În Rotterdam am văzut două rațe legănându-se pe faleză și m-am luat după ele.
pe faleza aia de sub pod, de sub podul pe care șuiera metroul, cu care am venit și eu
acum o săptămână aici, pentru a călca pentru prima dată pe peronul gării centrale din Rotterdam
și a urca imediat și tot pentru prima dată în metrou cu care am coborât sub pământ și am zburat mai apoi
pe deasupra falezei ăsteia pe care merg și eu acum
după două rațe deodată

cine ar fi crezut că voi ajunge să merg după două rațe în Rotterdam.
iată cu ce mă ocup eu în Rotterdam dragii mei prieteni cred că o să vă bucurați mult când o să auziți asta
mă târâi pe faleza din cartierul emigranților de culoare după două rațe deodată.
nu că aș avea ceva cu ele.
nu că le-aș fi pus gând rău.
nu că nu am cu ce să ocup
și nu nu nu că aș fi înnebunit și nu mai știu ce fac.

știu prea bine.
merg spre hotelul unde am fost cazat.
Spre Hotelul Art și pentru a ajunge la hotel e musai să trec și pe faleza asta
 și întâmplarea face și nimic altceva
 ca în fața mea să-și legene picioarele (oare pot să le numesc și altfel?)
două rațe și eu nu am încotro și merg după ele
merg după ele pentru a ajunge la hotel
e musai să o țin ață pe faleză
după aceste două rațe-
pentru că în față e hotelul meu
și pentru a ajunge la el
nu am alt drum
dar lumea ar putea să creadă vrute și nevrute
fiecare ce-l trece prin cap

dar dacă tot am ajuns să povestim despre rațe
 nu pot să nu vă spun că pentru prima dată
în viața mea am mâncat rață în Franța, la o sută și ceva kilometri de Paris,
 la Hermes, la prietenul meu
Benoit după ce m-am întors de la un târg de carte cu buzele umflate,
 unde am mers cu un gând secret
să-mi găsesc un editor pentru prozele mele traduse în franceză și nu mi-am găsit
niciunul decât o rață gătită frumos pe platou, gătită de soția lui Benoit
pe care nu am cunoscut-o
decât atunci când îmi punea în farfurie rața aia- gătită cu miere- și era
 atât de delicioasă
că-ți venea să-ți lingi degetele

pe rațele alea nu le-am cunoscut înainte să le pap
nu le-am întâlnit niciodată
nu știu dacă erau bune sau rele
nu știu dacă nu m-ar fi putut pișca de picor dacă dădeau peste mine întâmplător în stradă
sau în curte la Benoit
nu știu dacă  nu ar fi sărit asupra mea și nu m-ar fi măcăit

dar nu ca să cunosc eu niște rațe m-am cărat la Paris cu trenul și autobuzul și cu mașina și cu metroul și pe jos,  ci ca să fac cunoștință cu vreun editor și să-i dau prozele mele traduse de Benoit în franceză și să-l conving să-mi publice cartea
și nu am convins niciun editor
toți ne priveau ca pe niște tipi fără urechi sau fără nas sau ca pe niște oameni coborâți de pe cai
niciun editor francez nu a vrut să ne asculte
toți se grăbeau niciunul nu avea timp toți ne promiteau că o să se uite peste texte mai târziu
ceea ce însemna că nu se vor uita niciodată

dimineață mi-a bătut în ușă un fost coleg de cămin- și el prozator, publicat deja în franceză- care mi-a cerut pasta de dinți pentru că grăbindu-se să vină la lansarea sa de carte și-a uitat-o acasă și nu se putea duce la lansarea cărții sale de proză fără să se spele pe dinți, nici eu nu m-aș fi dus fără să mă spăl pe dinți- și eu i-am dat-o, i-am dat pasta mea de dinți, și el a plecat și de atunci nu l-am mai întâlnit niciodată
maestre, nu uita să-mi întorci pasta de dinți, oriunde te-ai afla acum?
editorul care l-a publicata  nu a vrut să stea de vorbă și cu noi
și s-a scuturat de noi ca de niște scame pe haine
prietenul meu din tinerețe nici până azi nu mi-a întors pasta de dinți iar editorul său nu mi-a citit prozele
dar asta nu ne-a încurcat seara să înfulecăm o friptură de rață unsă cu miere și să ni se pară așa de gustoasă
nu e musai să-ți apară o carte în franceză ca să papi o friptură de rațe

