Poezie

                                     Victoria Boțan

exerciţii de respiraţie

inspiră adînc, iubite,
ca să astupi gura peştilor din mine,
altfel, ei te vor devora cu tot cu undiţă
şi nici măcar nu vor rîgîi.

azi te aştept în marea viselor noastre,
acolo unde corăbiile naufragiate vor ieşi la suprafaţă
să ne cînte requiem for a dream
şi să ne pună şiraguri de perle la gît,
iar delfinii ne vor purta pe valuri
ca pe doi demenţi evadaţi în noapte,
atunci cînd stelele se vor topi
şi vor cădea din cer încet
la noi în palme
buzunare
păr
obraji
şi buze
iar inimile noastre încolăcite vor adormi la fund
şi marea va seca…

iar acum deschide ochii şi expiră adînc.

poem cu aripi

gîndurile tale m-au cuprins ca o pădure de conifere,
nu ştiam încotro s-o iau, îmi era frică
să mă rătăcesc din nou,
atunci tu mi-ai trimis două păsări călătoare
ele s-au aşezat pe umerii mei care au prins aripi
de sus, taigaua ta e atît de fumoasă!

o muză jucăuşă

versul fugea după mine
ca un cîine turbat,
ce latră întruna şi dă din coadă.
eu i-am zis că mă întorc diseară,
dar seara am găsit cuşca pustie
şi un bileţel: „Mă întorc dimineaţa!”

cerul…

cerul e nemişcat ca ochi-ţi,
crucile stau cu faţa la pămînt,
cosit e mirosul de iarbă verde
ce încolţeşte crud la mine-n gînd.

„(…) Anton îşi scoase scîrbit din buzunar paşaportul său moldovenesc şi, zbîrrr, îi făcu vînt cît colo în stradă.
-         Gata, din această secundă, am rupt orice legătură cu Republica Moldova, deci să-mi smulgeţi coaiele, dacă vă mint, deci!
Apoi strigă şi mai tare ca să-l audă şi cei care dansau.
-         Gata, din această clipă nu mai vreau să mai am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă mai întorc niciodată acolo, deci vreau să rămîn pentru totdeauna în Braşov, pentru că îmi place la nebunie Braşovul. Deci, mă primiţi în Braşov?” (pag. 136-137)

Fragment din UN AMERICAN LA CHISINAU.

un lucru bun: i-am vazut pe Diana Iepure, pe Florin Halalau si Catalina Balan la Chisinau si am stat de vorba vreo patru ore. Cu noi mai erau si Moni Stanila, impreunca cu Alexandru Vakulovski. Apoi, ca in tinerete, am sarit gardul unei gradini publice si am traversat-o cu naşul.

UN NOU PROIECT GÂNDIT DE NOII BARBARI  e tot mai aproape>Atelierul de Creative WRITING pe proză  cu cunoscuta scriitoare germană Julia Schoch

Se mai fac înscrieri

Atelierul de Creative WRITING pe proză cu cunoscuta scriitoare germană Julia Schoch. Cursurile vor avea loc între 23 şi 26 septembrie la Biblioteca Ştefan cel Mare din Chişinău. În cea de-a treia zi se va face o lectură publică a textelor scrise în timpul Atelierului. Textele vor fi publicate în română şi germană într-o antologie care va fi scoasă de CASA DE PARIURI LITERARE din Bucureşti. Pe toată durata atelierului, o traducătoare din română în germană va asigura buna funcţionare a proiectului.

P. S. la 
Consulatul Român la Chişinău: o poveste de groază

Când am plecat, doamna de la ghişeul 5, cu aprobarea doamnei consul, mi-a dat un bon, in care scria ca trebuie sa revin pe data 13 septembrie pentru a-mi ridica paşaportul cu viză. Şi, din nou, stupoare. În dreptul locului de naştere. funcţionara a trecut o altă ţară, nu Republica Moldova, unde eu m-am născut, ci o altă ţară, Noua Zeelandă, unde eu num-am născut şi nu am fost niciodată, dar, conform acestui bon, cu care trebuie să mă prezint pe data de 13 septembrie reiese că eu m-am născut... în Noua Zeelandă. Ca să vezi! Şi eu nici nu ştiam. Îl anexez, ca să vă convingeţi şi dumneavoastră de profesionalismul unor funcţionari infatuaţi de la Consulatul Român.

