătră şi atunci când am încercat să-mi duc cealaltă mână, mâna liberă, spre buzunar ca să-mi scot mobilul. A lătrat şi în clipa când mi-am sucit ochii spre dreapta. Dar şi atunci când m-am întrebat dacă lui Vlasie îi place sau nu romanul meu. Sau când m-am gândit oare unde mai e Ruţu acum? Numai într-un singur caz stătu liniştit: când mi-am ambulat ochii pe pereţii bucătăriei care erau garnisiţi cu diplome, înfipte în piuneze sau lipite cu scoci. Atunci nu lătră. Stătea ţeapăn şi mă lingea pe obraji. Numai atunci când ochii mi-au încremenit pe peretele din faţa mea, împodobit cu fel de fel de diplome ale editurii domnului Călin, diplome pentru cea mai bună carte a anului în domeniul poeziei, prozei sau experimentului, selinişti şi el. Cele mai multe dintre premiile editurii domnului Călin nu le ştiam şi îmi prindea bine să mă mai infomez niţel. Nu ştiam, de exemplu, că Paralela 45 fusese declarată, la salonul internaţional de carte organizat de Biblioteca Judeţeană, cea mai bună editură a anului din România.
Văzându-mă că studiez peretele împodobit cu diplome şi medalii, câinele îşi culcă botul pe genunchii mei, fără a mă slobozi însă din ochi. Brusc, mă gândii oare Ruţu nu s-a plictisit să mă aştepte pe terasa din faţa casei lui don Călin şi câinele îşi ridică botul şi îmi arătă iar colţii. Se vede că nu suporta să mă gândesc la Ruţu. Şi nici la don Călin, căci fu destul să-mi alunece gândul spre don editor că dihania iar îmi arătă colţii. Se linişti brusc, însă, când ochii iar mi-au glisat spre peretele înfrumuseţat de sus până jos cu diplome, câştigate de editura Paralela 45 la târguri de carte sau la festivaluri de literatură. Pe neprins de veste, mă gândii iar oare cât mai are de citit don Călin din romanul meu şi câinele prinse să mă latre, de parcă aş fi făcut nu ştiu ce lucru abominabil. Îmi cufundai din nou ochii în diplomele de pe peretele din spatele câinelui care consemnau succesele editurii Paralela 45 şi câinele se calmă fulgerător. Mâna în care ţineam săndvişul îmi amorţise, dar nu puteam nici s-o culc pe masă, nici s-o bag în buzunar, fără să trezesc furia animalului. De aia, stăteam cu mâna ridicată în sus, fără să am îndrăzneala s-o mişc în sus sau în jos. Pe de altă parte, nu mai puteam să ţin la nesfârşit mâna în sus, fără să simt o durere îngrozitoare. Din această cauză, aveam impresia că am să înnebunesc.
Pe neaşteptate, javra se făcu nevăzută. Dispăru fulgerător, la fel de repede cum şi apăru. Nici nu am reuşit să mă dezmeticesc că dihania nu mai era în bucătărie. Peste vreo câteva minute, dădu buzna în bucătărie don Călin, roşu la faţă, de parcă în tot răstimpul ăsta ar fi stat în saună, şi eu m-am gândit oare cum de a simţit javra că o să vină don editor. Cum de oare? Don Vlasie crăpă uşa, cu mult după ce câinele dispăru. Intră în chicinetă, cu manuscrisul meu sub braţ. În sfârşit, am putut să-mi cobor mâna pe masă şi am lăsat săndvişul să-mi cadă în farfurie. Editorul era şocat că nu hăpăisem nimic şi îmi împachetă toate săndvişurile într-o pungă şi mi-o înmână. În cealaltă mână îmi puse romanul meu.
-Mai lucrează-l un pic şi revino cu el peste vreo jumate de an şi atunci mai vedem noi, îmi zise editorul şi mă bătu prieteneşte pe faţă.
Apoi scoase din frigider un coniac şi mă îmbie să tragem câteun pahar.
-E futere, bătrâne, şi înghiţi un pahar, dar eu am refuzat şi am ieşit din casa sa, cu faţa spre don Călin. Cum am ajuns în stradă, cum mâna în care ţinusem săndvişul, mi se ridică automat în sus, ca într-un film american sau rusesc sau ca într-un roman franţuzesc sau ca dracu să ştie în care text contemporan, că nu-mi aminteam. Oricum ar fi, ori de câte ori am încercat s-o bag în buzunar sau s-o îndrept, nu am reuşit, că ea îmi sălta cu putere în sus.
În ghena din faţa casei editorului am aruncat punga cu săndvişuri cu icre roşii şi negre. Mi-am băgat romanul în geantă şi m-am pornit spre terasă ca s-o caut pe Ruţu, cu mâna dreaptă, smuncindu-mi-se mereu în sus. Tocmai atunci ieşi şi don Călin să-şi plimbe câinele prin faţa casei. Ruţu nu era nicăieri. Văzându-mă că stau cu mâna în sus, un chelner se apropie şi mă întrebă ce aş vrea să servesc. Nimic, i-am spus eu şi i-am arătat ceafa, părăsind terasa, cu mâna ridicată în sus.


