„Oameni ai nimănui”
Dumitru Crudu încearcă să
sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur.
Tocmai din această cauză piesa sa este un extrem de directă, simplă, dar
nu simplistă, în ceea ce priveşte procedeele.
Dumitru Crudu notează, într-un laconic preambul al piesei sale Oameni ai nimănui:
„Nu am inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de
viaţă. Eu nu am născocit aceste lucruri, ele sunt nişte produse ale
realităţii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept prototipuri
oameni concreţi, care s-au născut în Republica Moldova”. Prin urmare,
drama aceasta tinde să se apropie cât mai mult de reportaj,
înscriindu-se în linia teatrului vérité, cu subtile intarsii poetice.
Convenţiile cele mai obişnuite ale discursului dramatic sunt puse în joc pentru a da naştere unor cazuri tipice, care exemplifică elocvent condiţia exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia şi Maria aduc în prim-plan aceeaşi problemă majoră a individului silit de circumstanţele din ţara de baştină (Republica Moldova, în acest caz, dar lucrurile sunt valabile pentru orice ţară din estul Europei care a cunoscut, după căderea blocului socialist, exodul tinerilor către Occidentul promiţător) să îşi caute norocul în altă parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntăm de ani buni, este conştientizat de personaje, care nu au însă libertatea de a alege: în ţară nu mai e de trăit, în Italia nu reuşesc să îşi afle rostul decât cu preţul unor compromisuri greu de răscumpărat.
Acest statut este observat nu în liniile sale generale, ci particularizat, surprins în datele sale concrete. Înainte de plecare, Alexandru este cel care ţine publicului un fel de prelegere demonstrativă, punctând verdicte corecte şi aparent cinice: „Sunt atâtea localităţi în care au rămas doar bătrânii. În curând, am putea ajunge o ţară fără locuitori. Toţi ştiu lucrul ăsta, dar toţi se evaporă de aici, inclusiv eu”. Abia după debarcarea în Italia, văzută ca un soi de no man’ s land, aflăm cu stupoare că nu neapărat setea de câştig rapid l-a gonit acolo, ci disperarea: suferă de o boală incurabilă, nevasta e beţivă, iar copilul nu are din ce trăi, aşa că s-a decis să-şi sacrifice ultimele zile şi ultimele puteri pentru a mai prinde cât de cât cheag. Imediat ce capătă o slujbă, ca îngrijitor al unui bătrân nebun, el este numit în didascalii, de fiecare dată când rosteşte câte o replică: „bărbatul care şchioapătă un pic şi este palid la faţă”. Redundanţa devine un artificiu care nu face decât să marcheze dramatismul situaţiei sale, pus în pagină de el însuşi: victimă a nazurilor unui bătrân care se va dovedi un farseur în cele din urmă, Alexandru încearcă să sfârşească demn: „Eu aveam două variante: să fiu un bolovan în casă pentru familia mea sau să încerc să plec şi să-mi spăl singur farfuriile murdare”.
Celelalte personaje confirmă exact acelaşi statut de victimă a unei lumi anapoda: acasă nu au ce mânca, nu au servicii, aici trebuie să facă mari sacrificii pentru a-şi menţine slujba înjositoare; Silvia se prostituează, cu acordul consortului Vitalie, Maria spală picioarele unei bătrâne, în timp ce soţul îi moare acasă, iar copilul e luat în grijă de o mătuşă ş.a.m.d. Dumitru Crudu nu ocoleşte melodramaticul, pentru că ar însemna să falsifice lucrurile. Or, conform manifestului fracturist, al cărui coautor este, aplicat fidel şi în teatrul său, ficţiunea nu face decât să sublinieze, la modul autenticist, traumele realului.
Riscul unei astfel de formule ar fi acela al convenţionalităţii rigide, al previzibilităţii facile. Numai că autorul ocoleşte tezismul tocmai prin stratificarea atentă a acestor drame total verosimile: celor ale exilaţilor, ale dezrădăcinaţilor, le răspund dramele celor îngrijiţi: Marco, bătrânul nebun supravegheat de Alexandru, joacă de ani buni acest joc doar pentru a mai zgândări compasiunea fiului, pentru a nu sfârşi într-un azil, signora Elisa, bătrâna din grija Mariei, nu face decât să-şi ostoiască marea durere cauzată de indiferenţa fiicei ei etc. etc. Ia astfel naştere un permanent dialog al victimelor, care nu reuşesc să se împotrivească unui sistem absurd, care nu mai preţuieşte omul, ci se scutură de el când devine inutil sau îl tratează brutal atunci când acesta nu are nici o protecţie.
Devine astfel limpede că titlul piesei pune degetul pe rană: cei care pleacă sunt dezrădăcinaţi, numai că nu e nevoie să te rupi de ţara de baştină pentru a deveni un om al nimănui. Lumea e plină de victime, iar acest lucru aproape că nici nu mai impresionează pe nimeni. Poate doar pe ziariştii vânători de senzaţional şi pe dramaturgi, cum constată Alexandru, care îşi conştientizează statutul de „caz special”, numai bun să inflameze inspiraţia unora mai sensibili la bolile veacului, printre care indiferenţa este cea mai gravă: „Despre mine au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris Timpul, dar şi alte ziare. Gheorghe Bâtcă a scris despre mine cum am plecat ca să-mi port singur de grijă atunci când am aflat că orele îmi sunt numărate. Dumitru Crudu a scris o piesă despre mine. Cât de iuţi mai sunt dramaturgii şi ziariştii ăştia!”
