Dumitru Crudu // Oameni care au dispărut peste noapte | Deschide.md

Dumitru Crudu // Oameni care au dispărut peste noapte | Deschide.md

Cezar Paul-Badescu

În octombrie 2007, mă angajam la Adevărul. Fusesem invitat să propun un nou concept pentru "Adevărul literar şi artistic" şi să relansez suplimentul. (Apoi mi s-au dat alte lucruri de făcut, care s-au tot adunat.) În urmă cu câţiva ani, "Adevărul literar şi artistic" a fost închis şi, treptat, departamentul Cultură al ziarului Adevărul s-a tot micșorat, în urma disponibilizărilor succesive, până a ajuns aproape de zero. E normal, în lumea noastră strâmtă, cultura e considerată un moft... Astăzi plec şi eu de la Adevărul. Şi constat că au trecut exact șapte ani. A fost, deci, un ciclu complet.

CasadeEditură Max Blecher

6 ore · editat ·

Nu a fost nici de data asta simplu, dar cei trei membri ai juriului au stat şi au cumpănit şi fiindcă trebuiau să aleagă un manuscris din toate pe care le-am primit, a fost acela al lui Ştefan Ivas, pe care Casa de Editură Max Blecher îl va publica şi lansa la târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti (19-23 noiembrie). Le mulţumim tuturor poeţilor care au trimis volumele lor şi le urăm succes. Câţiva au scris cărţi bune pe care sunt sigur că le vom vedea curând publicate.
VCR
- unchiul din america -

băgam transformatorul în priză
un prelungitor în transformator
vcr-ul în prelungitor.
înainte să apăs pe play îmi plăcea să ascult
huruitul acela uşor
pe care-l scotea odată pornit
ca un tors de pisică
huruitul pe care-l puneam pe seama
unui tractoraş cu baterii din interior
al unui camion de jucărie care se învârtea în cerc acolo
(tot într-un camion, camion plin cu mere, spunea tata, părăsise şi el ţara. după multe peripeţii reuşise în cele din urmă să ajungă în america de unde trimisese vederi şi poze. deşi cu mâinile groase de muncitor nebărbierit şi cu o cămaşă boţită apărea lângă maşini luxoase, în camere spaţioase cântând la pian scriind ceva la un birou mare de mahon sau cu un pahar de whisky în mână. pe jos erau covoare pufoase, albe, canapele şi fotolii uriaşe de piele iar în fundal se zăreau zgârie-nori şi o bucată perfect albastră de cer.
după revoluţie nu s-a mai întors. unii spuneau că-i spion şi n-are cum, alţii că s-a înstrăinat şi nu mai ţine la neamuri. a trimis însă un pachet cu un video şi casete cu filme pe teme religioase. se părea că în vest îl găsise pe Dumnezeu sau – cum ne spunea tata numai nouă şi numai după câteva pahare – „ajuns în curu’ gol în america, pentru că doar nici acolo nu stau câinii cu colaci în coadă şi nu-ţi dă nimeni nimic degeaba, a trebuit să treacă la pocăiţi că america-i plină de pocăiţi şi ăştia atât asteaptă să te faci unul de-al lor că imediat te ajută. nu vedeţi că le-a făcut calicilor ălora din capătul satului până şi casă!”)
în după-amiezele de vară
când arşiţa ne alunga de la cules fasole
când nu era nimic interesant pe tvr
puneam o casetă de la unchiu’
the ten commandements cu charlton heston de exemplu
după huruitul cunoscut apăsam play
tânărul moise află ca nu era nobil egiptean
ci fiu de sclav evreu
(„son of hebrew slave”)
rătăceşte o vreme prin deşert
îl găseşte pe dumnezeu
dar se întoarce să-i salveze pe ai lui
bărbos cu plete şi cu o sclipire în ochi
(pe care îmi plăcea să cred că o avusese
şi unchiu’ când ajunsese în america)
şi tocmai când urma să despartă cu toiagul
apele mării roşii
ne striga mama să venim să despărţim
fasolea culeasă de păstăi
puneam pauză
huruitul continua
îl auzeam de pe prispă
mâinile dezghiocau păstăile
camionul cu mere demara
din ţara sclavilor care culegeau fasole pe câmpuri
urma să ne scoată unchiu’
bărbos într-o cămaşă boţită
dar cu o sclipire în ochi
Ştefan Ivas

Îmi placeÎmi place · · Distribuie

Poezii de dragoste Poezii pentru copii Poezii crestine Poezii despre mama Poezii de primavara Puteţi primi o poezie pe săptămână prin Consultanta IT Marius Apetrei

Eugen Ionescu (1909 - 1994; biografie) Bal Baladă Cântec Crochiu umoristic Elegie Elegie pentru păpuşa cu tărâţe Florile Incertitudine Moartea păpuşii Rugă           Bal Săltau perechi După un cântec Foarte vechi, O, foarte vechi! Mişcau cuminte (Un, doi, trei) Un genunchi Fără cârcei. Cum se-nvârteau Încetinel Când s-auzea Un clopoţel Se apăsau De subsiori Şi surâdeau De patru ori. Când vreun şoc La un soroc Oprea în loc Isteţul joc: Stăteau din trup Şi dau din cap Şi dau din cap. Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Baladă I A fost un pitic. Era prost Şi peltic. Cu fraţi buni Gărgăuni Rătăcea Prin văgăuni. Făcea pipi Într-o lalea Şi locuia Într-o stea. Se răstea Cu-n vârf de ac La furnică Şi gândac. Când mişca Nu se ştia Dacă-i nasul, Dacă-i pasul. II O, nătâng pitic, Făptură de nimic, Cum de ţi-a plăcut Fata trestioară, Gura ei de mac, Şoldul ca un arc, Când tu te-ai ştiut Fiinţă de ocară? O, pitic nebun Fata e în turn. Îl strivi Cu degetul mic Şi-l ascunse În buric. Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Cântec Peste apă, peste lut, Cine oare l-a văzut? A sărit din stea în stea Nu-l mai prinde nimenea. Fraţi îl caută plângând Şi cu glasul şi în gând. Alb acum el şade sus În grădină, la Iisus. Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari îngeri mici” La inceputul paginii           Crochiu umoristic Arlechin se simte trist şi fără gust de viaţă. Astă seară, zâmbetele se preschimbă-n lacrămi. Nu c-ar voi-o Arlechin: el se strâmbă. Glumele sale: nu mai crede-n ele. Colombina i-a rămas borţoasă. Lumina lămpilor s-a-nceţoşat. Berbeleacurile i-au lăsat cocoaşe. Traducere de Mihai Rădulescu Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Elegie Vai, tot sunt pe pământ. Cerul e-o plasă: să trec nu mă lasă. Stau şi mă-ncovoi departe de voi. Stau şi plâng în două mă frâng. Stau şi gem, vă chem, vă chem. O, glasul meu prea mic la voi cum să-l ridic? Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Elegie pentru păpuşa cu tărâţe S-a sfărâmat. Păpuşa era o păpuşă caraghioasă. Când trăgeai sfoara stângă, Şi piciorul stâng, Când trăgeai sfoara dreaptă. Acum nu mai mişcă nimic Şi nimeni nu poate face nimic. Nimeni nimic. Gata. Ea are ochiul bleg şi plângăreţ, Gura strâmbă, Şi din cot şi din cap şi din gât: Tărâţe, tărâţe, tărâţe. N-avea numai tărâţe în ea. Sângele s-a scurs şi nu s-a văzut Dar viaţa a rămas sugrumată. Şi vârâtă aici printre paie, Printre zdrenţe, Printre lemne, Sub pupila bleagă de cârpă Nu este pentru nimeni un păcat. Păpuşa era o păpuşe caraghioasă Şi julită la nas. Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Florile Florile culese în pahare plâng Şi visând la fluturi, la livezi cu soare Florile culese în pahare mor. Tristele potire picură-aşa jalnic Pete de lumină. Lunca toată crede că sunt doar petale. Numai eu ştiu însă că sunt lacrimi grele, Sfărmături de suflet. Un bondar le-aduce veşti de la surori. Creşte nostalgia veştedelor flori. Florile culese, florile de câmp Mor de nostalgie, mor visând la fluturi, La livezi, la soare. 8 aprilie 1929 Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Incertitudine Copacii fac semne lungi. Cui fac semne lungi? Apele nu îl oglindesc. Apele pe cine caută? Vântul se întoarce obosit. După cine a fugit? Un om se uită în zare. Oftează cu ochii în zare. Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Moartea păpuşii A murit de congestie pulmonară, Păpuşa madonă de ceară. Păpuşile la căpătâi s-au strâns Cu ochii ficşi, sclipind a plâns. Biserica de mucava pentru pitici Plânge cu dangăte slabe şi mici. Sicriul de carton e pregătit Pe drumul de hârtie convoiul a pornit, Cai de lemn şi dric de ciocolată, Popa cu barbă de vată. Un arlechin cu haine bizare Şi sora madonei mai mare. Unui pierrot rămas în drum Îi curg tărâţele din coate, Şi-abia se mai aude cum Clopotul stinse sunete scoate. Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici” La inceputul paginii           Rugă Un mic soare, Doamne, Pentru sufletul meu. Doamne, eu sunt o frunză, Eu sunt o nucă, Sunt un broscoi speriat, Sunt o vrabie rănită. Mi-au furat toate cuiburile. M-au ajuns toate prăştiile. Doamne mic, ridică-mă, Şi fă-mă fericit. Ca pe boii cu coarne nevinovate, Ca pe câinii cu ochii de îngeri, Ca pe nenuferi, Ca pietrele prietenele. Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu “Aceşti mari poeţi mici”