Fragment din romanul Un englez la Chişinău

miercuri, 11 ianuarie 2012

Dumitru Marian

De când Focşa NU a fost beat la volan şi poliţaii NU l-au prins în flagrant şi Filat A FOST obiectiv, eu nu pot să dorm. Aseară am tot discutat despre emigrare cu nevastă-mea până s-a trezit copilul pentru care, în principiu, ne şi facem griji. De ce? Pentru că e o ţară de kkt. Pentru că mă vizează direct ca şi cetăţean, dar şi culturist*, chestia cu Ministrul Culturii m-a pus pe gânduri. Nu am plecat din ţară pentru că mă gândeam că ţara trebuie ajutată să-şi revină. Am mai scris o lege blocată de Minister, am mai distribuit nişte filme, am mai făcut cel mai mare festival de film ever în Moldova… da mai departe?

Astăzi am ascultat încă o dată cum Şiman a salvat Moldova Film şi mă întreb de ce Ministerul Culturii nu poate să îşi apere interesele în faţa unora ca Şiman? De ce nu s-a schimbat nimic cât a fost Şiman plecat? De ce nu se privatizează dracului Moldova Film? Pentru că avem un Minister impotent.

Ştiţi problema cu filmele în română? Legea nouă prevede cum se vor da filmele în cinematografe şi un termen de câţiva ani de adaptare pentru cinematografe. De ce câţiva ani? Pentru că noi, cei naţionalişti românofili, ne dăm cu părerea şi cu vrutu, semnăm petiţii cu uşurinţă, dar iată dacă brusc Patria ar fi obligată să arate filme în original cu subtitre… ar falimenta în prima lună. De asta se mai caută modele şi modalităţi. Există, însă, o operaţiune simplă şi convenabilă atât lui Şelin cât şi poporului românofil: Desene animate 3D în română! Copiii care nu mai înţeleg rusa sunt deja mai mulţi, ceea ce înseamnă că Patria nu are nimic de pierdut, ba dimpotrivă. De ce nu face Patria acest pas? Pentru că au contracte favorabile cu ruşii, iar în business, mai ales când eşti mic şi neînsemnat (4 mln în comparaţie cu 150 mln populaţie!?!), orice aluzie că vrei să lucrezi cu alt partener pe acelaşi domeniu, ar însemna riscul de a pierde ceea ce ai. Îi cunoaştem pe ruşi, ştim şi atitudinea lor faţă de România, dar mai ales grija faţă de conaţionalii lor rătăciţi pe meleagurile noastre. Închipuiţi-vă reacţia rusului la rugămintea lui Şelin să-i dea voie să proiecteze filme şi în română. V-aţi închipuit? Api de asta. În acest caz, Şelin, adică Patria ar putea fi impuşi să dea filme în română, adică Statul care este Moldova zice într-o bună zi că pe teritoriul Moldovei se dau filme NUMAI în română. Şelin are o scuză credibilă, iar rusul ar putea pune botul. Logic? Eu zic că da. Ca să repet, în cazul filmelor pentru maturi, Patria ar pierde bani, dar în cazul desenelor animate… lor le convine să fie “impuşi”.

Pornind de la cele de mai sus, în august le-am prezentat celor de la Minister schema prin care se fac demersurile necesare şi se aduc desenele animate DUBLATE în română. Înainte de asta, vorbisem deja cu un distribuitor important din România, RoIMAGE, care mi-au zis că ei sunt PENTRU cu mâini şi picioare. Eu am desenat pe foaie cine şi ce trebuie să facă şi m-am prezentat în cabinetul Ministrului Culturii. Erau de faţă Dl Boris Focşa – Ministru şi Dna Aliona Strâmbeanu-Baroncea – Şef Direcţie greu de reţinut. După cinci minute de explicaţii, cu un zâmbet până la urechi, prin care ei cred că se denotă profesionalismul, Dna Strâmbeanu-Baroncea îmi aruncă o replică pe care mi-am amintit-o aseară, când mă gândeam la emigrare: “Domnu Marian, am ajuns noi să ne învăţaţi cum să lucreze Ministerul?” Aţi văzut vreun film în română? Eu – nu.