E asta o consolare? Desigur că nu, dar e un semnal de alarmă. Dumitru Crudu încearcă să sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur. Tocmai din această cauză piesa sa este un extrem de directă, simplă, dar nu simplistă, în ceea ce priveşte procedeele. Autorul basarabean a câştigat un pariu nu doar estetic, ci şi unul etic, moral.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Convenţiile cele mai obişnuite ale discursului dramatic sunt puse în joc pentru a da naştere unor cazuri tipice, care exemplifică elocvent condiţia exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia şi Maria aduc în prim-plan aceeaşi problemă majoră a individului silit de circumstanţele din ţara de baştină (Republica Moldova, în acest caz, dar lucrurile sunt valabile pentru orice ţară din estul Europei care a cunoscut, după căderea blocului socialist, exodul tinerilor către Occidentul promiţător) să îşi caute norocul în altă parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntăm de ani buni, este conştientizat de personaje, care nu au însă libertatea de a alege: în ţară nu mai e de trăit, în Italia nu reuşesc să îşi afle rostul decât cu preţul unor compromisuri greu de răscumpărat.
Acest statut este observat nu în liniile sale generale, ci particularizat, surprins în datele sale concrete. Înainte de plecare, Alexandru este cel care ţine publicului un fel de prelegere demonstrativă, punctând verdicte corecte şi aparent cinice: „Sunt atâtea localităţi în care au rămas doar bătrânii. În curând, am putea ajunge o ţară fără locuitori. Toţi ştiu lucrul ăsta, dar toţi se evaporă de aici, inclusiv eu”. Abia după debarcarea în Italia, văzută ca un soi de no man’ s land, aflăm cu stupoare că nu neapărat setea de câştig rapid l-a gonit acolo, ci disperarea: suferă de o boală incurabilă, nevasta e beţivă, iar copilul nu are din ce trăi, aşa că s-a decis să-şi sacrifice ultimele zile şi ultimele puteri pentru a mai prinde cât de cât cheag. Imediat ce capătă o slujbă, ca îngrijitor al unui bătrân nebun, el este numit în didascalii, de fiecare dată când rosteşte câte o replică: „bărbatul care şchioapătă un pic şi este palid la faţă”. Redundanţa devine un artificiu care nu face decât să marcheze dramatismul situaţiei sale, pus în pagină de el însuşi: victimă a nazurilor unui bătrân care se va dovedi un farseur în cele din urmă, Alexandru încearcă să sfârşească demn: „Eu aveam două variante: să fiu un bolovan în casă pentru familia mea sau să încerc să plec şi să-mi spăl singur farfuriile murdare”.
Celelalte personaje confirmă exact acelaşi statut de victimă a unei lumi anapoda: acasă nu au ce mânca, nu au servicii, aici trebuie să facă mari sacrificii pentru a-şi menţine slujba înjositoare; Silvia se prostituează, cu acordul consortului Vitalie, Maria spală picioarele unei bătrâne, în timp ce soţul îi moare acasă, iar copilul e luat în grijă de o mătuşă ş.a.m.d. Dumitru Crudu nu ocoleşte melodramaticul, pentru că ar însemna să falsifice lucrurile. Or, conform manifestului fracturist, al cărui coautor este, aplicat fidel şi în teatrul său, ficţiunea nu face decât să sublinieze, la modul autenticist, traumele realului.
Riscul unei astfel de formule ar fi acela al convenţionalităţii rigide, al previzibilităţii facile. Numai că autorul ocoleşte tezismul tocmai prin stratificarea atentă a acestor drame total verosimile: celor ale exilaţilor, ale dezrădăcinaţilor, le răspund dramele celor îngrijiţi: Marco, bătrânul nebun supravegheat de Alexandru, joacă de ani buni acest joc doar pentru a mai zgândări compasiunea fiului, pentru a nu sfârşi într-un azil, signora Elisa, bătrâna din grija Mariei, nu face decât să-şi ostoiască marea durere cauzată de indiferenţa fiicei ei etc. etc. Ia astfel naştere un permanent dialog al victimelor, care nu reuşesc să se împotrivească unui sistem absurd, care nu mai preţuieşte omul, ci se scutură de el când devine inutil sau îl tratează brutal atunci când acesta nu are nici o protecţie.
Devine astfel limpede că titlul piesei pune degetul pe rană: cei care pleacă sunt dezrădăcinaţi, numai că nu e nevoie să te rupi de ţara de baştină pentru a deveni un om al nimănui. Lumea e plină de victime, iar acest lucru aproape că nici nu mai impresionează pe nimeni. Poate doar pe ziariştii vânători de senzaţional şi pe dramaturgi, cum constată Alexandru, care îşi conştientizează statutul de „caz special”, numai bun să inflameze inspiraţia unora mai sensibili la bolile veacului, printre care indiferenţa este cea mai gravă: „Despre mine au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris Timpul, dar şi alte ziare. Gheorghe Bâtcă a scris despre mine cum am plecat ca să-mi port singur de grijă atunci când am aflat că orele îmi sunt numărate. Dumitru Crudu a scris o piesă despre mine. Cât de iuţi mai sunt dramaturgii şi ziariştii ăştia!”
E asta o consolare? Desigur că nu, dar e un semnal de alarmă. Dumitru Crudu încearcă să sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur. Tocmai din această cauză piesa sa este un extrem de directă, simplă, dar nu simplistă, în ceea ce priveşte procedeele. Autorul basarabean a câştigat un pariu nu doar estetic, ci şi unul etic, moral.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Cuvinte cheie:
