Ce rămîne după ce tragem linia
de Ciprian Siulea 18
Nu am fost niciodată la Cenaclul Flacăra, însă nu cred că din motive politice. Mi se pare că îmi plăcea moderat ce auzeam la radio, dar probabil că elanurile şi vitalismele de acolo erau totuşi ceva prea proteiform pentru gustul meu.
După Revoluţie, l-am urît violent pe Păunescu, alături de Iliescu şi de toţi cei care înainte de 1989 fuseseră exponenţi ai regimului pe care îl urîsem, iar după aceea, în opinia mea şi a multor altora, ne furau un mod de viaţă la care aveam dreptul. Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce redistribuiam responsabilităţile pentru “ce nu mergea bine” între mai mulţi actori, categorii sociale şi elite intelectuale şi politice întregi, Păunescu a devenit tot mai irelevant. Am privit apariţiile lui la televizor din ultimii ani plictisit şi agasat; clişeele lui poetico-politice nu aveau ce să-mi inspire altceva decît repulsia faţă de modul în care personalităţile publice de diferite caregorii din România se agaţă pînă în pînzele albe de o putere sclerozată de parcă de asta ar depinde viaţa lor. Văd acest lucru în fiecare zi, la un nivel foarte primitiv, în cultură, media şi politică. Nu mai era nevoie şi de o întîrziată formulă Păunescu.
Aşa că prima reacţie semnificativă la moartea lui Adrian Păunescu, isteria media şi populară, m-a surprins puţin. Fără a subestima potenţialul şi apetitul televiziunilor de a face valuri, nu credeam că poetul mai are atîta putere asupra imaginaţiei oamenilor. S-a explicat deja destul de bine fenomenul Păunescu şi Cenaclul Flacăra, inclusiv puterea lor de atracţie; nu mai insist. Aş vrea doar să observ (simplificînd mult, desigur) că, practic, toate marile probleme ale României sînt reductibile la una singură, ruptura socială enormă dintre mase şi elite, inerţia maselor şi autismul şi egotismul elitelor. În această situaţie, aproape orice pune în legătură masele cu elitele are, în mod necesar, şi ceva pozitiv.
Din păcate, asta se întîmplă rar şi, tocmai de aceea, în forme accidentate. La nivel semnificativ, singurele mobilizări reuşite ale poporului, în afara diferitelor episoade de epopee naţională, sînt cea legionară şi cea comunistă. Este oare inevitabil ca mobilizarea să se poată produce la noi doar pe programe extremiste, nu şi pe programe care să permită continuitate în dezvoltare? Nu ştiu şi nu cred că poate şti cineva cu certitudine, ce e clar, însă, e că nici în perioadele cele mai benefice, cum ar fi cea de acum (valuri de bani de afară, stabilitate internaţională, plasa de siguranţă UE etc.) elitele nu fac aproape nici un efort să iasă spre mase, să înţeleagă şi să ia în calcul modul lor de a vedea lucrurile. Întotdeauna elitele ştiu cel mai bine, iar dacă poporul are altă opţiune, atunci poporul este greşit.
Inexorabil, moartea lui Adrian Păunescu a verificat acest egocentrism nevrotic, dus dincolo de orice limită: numeroşi intelectuali anticomunişti au deplîns incultura şi “lipsa de valori” ale mulţimii, singurele explicaţii posibile, după ei, ale afinităţii faţă de Păunescu. Din nou, poporul e greşit şi trebuie corectat. Multă aroganţă să crezi că ai dreptul să faci asta, multă prostie să crezi că poţi să faci asta, mai ales la modul acesta, adică pe o atitudine de supremă superioritate care vine de fapt din refuz de a înţelege şi izolare, probabil chiar o anume formă de frică. Asta nu înseamnă că varianta diametral opusă, cea în care elitele ar trebui doar să transcrie fidel voinţa maselor, e mai bună; probabil că ambele variante sînt sortite eşecului în condiţiile epocii în care trăim şi ale locului în care ne aflăm.
Cred că nu avem nevoie de nici una din aceste extreme. Însă lipsa oricărei conexiuni între marile mase şi arogantele elite este demolatoare; efectul poate fi camuflat în perioadele benefice în care lucrurile merg mai bine din motive exterioare modului intrinsec de funcţionare al societăţii noastre, dar cum se defectează ceva, de exemplu apare o criză economică, acest mod de funcţionare al societăţii noastre este expus în toată mizeria şi absurditatea lui. Printre altele, este expus şi impasul sistemului politic, care a cultivat şi el o politică autistă, divizată aproape de un singur lucru: programarea pentru accesul la resurse; în rest, foarte multă unitate în dezinteresul faţă de societate şi problemele ei fundamentale.