CONSULATUL ROMÂN DIN CHIŞINĂU: O POVESTE DE GROAZĂ

Dumitru CRUDU

La începutul lui august, mi-a venit o invitaţie  de la un Festival de Literatură de la Sibiu şi, deoarece paşaportul românesc mi-a expirat încă de prin 2006, am sunat la Consulatul României din Chişinău ca să mă programez pentru a-mi face viză. Dacă nu ştiaţi, programările se fac telefonic. Din prima încercare nu am reuşit să răzbat. Am sunat şi a doua zi. Vreo jumate de oră am ascultat nu ştiu ce melodii patriotice, o fi făcând şi asta din planul de educare patriotică a basarabenilor, frumos plan, frumoase melodii, totuşi, eu vroiam altceva. Sun şi a treia zi. În sfârşit, după un sfert de oră de delectare cu melodii patriotice, îmi răspunde o doamnă. După ce îmi cere să-i spun când m-am născut, după ce îmi cere să-i dictez datele din paşaport, mă programează pentru vineri, la ora 9 dimineaţa. Pe la 9 fără un sfert eram în faţa Consulatului, mutându-mă de pe un picior pe altul. Pe lângă invitaţia din Sibiu, mai aveam şi o invitaţie de la Uniunea Scriitorilor din România, unde scria că mi se garantează asigurarea medicală. O doamnă din vecinătatea mea mă convinge că ar mai trebui să-mi mai cumpăr o asigurare medicală, aici, pe loc, dacă nu vreau să mi se întoarcă actele. Merg să-mi cumpăr. Costă 135 de lei. Îi întind băiatului 200 şi el îmi dă înapoi doar 40 de lei. Îi atrag atenţia că a greşti. Dar el încearcă să mă convingă că greşeala e a mea. Până la urmă, intervine un coleg de-al său care-i atrage atenţia unde a greşit şi acesta îmi întoarce restul întreg. Din această cauză, revin în faţa consulatului abia pe la 9 şi 3 minute. Prea târziu ca să mai pot intra. Am întârziat tocmai cu trei minute şi gardianul nu mai vrea să mă lase să intru. Impunându-mă să aştept până la 9 şi jumate, când va intra o altă tură. Aştept, ce să fac. Timpul trece chinuitor de greu, dar totuşi trece şi se face 9 şi jumate. De data asta, întârzie funcţionarii să ne lase înăuntru. Aşa că intrăm abia pe la 9 şi 37. E bine măcar că am intrat. Am intrat într-o curte spaţioasă, înconjurată de un zid, încoronat cu sârmă ghimpată. Asta, ca nimeni să nu încerce să sară gardul, mă previne un funcţionar. Aici, din nou aşteptăm. Aşteptăm să apară un alt funcţionar. Apare un tânăr cu nişte liste în mână. Pe care începe să le citească. Sonorizează nume de oameni şi le dă bonuri. Bine măcar că nu face mişto de numele oamenilor, aşa cum făcuse data trecută un coleg de-ai său. Sau nu le face apropouri sexuale femeilor. Mai întâi trec cei care au venit să-şi redobândească cetăţenia română, după aia, cei care vor să-şi facă certificate de naştere româneşti şi aşa mai departe. Listele sunt lungi şi timpul trece şi mai greu. Mai greu chiar decât norii de pe cer. Solicitanţii de vize sunt lăsaţi la urmă. La urmă, adică peste vreo umate de oră, dacă nu şi mai mult, mai rămân în curte doar cei care au venit să-şi facă viza. Din nou se citesc liste. După ce trec cei care au fost programaţi la 9 şi 30, îmi permite şi mie să-i spun ce caut acolo. Îmi dă un bon şi intru. Urc scările şi pătrund într-o sală de la etajul doi, o sală metalică, o sală care îmi pare că seamănă cu o încăpere dintr-o puşcărie. Doar două banchete şi alea ocupate. Sala chifteşte de lume. Unii stau pe pervazuri. Dar majoritatea în picioare. Din cele 15 ghişee lucrează doar  trei, două pentru cetăţeni şi unul pentru instituţii. De aia, coada trece greu. Înaintea mea mai sunt douăzeci de persoane. Peste o oră îmi vine şi mie rândul. Mă îndrept spre ghişeu, cu paşi mărunţi. Străbat sala urmărit de privirile invidioase ale celor care îşi aşteaptă rândul. Dar şi de ochii de piatră ai frumoasei funcţionare de la ghişeul 5. Cu nişte ochi de piatră, mă priveşte fix în faţă. Îi întind pe rând, unul câte unul, actele. „Da de ce nu mi le daţi toate deodată? Ar trebui să  mi le daţi toate deodată! Doar aţi avut timp să vă pregătiţi dosarul!”, se răţoieşte ea la mine, nemulţumită, ridicând vocea. E tot mai nemulţumită cu fiecare act pe care i-l trec prin ferestruica întredeschisă ca o pleoapă de peşte. În cele din urmă, începe să mi le examineze. Le examinează cu aceeaşi ochi de piatră. Deodată, îşi ridică frumoşii ei ochi spre mine şi îmi strigă, iritată: „Da unde vi-i rezervarea de bilet? Fără rezervare de bilet, nu vă pot primi dosarul. Următorul! Să vină următorul!”, ţipă ea şi îmi întoarce dosarul. „Staţi, staţi aşa, domnişoară, chemaţi-l pe consul!”  Frumoasa funcţionară cu o faţă înăcrită şi cu ochi de piatră dispare printr-o uşă montată într-un perete metalic. Trec trei, patru, cinci minute. Revine funcţionara cu doamna consul. Aceasta mă măsoară din cap până în picioare cu nişte ochi de gheaţă. Mă ia cu cald şi cu rece. Oare ce am făcut că mă priveşte aşa? „Nu se poate! Fără rezervare de bilet, nu vă putem lua dosarul. Asta-i legislaţia!” „Şi dacă aş vrea să merg cu bicicleta?” „Nu încercaţi să vă bateţi joc de noi,” se răsteşte la mine doamna consul. Ridică şi ea vocea. Îmi vorbeşte pe un ton răstit şi oţărit. Are o voce dură, metalică, mă străpunge cu ochii ei de gheaţă. Strigă la mine. Iar în timp ce mă acuză că nu vreau să respect legislaţia română, se adresează întregii săli. E foarte supărată şi mă bruschează. Pentru că strigă la mine şi pentru că mă priveşte ca pe un hoţ de cai, palmele încep să-mi transpire şi mi se înteţeşte pulsul. Sunt pe cale să fac un atac de panică chiar în sala consulatului. „Bine, o să revin cu o rezervare de bilet”, îi spun cu o voce pierită şi mă retrag din faţa ei. Îi simt privirea în spate. Ca o piatră. Rezervarea de bilet mi-o fac pe 12 septembrie. Aşa îmi sugerează doamna de la buticul din coasta Consulatului. „Şi cu rezervarea asta, îmi voi putea lua bilet?” o întreb eu pe doamna de la butic. „Da de unde, e o rezervare fictivă, dar fără ea nu o să vi se dea viza”. Plătesc 50 de lei şi revin la consulat. Funcţionara de la ghişeul 5 mă lasă să aştept încă o jumate de oră. Aştept sub ochii de gheaţă ai consulului. Aceasta din nou strigă la mine, când o rog să-mi ia dosarul. Se vede că nu-i place mutra mea. Mă tratează ca pe sarea din ochi, nu altceva. Trec pesta asta şi atept. Aştept să se elibereze funcţionara de la ghişeul 5, care îmi examinează actele, la fel de iritată şi indispusă. Îi dau şi