Dumitru Crudu // NE E FRICĂ DE RĂZBOI | Deschide.md

Dumitru Crudu // NE E FRICĂ DE RĂZBOI | Deschide.md

Dumitru Crudu // Premiul Nobel lui Mircea Cărtărescu | Deschide.md

Dumitru Crudu // Premiul Nobel lui Mircea Cărtărescu | Deschide.md

Buzunarele cusute pe dinafara` 

Ottilia Ardeleanu

Nu stiu de ce am tot ocolit raftul acela.
Fata venita de peste Prut alerga dimineata, culmea, prin locurile pe unde scurtam eu drumul spre serviciu, dar n-am stiut multa vreme de asta pana cand, intr-o dimineata, ocolind niste gunoaie insirate pe drum exact cum intinsese Ariadna candva firul ei, desigur acum fara niciun scop, ci doar din lipsa de educatie, am vazut-o cam la vreo zece metri in fata mea, in costum sport, alergand nici marathon, nici viteza, jogging, cum se spune, cum se poarta, concentrata asupra directiei ei sau poate rememorand cursul de farmacie, la nu stiu ce disciplina cu termenii ei latini, ori gandindu-se la o prima iubire, un zmeu matinal pe care nu-l scapa din priviri. Am vrut atunci sa o opresc, sa o intreb ce mai face si de ce este in forfota atat de devreme, dar imediat mi-am spus ca nu e bine sa o intrerup dintr-o cursa atat de personala.
Ochii ei mari vorbesc. Daca-i privesti, intelegi ce vor sa spuna. Un copil matur, inzestrat cu multe calitati. Intaia oara cand ne-am intalnit la City Mall, am gasit-o studiind, pe o banca, departe de lumea inconjuratoare prezenta. Dar ca printr-un declic, in momentul in care m-am apropiat de ea, m-a si vazut. Ne-am zambit. Ne-am imbratisat. Mi-era teama sa o strang, era asa de firava. Ma gandeam ca se poate rupe in tot atatea oase cate avea de studiat. Ma gandeam ce ar fi putut spune parintii ei: uite, acolo la romanii nostri, din dragostea de semeni te faci praf!
Ne-am plimbat de-a lungul parcului si am vorbit. De fapt, mai mult ea mi-a povestit despre proiecte trecute si viitoare. Am incurajat-o. Avea ceva distins si totusi copilaresc: fragilitate si vointa, delicatete si spirit care arde.
Brusc dau cu ochii de Cantece de la sase de Ecaterina Bargan. Sa fie vorba de cantecele de la sase ani proiectate in actualitate?! Sau poate de cantecele de la ora sase, dupa ceaiul amiezii, cu un tempo anume si o reverberatie personala… Posibil sa fie niste cantece care se aud de la etajul sase unde un chef de viata se dezlantuie… sau de ce nu, sase feluri de a intona sase cantece din copilarie ori sase poeme ascunse sub parchet…
Din colectia Noii barbari …– asta spune ceva! –, sub indrumarea lui Dumitru Crudu, cartea, impartita in trei sectiuni fara nume, in format A5, a aparut la editura Gunivas, in 2011.
De prima data am constatat ca fiecare sectiune incepe cu o poezie dedicata papusilor care au inspirat-o, probabil fiind primii ei prieteni. Asadar, Burjui – ursuletul rusesc, Marta cea cu „parul blond si carliontat”si Sneg, „o jucarie care facea parte din mine” si care „nu facea altceva decat sa stranga/ in blana ei/ praful”.
Fata cu ochi gravi se ascunde in spatele acestor papusi pentru a indrazni sa se dezvaluie cate un pic pe sine. Porneste intr-o joaca si depune inaintea cititorului un fel de pietre de referinta:
- moartea, in modurile cele mai absurde…: „O sa mori de cancer,/ de arderi, de prelungiri, de iluzii, de nedreptati,/ de favoruri gratuite./ … iar carnea ta o sa fie mancata de/ microorganisme.”/ (In strada in care o sa intinzi afise); cele mai deznadajduite…: „Ceea ce vad eu zilnic pe marginea strazilor/ sunt pisici si caini striviti, seringi aruncate,/ pietre funerare, vagabonzi care dorm,/ imbratisand pietre funerare straine.” (Pe trotuarul inclinat); cele mai periculoase…: „Aluatul acesta dens miscator ma sufoca” (Haide sa ne jucam cu masinutele in nisip);