Moartea lui Adrian Păunescu şi isteria populară de după ar fi putut fi, astfel, nu doar încă un prilej de a strîmba suficient şi moralist din nas, ci de a medita la ce înseamnă mobilizare populară la noi, inclusiv cum putem evita ca acest gap social, politic şi cultural enorm dintre mase şi elite să se răstoarne, brusc, într-o mobilizare pe care nu şi-ar dori-o nimeni. Dar ca să meditezi la astfel de lucruri trebuie să ai motivaţia s-o faci. Mai trebuie să ai o minimă deschidere intelectuală (iar aici spălarea pe creier elitistă care funcţionează la noi automat, din şcoală pînă în media, este o explicaţie şi, probabil, chiar o justificare) şi o minimă onestitate (pentru lipsa căreia, însă, desigur că nu mai există nici o justificare posibilă).
Cine pe cine acuză
Aici intervine a doua reacţie semnificativă faţă de moartea lui Adrian Păunescu: denunţarea acestuia drept comunist, criminal, ilegitim etc., etc., în stilul deja impus. Liderul vituperărilor, cu o avalanşă de luări de poziţie furibunde, nimeni altul decît regele aproape unanim recunoscut al anticomunismului românesc, Vladimir Tismăneanu. Partea ciudată e că Tismăneanu însuşi este, ca şi Păunescu, autorul unor elogii la adresa preşedintelui comunist şi a ideologiei oficiale. E drept, aceste elogii sînt mult mai puţine şi nu la fel de intense precum cele ale bardului, dar oare să fie asta atît de important? Nicidecum. Miza propagandei comuniste era gestul simbolic de supunere, de asta se depunea atîta efort cu omagierea preşedintelui, altfel pentru orice om normal (deci, probabil, nu şi pentru cuplul regalo-prezidenţial) era evident că nimeni nu crede. Miza era gestul simbolic de supunere, iar Tismăneanu l-a făcut în mod explicit.
Din punctul meu de vedere, asta nu e o problemă capitală, în sine. Se poate explica, se poate răscumpăra, eventual. Dar, dacă tot ai apucat să faci asta, sînt cel puţin două lucruri pe care nu le mai faci niciodată a) nu mai elogiezi nici un alt preşedinte, indiferent cine ar fi el (iar Tismăneanu a făcut-o, cu Băsescu, cu o voluptate păunesciană) şi b) nu condamni pe nimeni altcineva care a făcut acelaşi lucru ca şi tine (iar Tismăneanu l-a condamnat nu doar pe Păunescu, ci şi oameni care au făcut obiectul represiunii comuniste şi care, spre deosebire de moralistul de azi, chiar aveau justificări serioase pentru cedarea lor). Asta spune minima decenţă, nu mai e nimic de discutat aici.
Un alt pilon al anticomunismului românesc de vodevil, Gabriel Liiceanu, a declarat, în stilul sforăitor şi ridicol cu care ne-a obişnuit, că Traian Băsescu nu mai e „preşedintele lui”, printre altele şi pentru că acesta şi-a anunţat o anumită afinitate faţă de poezia lui Păunescu. E foarte adevărat că filozoful naţional nu a fost la fel de vocal ca alţii la moartea poetului naţional, însă în ultimii 20 de ani el a fost unul dintre cei mai duri critici ai acestuia, impunînd în rîndul publicului o viziune dihotomică extremă, pe de o parte Păunescu, Vadim şi ceilalţi, ca trepăduşi ai regimului, pe de altă parte rezistenţii prin cultură, ca eroi ai regimului. E o imagine profund ipocrită, în primul rînd pentru că ea îi elimină în mod cinic din ecuaţie pe adevăraţii opozanţi ai regimului, în al doilea rînd pentru că mitizează dimensiunea politică a activităţii rezistenţilor prin cultură, pentru a o opune apoi unei activităţi, desigur detestabile, a propagandiştior virulenţi ai regimului.
Desigur, Adrian Păunescu a susţinut fervent un regim opresiv şi nedemocratic, iar Gabriel Liiceanu s-a abţinut să facă asta. Dar deosebirile se cam opresc aici, la acest nivel important (mai ales pentru propaganda regimului, cum spuneam), dar nu cel mai important. În realitate, Liiceanu face şi el, ca şi Păunescu, un joc de putere în societate, în diferite combinaţii cu puterea politică, iar pentru perioada comunistă cu acceptul tacit al regimului. Pretenţia filozofului naţional din discuţia cu Herta Müller, de a nu-şi fi „prostituat cuvintele” (exprimată, desigur, în acelaşi stil sforăitor şi ridicol), este o simplă ipocrizie. Şi le-a prostituat şi înainte, şi după 1989.