rezervarea de bilet. O anexează la dosar cu scârbă. Apoi îşi înalţă ochii ei de piatră spre mine şi îmi zice cu o voce ridicată ca să vin să-mi iau viza pe 13 septembrie. Adică, cu o zi mai târziu decât îmi rezeravesem biletul. Nu se poate. Şi atunci de ce am mai făcut-o, dacă nu se ia în considerare? Le zic despre asta, dar cele două doamne nu mai vor să stea de vorbă cu mine şi mă invită să părăsesc sala metalică a consulatului. Totuşi, eu am dat 50 de lei pe rezervarea de bilet, o rezervare pentru 12 septembrie, la ora 18.00, iar viza mi se dă pe 13 septembrie, ceea ce înseamnă că mi-am făcut-o degeaba. Oare ştiu şi funcţionarele de la consulat că e o rezervare fictivă? Dacă nu ştiu, de ce nu vor să–mi dea explicaţii? Dacă e o rezervare fictivă, de ce mi-au mai cerut să mi-o fac? Dar dacă nu e fictivă, atunci cine o să-mi întoarcă cei 50 de lei plătiţi pentru rezervare? Sunt întrebări la care cele două funcţionare nu mai vor să-mi răspundă şi mă roagă insistent să mă car. Vreau să scriu o plângere şi le rog să-mi spună cum le cheamă. Nu vor. Nu au nume. E secret de stat. Dar cum să scriu o plângere pe nişte funcţionari fără nume? Uite aşa, scrie-o. Îmi zice consulul şi îmi întinde o foaie. Scrie plângerea, ce mai aştepţi. Ce mai aştept? Aştept să-i trateze pe oameni cu zâmbetul pe buze şi nu să-i bruscheze sau să-i intimideze, că nu, totuşi, consulatul nu e o puşcărie. Nu pot să fac o plângere pe nişte oameni fără nume şi cobor scările, în căutarea consulului general. Acesta lipseşte. Nu e nici adjunctul. Părăsesc consulatul, cu un gust amar în gură. Şi cu gândul că cel mai mare duşman al României sunt anume aceşti funcţionari de la consulat. Oare să fie basarabofobi? Nu exclud! Oare să fi greşit eliberându-mi viza cu o zi mai târziu decât mi-am făcut rezervarea sau ştiau că în coasta consulatului să vând rezervări fictive? Iar dacă ştiau, oare nu sunt mână în mână cu cei de afară? Gânduri. Câte gânduri nu-i mai trec omului prin cap după ce pleacă din consulatul României din Chişinău. Plec din consulat cu inima în buzunare, vorba unui poet. Nu mă consolează nici măcar faptul că s-au mai fript şi alţi scriitori la consulat, dar nu numai scriitori. Buzu şi Hose Pablo au păţit-o şi mai rău. Lor le-au fost respins dosarele. Mie măcar mi l-au primit. Totuşi, de la asta nu îmi este mai bine. După ce am ieşit din curtea consulatului, simt cum mi se face rău şi îmi bag sub limbă un validol ca să nu cad jos.  Ajuns acasă, îmi scot mapa cu acte şi descopăr că îmi lipseşte certificatul de căsătorie. Oare unde să-l fi pierdut? Nevastă-mea vrea să divorţeze, descoperindu-i lipsa. Mă face cu ou şi oţet. Revin la consulat, dar acesta deja e închisă. E închis şi buticul unde mi-am cumpărat rezervarea de bilet. E vineri seara şi toate aceste instituţii sâmbătă şi duminică nu lucrează. Oare până luni nevastă-mea nu o să divorţeze? În faţa consulatului schelăie o laie de câini. Nu ştiu de ce, mă gândesc la băieţelul sfâşiat de maidanezi în Bucureşti şi încerc să mă ţin cât mai departe de Consulat. Cu toate astea, aproape că fulgerător, câinii mă înconjoară şi se reped să mă muşte.