-senzatia de a fi, in pielea cuiva, a unui animal, sub impulsul unei obsesii: „Plangi patru ore ghemuita/ intr-un fotoliu,/ ca intr-o palma imensa,/ si dintii iti tremura cu zgomot” (Dispare), un gurmand care vrea sa manance doar pentru a intari o anormalitate, a starni invidia, a rabufni din sine printr-o astfel de atitudine iesita din comun („Ai vrea sa mananci din frigiderul altuia./ Vrei macar o data pe saptamana sa se schimbe/ imaginea frigiderului de la balcon cu imaginea/ oricarui alt frigider.” (Se aude furtuna)), un monstru care sa ucida tot ce e mai vechi si mai intunecat in fiinta: „Mizeriile acestea infipte in muschi/ in nedreptati si cuvinte” (A trecut vremea cand ascundeam poezii sub parchet).
Despre intamplarile, fiorii, senzatiile, inspiratia venind dinspre Marta s-ar putea spune ca produc legaturi multiple, iar poeziile aferente sunt mai lungi si mai dense. Deduc faptul ca influenta acestei papusi asupra copilei, autoarea descrierii acestor relatii si relationari, a fost mult mai pronuntata. Mica poeta isi pastreaza registrul, tonul grav, starea bolnavicioasa, vulnerabilitatea, la modul aproape imperturbabil. Aerul pe care il respira este unul „cu miros de sange”, ceva precum ciuma camusiana, cu un astru placid. Starile apasatoare, care ii repugna, sunt bine detaliate in Plecarile tale: „Mi-as cicatriza liniile palmei cu ascutisul unei lame./ Nu regret nimic din ce am trait pana acum./ Nu stiu cu ce sa finalizez, asa cum nu am stiut niciodata/ cu ce sa incep./ Vreau doar sa visez, macar sa visez momentul/ in care eu sunt cea care pleaca prima,/ sa nu mai port in mine numai plecarile tale.”
Disperarea, apelativul moarte, durerea interioara sunt zugravite brutal in versul: „o sa traim in cimitire” (Faci pluta, umplu cada cu apa)
Si chiar daca moartea vine din toate directiile, impotriva ei se afla dragostea, o arma pe care o sprijini de un perete, al inimii desigur, si pe care o folosesti sa tragi in ea cand iti apare in catare, in haine soldatesti care metamorfozeaza toamna: „Tu esti dragostea care se sprijina-n perete” (In coltul buzelor)
Poezia Ecaterinei este una descriptiva. Nu in sens prozaic, ci liric. Ea se releva fie prin intermediul sinelui, fie, in diverse imprejurari, prin intermediul oamenilor, obiectelor, naturii. Ii place sa vorbeasca, in felul ei copilaresc de serios, despre papadii, harbuzuri, cactusi, porumbei, soareci, papusi ca elemente de legatura cu vocabulele care imprima hartia. Nu se omite pe sine: „Sunt scheletica, nu am nimic special, imi place rutina.” (Plecarile tale); „Pieptul meu calcaros./… Ar trebui sa-mi fi simtit tristetea. Trebuia sa ma fi simtit/ cum calcam/ pe cuie cand citeam.” (Dar eu sunt reala)
In peisajul emotiilor sale – nu putine, intalnesc frecvent fenomene naturale cum: ploaia, zapada, frigul armonizand perfect interiorului ei sensibil, descurajat.
Apa este locul in care se duce pentru indragostire, pentru a se vizualiza clar pe dinlauntru, spre a ghici chipul iubitului, ca intr-una dintre traditiile romanesti.
Ingerii apar si ei pentru a sterge chiciura de pe fereastra sufletului.
Poeziile Katyei sunt din preajma ei: pe unde se plimba, pe unde respira, pe unde se intalneste cu oameni care ii marcheaza viata sau care fac parte din vreo inchipuire, din vreo intamplare inregistrata in ochii lui Burjui, ursuletul de plus. In felul acesta aminteste orase, carti si autori cititi, maruntisuri precum brelocuri, monede, zaruri, despre locuri de intalnire: cluburi, funny bistrouri, baruri (Renet), librarii, paduri, statii de transport, strazi (Puskin, Petru Rares 37, Bd. Stefan cel Mare). Ar vrea sa viseze, plimbarile ei sa fie intr-un basm, sa poata lua aer „din gura unui dragon/ cu flacari” (Vom fi impreuna)