Nu o să vă povestesc cum am obţinut şi cât ne-a costat sala de la ODEON pentru animest şi care a fost atitudinea administraţiei, dar vreau să ating o altă temă legată de impotenţa Ministerului… Acest cinematograf, ODEON, este în inima oraşului şi, prin legile logicii şi a economiei de consum, ar trebui să fie cel mai vizitat cinematograf, iar statul, adică Moldova Film, societate a statului, ar putea avea profit cu carul. Tot ce trebuie să facă, este să investească nişte bani şi să-l renoveze. “De unde bani?”, se întreabă citind acest articol Dna Aliona Strâmbeanu, Dna Dina Ghimpu şi Sandu Vasilachi (sau Şiman, că ei se mai schimbă). Nu vă zic de unde, că poate vă vine, dar vreau să povestesc o istorie simplă. Vara asta, am vizitat oraşul Yerevan, iar acolo am avut o excursie la Uniunea Cineaştilor din Armenia. Eu am a-hu-it. Clădirea cu “evroremont”, biroul Preşedintelui ca la Plahotniuc, doar că n-are fotoliu galben, iar apoi am aflat că ei sunt cea mai bogată uniune. Cum? Simplu. Aveau un teren şi o clădire în centrul oraşului, pe care nu le ajungea bani s-o întreţină. La un moment dat au găsit o companie de construcţii şi i-au propus afacerea: vă dăm terenul pentru construcţia unui blog de oficii, dar vă asumaţi obligaţia să construiţi la parter o sală de cinema. Restul banilor au mers în contul uniunii. Complicat? Eu zic că nu. Ca să revenim la Moldova Film, ăştia au 6 ha de pământ! Câte cinematografe se pot renova? Multe? De ce nu se face nimic? Pentru că avem un minister impotent.

Vreţi şi despre legea cinematografiei? În martie 2010 proiectul de lege! era pe masa Ministerului. Un an întreg nu s-a întâmplat nimic. În 2011, Comisia cultură şi alte chestii din cadrul Parlamentului a preluat grupul de lucru sub aripa sa şi am reluat lucrul asupra legii. Ca să vezi, brusc, Ministerul Culturii, prin Dnele Strâmbeanu şi Ghimpu, şefe de direcţii importante, şi-au amintit că este legea lor. Ţin să menţionez că asupra legii au lucrat cineaşti independenţi şi nimeni nu a luat niciun ban pentru muncă. Ca să nu piardă dreptul asupra “legii lor”, Ministerul înaintează spre avizare proiectul vechi, necizelat şi netrecut nici măcar printrun filtru juridic (noi am scris de principiu cum trebuie să funcţioneze, iar juriştii trebuia să exprime asta în limbaj de lege), iar proiectul primeşte avize negative de la unele ministere vizate. De ce face Ministerul acest lucru? Ca să bifeze o activitate şi să le facă o padlă celor de la comisie pentru că le-au furat legea şi grupul, ba mai mult, pe cei de la Minister îi doare fix în pix dacă se dezvoltă cinematografia sau ba.

Acum despre cel mai important! De ce au sărit internauţii cu gura pe Ministru? De ce vor toţi să îşi dea demisia? De ce e MinCultu veriga slabă? Pentru că nu au făcut nimic, pentru că nimeni nu ştie ce face Ministrul Culturii, pentru că este doar o poziţie comodă, iar nouă nu ne place când cineva stă comod şi ne râde în nas. Eu unu aş fi fost gata să-i iert circul dlui Ministru, dacă ceea ce am scris mai sus nu se întâmpla sau dacă se rezolva măcar ceva, dar nu am cum. Ba mai mult, eu cunosc doar domeniul cinematografie, dar câte alte domenii nerezolvate mai sunt. Câte soluţii reale trec pe lângă ei din prostie şi incapacitate? Stimaţi Miniştri, mai devreme sau mai târziu proştilor le vine mintea la cap. Dacă continuaţi să ignoraţi bunul simţ şi fişa de post, oricând puteţi ajunge în locul Dlui Focşa.



Autorul acestui text e cineastul Dumitru Marian

marți, 10 ianuarie 2012

Nominalizatii pentru debut in poezie la premiul National Mihai Eminescu Opera Prima

Crista Bilciu, „Poema desnuda” (Cartea romaneasca)
Medeea Iancu, „Divina tragedie”(Brumar)
Andrei Doşa, „Când va veni ceea ce este desăvârşit” (Tracus Arte)
Matei Hutopila „Copci” (Casa de editura Max Blecher)
Vlad Tăusance “legende urbane”(Herg Benet)

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan