Noua colecție a
Editurii Univers dedicată scriitorilor români și-a făcut introducerea în
biblioteca mea prin volumul de povestiri al lui Dumitru Crudu,
intitulat „Salutări lui Troțki”, care mi-a atras atenția mai mult decât
celelalte, din motive pe care nu mi le explic. Uneori este suficient să
citesc câteva rânduri pentru a fi decisă să citesc o anumită carte. Spre
surprinderea mea, am pătruns o dată cu aceste povestiri pe tărâmul
literaturii de peste Prut, pe care nu mai pășisem până acum. Experiența
s-a dovedit foarte interesantă. Încă de la prima povestire mi-am dat
seama că voi avea de-a face cu subiecte inedite și cu o abordare pe
măsură, în care bizarul joacă un rol însemnat. Frânturile de viață
asupra cărora se oprește obiectivul își găsesc rezolvări neașteptate sau
neobișnuite. Spre exemplu, o zi de naștere poate fi sărbătorită cu
colțunași cu brânză, în vreme ce cartofii murdari pot fi cea mai
delicioasă mâncare atunci când se termină.
„Singura explicație e că nu mă mai iubește. Numai un om
care nu te mai iubește poate să-ți dea să papi cartofi murdari, am
conchis eu și mi-am amintit cum, acum o săptămână, Iulia mi-a turnat
borş într-o farfurie murdară, și cum, acum două zile, mi-a dat să mănânc
brânză stricată. Doar după ce o mâncasem, am văzut că era expirată. ”
(pag. 67)
Mi-a plăcut imprevizibilul ce m-a izbit de la bun început, când
tremuram alături de cei doi protagoniști ai primei povestiri, ce erau
cât pe ce să fie prinși în gară, în așteptarea trenului salvator. Ei
bine, pe parcursul acestui calup de povestiri pline de acțiune, vom citi
despre întâmplări domestice condimentate cu boabe de suspans, dar și
unele ce au de-a face cu lumea interlopă, vom poposi în mediul cultural
din orașele Republicii Moldova și-i vom privi pe scriitori savurându-și
cafeaua sau păhărelul cu licoare magică pe terasele situate „în coasta”
unor instituții importante, într-o atmosferă aparent tihnită, vom asista
chiar și la moartea câte unui personaj. Și toate acestea asezonate cu
un fel de ironie amară, o ironie a sorții care nu se sfiește să arunce
zâmbete pe buzele celor care se înfruptă din borcanul cu povești.
„Călcau deja pe peronul din gară, așteptând să vină
trenul de Moscova. El țopăia în jurul ei, strângând valiza la piept
și-i spunea:
-La Moscova o să-ți cumpăr niște pantofi noi și-o să scapi, în
sfârșit, de jafurile astea, și arăta cu mâna spre pantofii ei cu tălpile
găurite. Și alți blugi. ” (pag. 7)
Pentru a percepe însă atmosfera scriiturii lui Dumitru Crudu, mă tem
că nu sunt suficiente câteva citate rupte din context. Povestirile sunt
diferite și totodată asemănătoare, diversitatea subiectelor se
desfășoară pe o plajă generoasă, în care elementul neschimbat este
nisipul, presărat cu sute de scoici, astfel că pare același fiind cu
totul altul, la fiecare pas. Sau invers. În aer plutește o superstiție
desuetă al cărei singur rol a rămas acela de a condimenta materia
narativă.
„Un minibuz de la pompe funebre a depășit mașina cu
mirele și mireasa pe bancheta din spate și asta, nu se știe de ce, l-a
făcut pe Iurie să exclame :
– Ăsta e un semn tare rău, și a apăsat pe accelerație.
Un zâmbet larg i-a înflorit pe buze și o melodie de Nicu Țarnă, „la
Ciocana, unde băieții beau jin cu cana”, i-a țâșnit din gură, când a
lăsat în urmă microbuzul vârstat cu negru.” (pag.135)
M-am obișnuit să identific în fiecare carte amprenta scriitorului,
acel ceva care lasă urme asupra mea, dând naștere unei legături aparte
între mine și opera acestuia, atât cât reușesc să cunosc din ea. În
cazul lui Dumitru Crudu, acel ceva constă în atitudinea naratorului față
de întâmplări și în ceea ce îmi transmite această atitudine – că dracu’
nu-i chiar atât de negru și că literatura poate împrumuta ceva din
tăria alcoolului, care pare că se împacă destul de bine atât cu mediul
cultural, cât și cu cel al subculturii. Dacă ați gustat vreodată pepene
roșu stropit cu votcă, ei bine, acesta este gustul de care amintesc
povestirile lui Dumitru Crudu.
