Peste o oră şi jumătate începe atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă. În prima parte Ion Harea va citi o povestire. În partea a doua vom lectura textele rezultate din urma exerciţiului lui Bogdan Coşa.

Marius CHIVU ////////////////////////////////////////////////////////////////////// Coşmaruri & totalitarisme////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Dacă poemele Anei Dragu din volumul precedent, Păpuşa de ceară (2008), iernatic-nocturnale şi violent-morbide, construiau un apăsător joc de-a moartea în doi, Păzitoarea este mai mult o carte a dragostei şi-a absenţei. O atmosferă mai degrabă sumbră şi tensionată, punctată de flash-uri coşmareşti, însoţeşte imaginea iubirii dorite şi/sau distorsionate, viciate sau, dimpotrivă, potenţate de boală, îndepărtare, întuneric şi alte manii şi anxietăţi. Între singurătatea întinsă şi intensă şi momentele fulgurante şi neaşteptate de fericire, există însă diferite grade ale percepţiei corpului şi minţii, care suportă sau se manifestă deopotrivă prin accese de febră şi prin stări de frig, prin letargii şi convulsii, prin viziuni şi intuiţii: „am febră / şi în lumina asta / văd frumuseţea hidoasă a tuturor plantelor silite să crească / pe întuneric. // doar mă gîndesc la tine şi mă dor mîinile pînă la umeri / asta le îndepărtează de trup / împiedicîndu-le să mă îmbrăţişeze. // în locul umerilor / am două gropi în care plouă. / de cîte ori îţi vorbesc, afară fulgeră. // nici nu pot să-i spun vis / după ce am văzut-o întrupîndu-se stăruitor şi scrîşnit / aidoma mestecatului pe care îl fac manechinele / devorîndu-se într-o debara. // în cea mai cumplită linişte / dragostea noastră perfectă trece din noapte în noapte. // nici regrete. nici moarte, // doar febra asta miraculoasă / în care raţiunea dă greş / pentru că e un instrument prea precis“ („febră“). DE ACELASI AUTOR Fara titlu Cotrocenii - tablă de materii Vampirul Fifi, semiotician Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi? Patul şi limbajul, altfel spus corpul şi cuvintele („cuvinte care să-i sudeze aşa cum singur trupul i-a apropiat“) semnifică două modalităţi de acces, alternative dar şi convergente, spre o supra/infrarealitate emoţională în care viziunea, senzaţiile şi intuiţiile se suprapun sau se substituie, creînd imagini bizare şi neliniştitoare: „să vedem ce se vede dimineaţa pe ape: // dragostea noastră e crema de ciocolată care se-ntinde / şi întinsă îndulceşte orice suprafaţă // o păstrăm în borcan. // aici e un cireş / un loc bun pentru dragoste. / putem să ne oprim o vreme din tăcere şi să vorbim cuvinte care nu / strică // facem orice pentru ca hainele mele să nu poată ieşi să-ţi caute trupul // şi să atîrne moarte de frig prin aer. // (ca să evităm haosul înghesuim tot frigul din cameră / în borcan) // apoi ne felicităm pentru ordine / şi ne felicităm călduros pentru viclenie. // noaptea ne acoperă ca o cîrpă ruptă...“ („ape“). Există multe schimbări de stări şi la fel de multe „treceri“, în aceste poeme concentrate, eliptice uneori, ca nişte mantre ale subconştientului afectiv care alternează sau mixează dorinţa cu spaima, voluptatea cu oboseala, nevoia cu refuzul, revelaţiile cu obsesiile: „mi-e dor de tine peste tot // obosesc repede cînd eşti departe / vorbesc mult / şi tai masa în două // sînt o bombă / programată să explodeze în faţa oricui se apropie prea mult // în faţa acestui bărbat care îmi încălzeşte tălpile. // am putea / privi acelaşi tavan împreună / topiţi de căldură şi de oboseală // am putea umbla prin casă legaţi la ochi numai plăcere // şi numai durere şi după nici cîteva ore / o mare lipsă de imaginaţie. // dar iadul înseamnă să nu te mai pot gîndi / şi pedeapsa pentru prea puţină dragoste nu e / moartea // ci nenumărate morţi“ („dragoste nu“). Versurile – relatări (de coşmaruri sau de gesturi aparent comune), replici (in absentia) sau sentinţe (de sine) – scanează dragostea de zi şi de noapte, imaginară sau rememorată, levitînd între lumină şi întuneric, cînd intensă, corporală şi salvatoare („eşti uşa pe care ies atunci cînd mi-e frică“), cînd apăsătoare prin golurile lăsate în urmă sau chiar imposibilă