În primul rînd, afirmarea lui Liiceanu a fost posibilă şi datorită protecţiei şi „ungerii” (cum ar zice Sorin Matei) de către Noica, cel care avea o înţelegere cu regimul şi care promova, la nivel superior, aceleaşi elucubraţii naţionaliste ca şi Păunescu. Dincolo de această circumstanţă, realitatea fundamentală a afirmării lui Liiceanu ca filozof naţional (pe atunci, doar delfin al filozofiei naţionale) este ocuparea, cu acceptul puterii, a unei nişe de intelectual public, dar fără a exercita nici o clipă funcţia de intelectual public.
Desigur, înainte de 1989 Gabriel Liiceanu nu a pretins explicit că este aşa ceva, dar a acceptat recunoaşterea publică arătată unui scriitor de nonficţiune care era atît de „social” şi „politic” cît permitea Partidul; adică aproape deloc, dar suficient ca, în context, asta să îl califice pe delfinul regelui filozofic în viaţă (Noica) drept „conştiinţă publică”. Or, o astfel de relaţie nu se construieşte decît bilateral. Nu cred că un astfel de mit civic se poate construi fără participarea „zeului”.
În cadrul întîlnirii cu Herta Müller, Gabriel Liiceanu a ratat semnificaţia cea mai importantă a discuţiei: dincolo de valoarea literară în sine, valoarea excepţională a traseului existenţial al Hertei Müller (ca şi al tuturor celorlalţi disidenţi reali ai regimului) este că nu a făcut jocuri de putere în timpul comunismului. Sigur, jocul de putere al lui Liiceanu nu avea indecenţa politică explicită a jocului lui Păunescu; pe de altă parte, nu avea nici un fel de dimensiune politică. Jocul de putere al lui Păunescu era, într-un fel, mai pe faţă, mai puţin insidios decît jocul de putere al lui Liiceanu.
Dar ceea ce relativizează cu adevărat dihotomia construită dintre Liiceanu şi Păunescu nu este doar statutul primului de conştiinţă publică tolerată de regimul comunist şi care, desigur, nu era nici un fel de conştiinţă. Este, mai ales, eşecul lui de a deveni o conştiinţă publică după Revoluţie, cînd pretenţia de a ocupa forul public a devenit mult mai explicită. Cu toate acestea, nici atunci Liiceanu nu şi-a onorat statutul de intelectual public, statut care presupune, în mod necesar, să discuţi despre teme relevante pentru societate. S-a înverşunat în clişee obosite şi patetice despre comunism, încercînd să îşi recupereze aceeaşi deficienţă din perioada precedentă. Nu era necesar; era suficient dacă după 1989 ar fi devenit un adevărat intelectual public, dar la momentul acela era deja prea tîrziu, probabil că traseul de vedetă şi dorinţa de putere din spatele lui erau deja prea betonate.
Unde e morala
Astfel a luat naştere un anticomunism de nivel intelectual redus, primitiv, interesat şi cinic; Liiceanu nu e singurul lui promotor, dar a fost liderul mişcării. Acest anticomunism a fost una din principalele cauze (pe de altă parte, şi simptom, desigur) ale rămînerii societăţii întregi într-o stare amorfă, de confuzie şi paralizie. Combaterea comunismului nu mai avea nici un fel de relevanţă după 1989, pentru că nici măcar înainte de 1989 societatea românească nu mai avea mare legătură cu comunismul. România s-a trezit, după triumfalismul Revoluţiei, în faţa unei largi selecţii istorice de tare, deficienţe şi lipsuri ale ei, dar, ce sa vezi! Spaţiul public intelectual nu se putea ocupa de ele, pentru că (printre altele, desigur) era pliat pe necesităţile de carieră ale foştilor delfini.
Este atît de mare diferenţa dintre Păunescu şi Liiceanu pe cît ne spune dihotomia de care vorbeam? Pentru mine nu şi, mai ales, nu sînt sigur de sensul acestei diferenţe. E adevărat, Păunescu a susţinut un dictator crud şi dement, în timp ce Liiceanu scria panseuri literaro-filozofice. Păunescu era un individ mai degrabă soios, evoluînd într-o lume dubioasă, în timp ce Liiceanu era bine manierat şi evolua într-o lume comme il faut. Însă, per ansamblu, cred că răul produs de Liiceanu societăţii româneşti este mai mare decît răul produs de Păunescu. Pentru motivele de mai sus şi, nu în ultimul rînd, pentru acela că, într-o societate ale cărei embleme sînt absenţa, fragmentarea şi autismul, Păunescu a făcut ceva, ceva cu semnificaţie socială şi politică, pe cînd Liiceanu a oferit constant doar travestiuri, acte ratate şi eschive.
Sigur, a face ceva nu e o valoare în sine. Ceea ce a făcut Păunescu era cel puţin imoral, dubios şi de prost gust. Dar, din punctul meu de vedere, există şi lucruri mai rele, şi cel mai rău este tăcerea, abandonul şi pasivitatea. Şi, bineînţeles, şi mai rău decît atît e tăcerea travestită în implicare civică. Lipsa oricărei atitudini coerente pe teme relevante pentru societate, compensată prin semnarea de scrisori gedesiste şi apeluri de susţinere sau nesusţinere a vreunui preşedinte, care par compuse la ora de educaţie civică de la grădiniţă.