la paris am plecat să-mi găsesc un editor și nu am găsit pe nimeni
în loc de asta am păpat niște rațe fripte și unse cu miere
e singurul lucru memorabil care mi s-a întâmplat în franța
e singura amintire plăcută cu care am plecat din franța

rațe. rațele astea m-au urmărit toată viața
oriunde mergeam neapărat întâlneam vreo rață sau trăiam vreo întâmplare legată de rațe: la viena, tbilisi, tașkent, moscova sau vilnius.
mă urmăresc încă din copilărie
m-au urmărit pe drumurile prăfuite din Flutura
m-au urmărit când eram îndrăgostit de Iulia, fata vecinilor noștri.
cele mai înfricoșătoare povești le-am auzit despre rațe
un fost coleg de clasă a omorât cu pietre o rață
un vecin a fost prins violând o rață
un alt vecin a înnebunit când a văzut ce făcea acesta
și a fost dus până în seară la spitalul de nebuni
din Costiujeni
rațe. rațe din flutura din chișinău, din tbilisi, din batumi, din odesa din soci din dușanbe.
rațelea astea mi-au întunecat și mi-au otrăvit copilăria.
vichea cel care mă bătea oriunde mă prindea avea foarte multe rațe acasă.
la viena rațele măcăiau până târziu și eu nu puteam să adorm.

Hotelul îmi scânteiază în față și eu mă apropii de el mergând după două rațe.
sunt aici la rotterdam într-o rezidență literară și eu merg pe faleză după două rațe.
doamne cu ce mă ocup eu la rotterdam. cine ar fi crezut.
merg după două rațe dolofane și mâine ar trebui să citesc la televiziune două poezii.
merg după două rațe îmbuibate bălțate uriașe legănându-se
 ca două rațe.
rațele astea nesuferite
și la rotterdam m-au găsit.
nici aici nu pot să scap de ele.
atâta am pătimit în viața mea din cauza lor.
rațe blestemate.

prietenul meu benoit cel care mi-a tradus prozele mele în franceză s-a internat la spital
pentru că nu se simte prea bine.
fostul meu coleg de cămin nici până azi nu mi-a întors pasta de dinți.
am dat pentru prima dată în viața mea un interviu unei televiziuni din olanda
fără să înțeleg ce sunt întrebat
am răspuns la brodeală
sper să fi nimerit
și știu că asta doar din cauza și din cauza rațelor
ele sunt de vină că nu am putut să înțeleg întrebările deși toată viața am
învățat engleza

din hotel aseară ne-au trezit la miezul nopții și ne-au evacuat în stradă și în stradă
ce credeți că am văzut
câteva rațe pe partea ailaltă a străzii luându-și zborul.
nu știu unde zburau.
ce sens ar fi avut să mă iau după ele ca să aflu.

ce faini oameni sunt turcii și negrii din guineea olandeză.
nu vor să-mi ia bani pentru pâine sau pentru că mi-au reparat bicicleta.
eric mi-a promis că luni mă voi muta în reședință.

merg din urma celor două rațe care nu știu unde se duc și mă gândesc că
în câteva zile va începe festivalul de poezie și eu voi ieși pe scenă și nu știu în ce să mă îmbrac și dacă să
 mă tund scurt sau nu și mai ales nu știu dacă voi avea succes cu poeziile mele

merg după cele două rațe și sper ca prietenul meu Benoit să se facă bine.

merg după cele două rațe și sper ca la un moment dat prietenul meu din tinerețe
să-mi întoarcă pasta de dinți oricum am și eu nevoie de ea.

merg după cele două rațe și nu cred că prozele mele vor fi publicate în franța.

merg după celed două rațe și mă întreb oare ce vor spune olandezii despre poeziile mele pe care le voi recita la festival.

cele două rațe deodată își iau zborul și eu mă trezesc în fața hotelului meu singur, dar nu-mi găsesc cartela
rațele iar mi-au făcut-o.
rațele astea  blestemate iar și-au băgat coada în viața mea.
de când mă știu pătimesc de pe urma lor.
dacă nu aș fi mâncat atunci în franța friptură de rață poate odată și odată mi-aș fi găsit un editor pentru prozele mele.
acum mă tem ca din cauza lor să nu dau chics și în Rotterdam și lumea să nu înceapă să mă fluiere și să arunce cu roșii stricate în mine după ce îmi voi citi poeziile.

diseară Zoe m-a invitat la cină și eu sper să nu mă servească cu friptură de rață.
 orice numai nu friptură de rață pentru că atunci cine știe care
ar mai putea să fie consecințele,
 pentru că atunci cine știe ce altă belea o să mă mai pască.
orice numai nu friptură de rață.
intru în hotel și se declanșează alarma și suntem evacuați afară.
ies și în fața hotelului văd legănându-se două rațe.
mâine va trebui să ies pe scenă și să-mi recit poeziile în fața publicului olandez.
cele două rațe își iau zborul și să-mi tăieți nasul dacă aș putea să vă spun unde se duc.

vineri baia din hotel câteva monede de euro
mi-au alunecat din buzunarul de la blugi întâmplător
și mi-au căzut zornăind pe podea

eram așa de obosită
că nu m-am mai aplecat să le ridic de
jos

interesant
oare de ce cameristele astea care  au venit din Turcia
 fac curat după cei pe care
nu-i iubesc?

o poezie de Victoria AKIMOVA-CRUDU

„eu am făcut geamantanul

tu ai cărat geamantanul

noi ne-am certat de la geamantan

dar de fapt geamantanul era al Dinei”

o poezie de Victoria Akimova-Crudu

CUCOANA AFRICANĂ DIN ROTTERDAM

de când am văzut-o m-am întrebat oare de ce
și-a ascuns fața în palme și evită
să mă privească sau să se uite la altcineva
dacă nu are poftă să se uite la mine la oricare
numai să se uite la cineva pe când așa
ea stă cu capul întors într-o parte și cu fața în palme ca un
om gata-gata să izbucnească în lacrimi și nu vrea
să privească pe nimeni de parcă
nu ar fi nimeni în preajmă și ea ar fi singură pe lume
și în afară de ea nu ar mai fi nimeni în tot Rotterdamul ăsta
nimeni doar ea și nimeni altcineva și nu e nimic de făcut
cu asta

o cucoană africană într-o cafenea din Rotterdam
cu părul galben ca floarea-soarelui
și cu fața albă
ca spuma valurilor

o prințesă africană pe care am cunoscut-o
la Rotterdam
când eram foarte trist și îmi venea să plâng
în hohote
dar ea nu mă vedea
ea în afară de propriile
palme
nu mai vede pe nimeni altcineva
de parcă dincolo de ele nu ar fi nimic

degetele ei albe sunt ca țepușile unui gard
peste care nu poate să sară nimeni

eu am cunoscut-o dar ea nu m-a cunoscut
eu am văzut-o dar ea nu m-a văzut
eu i-am vorbit dar ea nu mi-a răspuns

ea nu aude nimic decât cum îi bate inima
și cum îi vueiște sângele în palme

o prințesă din Africa
stând picior peste picior
la o masă neagră din colț
la care nimeni nu îndrăznește să se așeze

laptele îi șiroiește pe față
ca niște lacrimi

o prințesă din Africa
pe care eu am cunoscut-o la Rotterdam dar ea
nu m-a cunoscut
și nu mă va cunoaște niciodată
oare chiar niciodată?