Cenaclul de marți cu Liliana Chisari

Astăzi la Biblioteca Ștefan cel Mare a avut loc o nouă ședință a cenaclului nostru. Printre cei prezenți au fost Gabriela Caranfil, Vitalie Todirașcu, Bordeianu Ala, Elena, Snejana, Victor, Olga, Alexandru, etc. La eveniment am avut ca invitat special pe Liliana Chisari, psiholog, pictoriță și tînără autoare de poezie și proză. Liliana a citit poezii și o piesă de teatru. Unele titluri discutate a poeziilor au fost Tichetul celor zece minute, Cea mai obosită mașină, Creștetul nevăzătorilor, etc. O surpriză a serii a fost piesa de teatru a Lilianei dedicată unei persoane deosebite,   acțiunea se petrece la o masă rotundă pe care este doar o lumînare, o carte și o floare. Textul dramatic este un dialog dintre un El cu Lumea, Viața, Moartea, Trecutul, Prezentul, Viitorul.  Este drama unui om bolnav de Sida.

Liliana Chisari

Psiholog, pictoriță.

Tichetul celor zece minute

Mă impresionă gestul. Simplu. Admirabil. Fără importanţă, dar plin de sens…

          Un început de aprilie. Lumea, ca după glumele sărăciei statale, tristă, cu capul aplecat, aşteptând oprirea casei lor. 
          Întâmplător sau nu, dar urcasem în troleul şapte…cu maska unui rol bine infiltrat în mine – om analitik. Troleul era aproape pustiu, trist şi el, gonit de ani, de soartă, de viaţă, de mulţi ei, ce trăiesc o viaţă ce n-o simt…Simţeam tensiunea secolului ce e pe cale de dispariţie…Asta mă-ntristă şi mai mult…Tot ce a fost cândva autentic, adevărat şi viu dispare…Tot în ce ea, lumea…credea…
          Era Credinţă, deşi, la prima vedere, domnea ateismul…dar oamenii credeau mai mult ca acum. Credeau. Trăiau. Dăruiau. Iubeau. Erau sinceri. Vii. Adevăraţi…Oameni.
       Uneori am impresia că e nostalgia după trecut. Sau după valori. Sau după tot ce era cândva sfânt. Nu ştiu. Privesc în jur şi lumea e goală. Deşi avem deschise toate graniţele hotarelor, lumea a uitat să-şi deshidă şi graniţele sufletului pentu a adăuga mai multă culoare în el. Sufletul acestei lumi e sumbru. Până şi paşii oamenilor sunt grei, duri, uscaţi, duruţi. Pământul plânge. Acest pământ plânge după oamenii săi..rătăciţi undeva în lume în căutarea a ceea ce se cheamă “Fericire”…O văd undeva în depărtarea hotarelor ce rămân în urmă…
        Trecutul. Viaţa. Copii părăsiţi. Mama veşnic la fereastră. Tatăl furat de timp. El sau Ea undeva uitaţi…ca ceva ce n-a existat. Doar nişte fotografii vechi ce-au întipărit tot ce se neagă mai apoi…Patria. Ţara. Limba. Neamul. Iubirea. Valorile. Tot ce-am fost până.
        Viaţa de la un timp se împarte pentru lume în “până” şi “după”…Chiar dacă e dureros, chiar dacă vrem să schimbăm ceva…uneori tot ce-a şters legea timpului nu poate fi schimbat.
 Undeva bântuie dorul, iar lacrimile inundă acel dor şi oamneii continuă să rupă firul rădăcinilor. Uneori ne amăgim că ele nici n-au existat…pentru a ne fi mai uşor să credem în prezentul acesta gol. Suntem liberi, dar totodată înlănţuiţi în robia propriilor căutări ai străinătăţii – Banii singurătăţii…
       Nu zic…sărăcia nu poate fi tolerată…
       Dar e mai bine să tolerăm Trădarea? Pierderea? Înstrăinarea copiilor? Ochii mamei sau a tatălui ce nu-i mai vedem licărind? Zâmbetul străin ai propriilor copii ce nu ne ştiu…Pardon…pe care noi nu-i ştim….
       Amar…Cîndva “amarul” îndulcea căsnicia fiecărui suflet al Moldovei…Acum “amarul” doar stoarce tot ce mai rămâne în  amintirea acestui neam…amarul lacrimii ce nimic nu iartă şi nu întoarce înapoi…
       Troleul şi el, nu zăbovea…cu sau fără noi…ca şi tipul..mergea înainte…chiar dacă-şi ducea greu povara vieţii lui…Era la datorie. Datoria. Datoria de-a sluji…Patriei…
       Privirea brusc mi-a fost îndreptată spre ceva ce mă impresionă:  un gest. Simplu. Admirabil. Fără importanţă, dar plin de sens. Cineva, un bărbat care întinse conductoarei, la fel trecută prin timpul vieţii zdrobit, mâna sa, înmânându-i  ei, acestui om al timpului, Tichetul Celor Zece Minute…Frumos.
       Timpul poate fi întors înapoi…chiar dacă costă doar două bancnote neînsemnate…şi pentru ele…lumea e robul străinătăţii, timpul căreia nu poate fi întors. Şi nici plătit cu avans prin lacrimile lăsate în urmă atunci când părăsim sufletul în Ţara de Căpătîi.