In poezia Distante, poeta personifica noaptea intr-o fiinta care nu se poate odihni datorita efectului de incalzire globala. Isi traieste, de fapt, propria stare incomoda prin intermediari universali si antagonici, soare-noapte: „Trebuie de impins soarele/ un pic mai departe./ De adus mai inspre noi/ norii negri ca sa ne/ acopere pe mai multi./ Noaptea nu se simte bine,/ se zvarcoleste, imi aduce aminte./ Plamanii ei mici,/ parul ud.”
Dragostea este si ea o tema pe care o abordeaza, in aparenta, superficial. Se vede insa ca incearca sa-i dea nota personala de intelegere, ca incearca sa-i atribuie propriile inchipuiri, scenarii: „Daca ar fi sa scriu ceva despre dragoste,/ as scrie despre el ca si-a taiat pletele lungi, / dar a ramas la fel ca inainte,/ ca noaptea se duce acolo unde e liniste./ Ca dragostea are genele si ochii./ Ca il admira pe Bukowski/ pentru betivism, fata de autoritati/ nepasare, felul cum gaseste ceva suportabil/ si chiar bucuros in nebunie/ si durere.” ( Sa nu credeti ca ma favorizeaza)
Poeziile ei sunt vii pentru ca vin din trairi, din intamplari, din realitate.
Ea pomeneste, in Cantece de la sase, oameni, scriitori si filozofi, pe care ii descopera in lecturile sale: Bukowski, Murakami, Platon, Novac; face referire la filme vizionate: Vier Minuten, ori la interpreti & trupe: Godspeed You! Black Emperor, Eddie Vendder, Sigur Ros, Bjork, Eagles, in acompaniamentul carora petrece clipe de meditatie.
Intamplarea se porneste adesea la un suc de fructe, din pulpa zemoasa si citrica a portocalelor si lamailor, de la pacatosul receptacul dulce-acrisor al merelor, de unde ramai cu degetele lipite, neputincios in a mai scrie cuvinte despre cum „iti picura stropii din par,/ ca si cum ai fi parte/ din cerul acela/ si-ai vrea sa ramai/ sub coaja lamaiei,/ in dragoste,/ o floare care sa-si stranga/ puternic/ petalele imprejur.” ( Atat de curat)
Despre o iubire naiva, fara repros, „ca-n aburul apei”, aflam chiar in Arhitectura iubirii.
Cat despre Sneg, papusa favorizata, „martorul ocular al intregii mele vieti” care „nu facea altceva decat sa stranga/ in blana ei/ praful” ( Sneg) se poate spune ca ii aminteste de Cantecul de la sase, o poezie grava, emotionanta, cu toate ca incepe delicat, „Sub gutuiul pe care l-a plantat mama” acolo unde, sugestiv pentru spiritul abatut in care scrie poeta, cresc lacramioare.
Cantecul de la sase, este un bocet comun iscat de o patanie cu tata, „cand traversa Nistrul” sa o duca pe o acrobata „in partea cealalta”, dar cand i-au tras un glonte in ceafa, aceasta a sarit in apa si a impins usor barca la mal. Astfel, cei doi s-au salvat reciproc. Era predestinat sa aiba un vis cu tata, pandit de moarte si aparat de Dumnezeu: „Inainte sa se intample asta visasem o cruce/ si mai visasem ochiul divin intr-un triunghi albastru./ Cand am aflat m-am gandit/ ca trebuie sa existe un Dumnezeu pentru fiecare/ si uite ca taica-meu e un norocos, a supravietuit/ si nici macar invalid nu a ramas.”. Trimiterea la Dumnezeu este cea a vindecarii miraculoase, a scaparii din pericole. Este un mesaj simplu de recunoastere a fortei divine si a plenitudinii spirituale. „Pericolul se adaposteste in cuvinte”! spune Ecaterina sub titlul Am fi ajuns. Adevarat, uneori cuvintele taie mai adanc decat perceptia umana.
Iubirea pe care o simte sau chiar o traieste la varsta frageda are tumultul ei. Misterul, farmecul, taina… Ea, indragostita, in felul de indragosteala adolescentina, are ambitiile, suferintele, gingasiile, felurite moduri de perceptie, de punere in aproape, de punere in comuniune. Exista o anume nesiguranta: „Maine voi sti/ cu totul si cu totul altceva.” ( Spune-i)
Si… Vreau sa fug in Alaska!
Fugi, Ecaterina, fugi! Visul sa ti se implineasca!

O cronica de

Ottilia Ardeleanu