e atât de cufundată în tristețea ei
ca zahărul în
alcool

o prințesă din africa pe care am cunoscut-o într-o cafenea
din Rotterdam înainte de a împlini cincizeci de ani
când Vica și Zoe au ieșit împreună
după bere și țigări
și m-au lăsat singur pe această terasă pustie

-Ehehei, chiar și dacă aș lua-o în brațe
nu cred că m-ar vedea

nu cred să existe vreun om în tot Rotterdamul ăsta
care să-i ridice fața din palme și s-o întoarcă spre el
și s-o facă să i se uite în ochi
 în orice caz nu sunt eu ăla

din când în când mai sorb câteo gură de ceai
din când în când îmi mai cade ceva din buzunare
din când în când mă gândesc că oamenii răi sunt ăia care
nu pot fi buni

din când în când ea își adâncește și mai tare fața în palme
ca un bloc cu zece etaje care intră în pământ
și mie îmi vine să deschid ușa și să strig:
-mă fraierilor care dintre voi ați jignit-o pe femeiea asta înnebunitor
de frumoasă dar nu
deschid ușa și nu strig nimic
și mai iau un gât de ceai și mă gândesc la viața mea
în care e musai
din când în când să se întâmple ceva nasol

negresa aia orbitoare
stă pe scaunul de sticlă din colț
cu fața în palme
și „nu de ieri sau alaltăieri stă așa”

seara cade ca o sticlă de bere în cap

Vica și Zoe au deschis ușa
și s-au așezat la masa mea
și ușa a scârțât
Vica și Zoe au venit cu foarte multe beri și țigări
mi-am întors capul
masa aia din colț era goală
 nici urmă de negresă acolo

ea a plecat
de parcă nici nu ar fi fost
 vreodată acolo
și nu ar fi stat o după-amiază întreagă
în aceeastă cafenea la masa aia
goală de sticlă din colț, de la care
s-a sculat când a venit seara

ea a plecat și

deodată am auzit un gâgâit de gâște afară în aer tot mai sus
și am avut impresia că sunetele alea le scotea ea
dar poate am greșit pentru că eram și eu după a nu știu câta sticlă de bere

O PRIVIRE PRINTR-O FEREASTRA ÎNCHISĂ DIN ROTTERDAM

stau în fața unui bloc cu zece etaje de pe strada Mijnsherenlaan și privirile
mi se scurg în sus atrase de o rufă care cade de la un balcon, dar nu  de la balconul ăla de la etajul zece 
unde ar fi trebuit să fiu eu acum ăla e închis și întunecos dar acolo ar fi trebuit să fiu eu acum
 acolo și să mă uit în jos după cămașa asta care cade vertiginos
ca o piatră în apă sau ca speranțele distruse ale cuiva poate chiar ale mele 
când nu mai poți face 
nimic ca să mai repari ceva
nicio fereastră nu se deschide și nu țâșnește vreo mână în stradă ca s-o prindă
nimeni nu încearcă imposibilul așa cum  nimeni nu încearcă 
să oprească vreo mașină pe stradă și ea se părbușește
 la picioarele mele și eu o ridic dar nu știu ce să fac mai departe cu 
ea decât s-o țin în mână cămașa cine știe cui roșie lungă largă udă
nu apare nimeni la fereastră să-și reclame cămașa și nu coboară nimeni după ea și eu o
 mut dintr-o mână în alta și nu știu ce să fac cu ea decât să aștept poate coboară cine știe cine dar nu coboară nimeni și eu mă tot uit în sus sperând să se deschidă barem vreo fereastră dar toate ferestrele alea din blocul ăla cu 10 etaje de pe strada Mijnsherenlaan rămân închise precum rămâne închisă și ușa de la intrare pe care
eu ar fi trebuit s-o deschid și să trec prin ea și să intru în lift și să urc la ultimul etaj, dacă ușa aia
nu ar fi fost închisă,și eu nu aș bate în ea cu cămașa aia udă  