prin uzare şi afectare. Dragostea secretă, din străfundurile conştiinţei, decoruri şi situaţii stranii în care cei doi îndrăgostiţi, deopotrivă esenţiali şi imposibili, pasionali şi uzaţi, se ating, îşi vorbesc, îşi amintesc şi se visează într-o căutare reciprocă în celălalt, nerăbdătoare şi asiduă uneori, gravă, mecanică sau tardivă alteori: „ce rău că sîntem încă bătrîni // treizecişipatru de mesaje într-o singură noapte / ca să ne spunem că sîntem încă tineri / că poate într-o zi ne vom vorbi de aproape // visez că sîntem deja bătrîni / cu abonament la aceeaşi bibliotecă / fie ea şi sătească / în care stăm de soare în fiecare zi / nu de dragul lecturii / ci pentru a ne ademeni / în lungi senzuale plimbări / printre rafturi // vorbim // despre vara în care ne-am iubit în fabrica de ceai / intoxicaţi cu plante medicinale / şi lunile nesfîrşite fără tandreţe în care n-am văzut nici un film / pentru că nu puteam urmări cu privirea / nici o succesiune de imagini care conţinea viaţă // orice fel de imagini / cu orice fel de viaţă // tu rîzi în visul ăsta / şi spui că sîntem încă tineri / al nu ştiu cîtelea bărbat care-mi spune «dragostea mea» // aşa bătrîn şi ultimul“ („coşmar 2“). Imaginarul suprarealist este placat pe detaliile, obiectele şi gesturile intense sau doar obscure ale cotidianului conferindu-i o calitate cumva domestică. De altfel, pusă sub semnul dialogului aproximării şi intuiţiei de sine a poeziei lui Mircea Ivănescu (din care este luat un motto şi căruia i se dedică un poem) în care şi „eu“, şi „tu“ sînt identităţi la fel de misterioase, versurile Anei Dragu fac apel, la fel de explicit, la imaginarul „de familie“ al lui Cristian Popescu: „să nu se supere familia ta / dar familia mea e mai bună / familia mea e la fel de frumoasă ca familia popescu / mult mai adevărată decît arta“ („lumină simplă“). Într-o cronică foarte exactă din Euphorion, Radu Vancu, el însuşi un fin poet şi un foarte bun cunoscător şi comentator de poezie, vorbeşte pe larg despre filiaţia naumiană a imaginarului poeziei Anei Dragu, dar, mai ales, despre translarea acestei suprarealităţi onirice în accidentele hazardat-obiective ale biografismului. Spune Radu Vancu: „Sinteza aceasta între Gellu Naum şi Mircea Ivănescu e posibilă şi pentru că există un termen mediu, recte un al treilea maestru, poate ceva mai discret, care funcţionează cumva mitigant, orientînd discursul poetic înspre soluţia hibridă a unui biografism fantast; e vorba despre Cristian Popescu, a cărui poezie face obiectul uneia dintre puţinele referinţe intertextuale ale unei poezii atît de categoric antilivreşti“. (De altfel, Radu Vancu însuşi teoretizează influenţa lui Cristi Popescu asupra propriei sale poezii – „poezia-ca-artă-de-familie“ – în volumul, apărut tot anul acesta, Frînghia înflorită, şi pe care îl voi comenta, inclusiv datorită acestei filiaţii comune, cu toate că într-o altă cheie şi tonalitate, în cronica de săptămîna viitoare.) Aşa cum se poate vorbi despre un biografism fantast, la fel de bine s-ar putea spune despre poezia Anei Dragu că patentează un suprarealism minimalist, contrapunctic, unul de expresie, nu de construcţie. O altă influenţă interesantă, deşi vagă, acolo unde există sugestia unei sexualităţi bolnăvicioase, ar putea fi Angela Marinescu care ar fi putut scrie un poem cu titlul „totalitarism sexual“. Mixajul delicateţii gesturilor apropierii, cu percepţiile dark şi cu viziunile de coşmar ale subconştientului din acest discurs poetic deopotrivă oniric şi biografic, erotic şi funebru, tandru şi violent, face din Păzitoarea un original poem topografic ce (supra)aproximează, cu o simplitate uneori dezarmantă a expresiei, mişcările şi formele incandescente, rarefiate, instabile ale dragostei, straniu animal interior ce trebuie îngrijit şi păzit să nu scape în nopţile cu lună „aproape rotunjită“.///////////////////////////////////////////////////////////////////////////// //////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// Acest text ii apartine lui Marius Chivu

Charles Bukowski True// one of Lorca's best lines/ is,// "agony, always/ agony ..." Charles Bukowski Cine l-ar putea traduce?