 mă uit în sus spre balconul ăla de la etajul zece unde ar fi trebuit să fiu acum și de unde ar fi trebuit să mă uit în jos și dacă m-aș fi uitat
 ar fi trebuit să văd un om cu un aspect blegos ținând o cămașă udă pe braț și uitându-se în sus
și poate privirile noastre s-ar fi întâlnit,
dar nu a mea e cămașa asta
și eu nu sunt sus cufundat într-un fotoliu la balcon și uitându-mă cu milă la cei care
sunt jos, pentru că un om nu poate fi în două locuri deodată și deseori nici măcar într-un loc
eu sunt jos jos în fața ușii de la intrare în care bat cu mâna liberă sperând să mă audă cineva 
și să-și facă milă și să-mi descuie ușa
așa că eu rămân jos în stradă și mă uit în sus
dar sus nu e nimeni
nici măcar pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam  sus nu e nimeni

și eu nu știu unde ar putea să fie cei care ar fi trebuit să fie sus și nu-mi rămâne nimic altceva
decât să mă așez cu cămașa în mână pe bordură și să-mi cumpăr
liniștea cu o bancnotă de 10 euro

imobilul în care ar fi trebuit să mă retrag ca în burta mamei are ușa încuiată
și eu bat cu pumnii în ușă aia încuiată și mă uit tot timpul în sus

Amir și-a întins mâinile după un porumbel care și-a luat zborul spre hotelul Art, spre râul Maas spre
gara centrală din Rotterdam și spre Moldova aia micuță din care  am venit acum câteva zile

într-o reședință literară
  
Bredli își duce blugii pătați de sânge la spălătorie cu sentimentul că revine acasă

Melisa trece pe alături îngrijorată după o frunză care cade prea devreme din copac

eu stau pe bordură în fața imobilului unde sunt cazat în reședință și care acum e încuiat ca o cetate
o cetate inexpugnabilă în care nimeni nu poate să intre și să iasă la balcon și să se uite de acolo unde îi poftesc mușchii lui
mă uit în sus la fereastra închisă prin care ar fi trebuit să mă uit în jos la stradă
ca un om exclus de la masa bogaților ținut după ușă lăsat în stradă să bată cu pumnii în ușa încuiată cu o cămașă udă pe braț urmărind un porumbel care și-a luat zborul spre Maas în sus
unde nu e nimeni, și mai sus
unde tot nu e nimeni
dar și mai sus sunt  niște rațe care zboară
zboară deasupra imobilului în care ar fi trebuit să fiu  acum zboară deasupra platformei de la intrare pe care s-a culcat Miguel și poliția a venit și l-a ridicat și l-a forțat să se care și el și-a luat tălpășița dar după ce a plecat poliția Miguel a revenit iar pe platformă și s-a culcat, cu pașaportul sub cap
pe platforma din fața imobilului 
unde stau și eu și mă uit în sus spre fereastra aia încuiată și întunecoasă unde ar fi trebuit să mă aflu în aceste clipe și să mă uit în jos fără a-mi mai muta cămașa asta udă de pe un braț pe altul:
dar dacă aș fi acuma sus și m-aș uita pe fereastră sîn jos spre strada 
 Mijnsherenlaan din Rotterdam mă tem că mi s-ar fi putut părea că strada aia e
completamente pustie- strada Mijnsherenlaan din Rotterdam -și că nu se petrece
absolut nimic pe ea.

Dumitru CRUDU

Victoria AKIMOVA-CRUDU

Tu esti limba mea
tu esti nasul meu
tu esti urechile mele

sa insemne oare asta
ca a venit batranetea?

o poezie de Victoria AKIMOVA-CRUDU

Mi-a apărut OAMENI DIN CHIȘINĂU în cehă