Afişări de pagină după ţară

Intrare	Afişări de pagină
Republica Moldova	695
România	275
Statele Unite ale Americii	234
Rusia	99
Marea Britanie	95
Germania	36
Austria	21
Ucraina	8
Franța	5
India	3

Trei responsabilităţi

de Ciprian Siulea  

Eşecul validării referendumului a creat o situaţie politică foarte instabilă şi dificilă, cu un preşedinte delegitimat deoarece şi-a îndemnat alegătorii să nu-l voteze şi a cîştigat prin absenteism, un premier delegitimat deoarece demersul în care şi-a angajat coaliţia şi pe care a riscat atît de mult a eşuat, şi un partid principal de opoziţie, PDL, care abia începuse să-şi revină după ce scăpase de tutela prezidenţială, dar a cărui situaţie se complică din nou.
Dincolo de consecinţele viitoare pe care le putem aştepta, pe moment cred că e important să vedem cum s-a ajuns aici şi care sînt principalele responsabilităţi.
USL este responsabilă pentru declanşarea unui proces care a zdruncinat grav instituţiile şi garanţiile legale ale statului; paradoxal sau nu, cu atît mai mult cu cît nu a fost capabilă să ducă la capăt acest proces. Poate că reacţia foarte dură şi partizană a UE a fost neaşteptată, dar asta nu anulează deloc responsabilitatea lor de lideri naţionali. UE este responsabilă pentru această intervenţie partizană şi nejustificată, o reacţie evident amplificată, printre altele, de modul în care fusese sfidată anterior de regimul lui Viktor Orban. Partizanatul şi iresponsabilitatea UE au devenit evidente atunci cînd, după ce preşedintele suspendat şi-a anunţat boicotul, UE nu a ieşit să susţină participarea cetăţenilor la vot, în condiţiile în care ea contribuise decisiv la impunerea cvorumului de 50%.
Preşedintele Băsescu este responsabil pentru că, în afara stilului său conflictual care a amplificat mult tensiunile sociale şi politice, a creat în ultimii ani un regim personal paralel cu sistemul de partide. Nu doar cele din opoziţie, dar şi propriul său partid, guvernînd prin oameni scoşi de sub influenţa partidelor şi loiali lui pe baza unor relaţii personale. Însă, oricît de dezamăgiţi am fi de prestaţia partidelor, aceasta este o soluţie evident eronată şi nedemocratică, şi atunci cînd ea a dus la încălcări explicite ale legalităţii şi constituţionalităţii, şi atunci cînd a însemnat doar mutarea exercitării puterii de la nivelul procedurilor instituţionale la un nivel informal şi personal, cu respectarea formală a legalităţii. Un astfel de regim nu avea cum să supravieţuiască pierderii de putere reală a preşedintelui, cea care a survenit căderii guvernelor Boc şi Ungureanu pe fondul nemulţumirii civice, iar instabilitatea politică din ultimul an este consecinţa logică a vidului creat de puterea prea mare concentrată în mîinile preşedintelui, în momentul în care această putere a intrat în declin şi a devenit nefuncţională.
Avem, deci, trei actori diferiţi care au contribuit cu toţii la subminarea instituţiilor şi a funcţionalităţii structurilor de putere din România, inclusiv sistemul de partide. Este greu sau imposibil să ne dăm seama dacă şi cum iresponsabilitatea lor va fi sancţionată în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Ceea ce ştim e că sîntem într-o situaţie dificilă, iar ceea ce cred eu că ar trebui să se întîmple sînt următoarele: 1) renunţarea la o inutilă agonie de încă doi ani a acestei aventuri inutile şi costisitoare care a fost regimul personal Băsescu 2) revenirea la jocul clasic al sistemului de partide, aşa cum era el înainte 3) deschiderea sistemului politic către societate, prin relaxarea condiţiilor absurde de accedere pe scena politică şi prin transparentizarea întregului proces politic şi administrativ, de la alegeri pînă la contractele de stat şi la alocarea resurselor 4) începerea unui proces de repunere în discuţie publică cît mai largă a semnificaţiei democraţiei, a rolului cetăţenilor în procesul politic 5) înţelegerea, în cele din urmă, a faptului simplu că inegalităţile sociale enorme, marginalizarea, privilegiile şi discriminările care sînt definitorii pentru societatea noastre exclud din principiu tipul de democraţie modernă la care aspirăm sau pe care, poate, o credem deja realizată.
CRiticAtac

Mâine vom citi şi prozele scrise după exerciţiul lui Bogdan Coşa.