Tăcerea aceea care în România se aşterne atît de uşor atunci cînd e dificil să spui ceva şi care, cumulată din toate domeniile şi pe toate eşaloanele, explică de ce ajungem periodic la momente în care totul depinde de lideri unici, scăpaţi de sub control (cum ar fi momentul Ceauşescu, cum ar fi momentul Băsescu). Iar tăcerea aceasta poate fi mascată perfect prin lozinci anticomuniste decerebrate şi jurnale pseudofilozofice, care în ultimul timp au ajuns la nivelul de jurnal de adolescent mediocru, care îşi experimentează narcisist vîna pentru platitudini şi preţiozităţi.
Văd peste tot, în societate, un mare apetit de a-i judeca pe „vinovaţii regimului”: de la vedete intelectuale pînă la ziarişti spălaţi pe creier şi public onest, dar la fel de îndoctrinat, fie şi de către partea comme il faut a societăţii. Defulare şi autopromovare non-stop, şi ce prilej mai bun pentru asta decît un eveniment senzaţional precum o moarte. Numai că departajarea rolurilor de victime şi eroi ai regimului este deja ipocrită şi interesată, este rezultatul unor jocuri de putere deja tranşate şi profund incorecte. Iar aici miza nu este doar de a repartiza echitabil merite şi vinovăţii, apreciere şi condamnare. Dincolo de persoane, e vorba de ceva mai important: posibilitatea de a elabora acel proiect coerent de societate care, în ultimii 20 de ani de spaţiu public dominat de panseuri ridicole, platitudini sfătoase şi moralisme dubioase, a lipsit cu desăvîrşire.
Am mai spus-o, îmi pare rău că simt nevoia s-o repet: cel mai sinistru lucru de după căderea comunismului în România a fost anticomunismul, aşa cum l-au instrumentat băieţii deştepţi din cultură şi, mai nou, politică. Din punctul meu de vedere de acum, am mari dubii că fariseii comunismului ar fi putut vreodată să îi întreacă în ipocrizie pe fariseii anticomunismului.
Fără îndoială, trecerea timpului a amestecat lucrurile, şi cred că, într-o anumită măsură, asta e normal şi chiar vital; trăim acum în altă lume decît cea în care alţii au suferit, din păcate, atît de mult. Dar, dincolo de asta, lucrurile chiar sînt, în sine, mult mai amestecate decît imaginea dihotomică impusă în conştiinţa colectivă. Şi într-o parte şi în alta, prea mulţi regi corupţi, delfini aproximativi, vedete rebarbative şi lideri iresponsabili. Prea mult moralism ieftin şi ipocrit, prea puţină morală elementară.
joi, 25 noiembrie 2010
miercuri, 24 noiembrie 2010
Răzvan ŢUPA
Politia artei se intoarce la ICR
Written on 24.11.2010 – 3:58 pm | by admin0 | Va amintiti scandalul de acum ceva vreme in urma caruia talibanii mari si mici au luat la suturi ICR pentru ca a permis expunerea altui tip de arta decat cel consacrat? Ei bine, in loc sa evite repetarea derapajelor de tip “hai sa spalam securisti care sunt buni profesionisti”, ICR si-a invatat lectia si a reusit sa duca la nivel de arta politica alegera culturii inofensive. Si ce este mai inofensiv astazi decat rock-ul? Oare Petre Magdin stie?!
De curand au fost anuntate rezultatele concursului pentru publicatii in limba romana din Basarabia. Cum se poate vedea, exista o categorie “poziţie pentru reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor”. Da altfel se poate remarca o adevarata preocupare pentru tineri din moment ce 4 dintre cele 7 categorii tintesc tineri, elevi sau “tineri intelectuali” care, se poate vedea sunt cu totul altceva decat tinerii sau intelectualii in sine.
Intorcandu-ne la sectiunea “pentru reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor” juriul alcatuit din Eugen Negrici, Gabriel Chifu si Cornel Ungureanu a stabilit ca publicatia cea mai buna este revista “Munchausen” din Chisinau.
Totul bine si frumos, numai ca revista Munchausen este o publicatie dedicata muzicii rock cu o aparitie inconstanta.
Veti crede ca este o problema de criterii de jurizare. Din fericire nu. Criteriile sunt specificate destul de clar in anuntul concursului:
1. capacitatea proiectului de a acoperi domeniul de interes ales
2. capacitatea solicitantului de a îndeplini proiectul propus:
- experienţa acumulată în dezvoltarea şi realizarea de proiecte similare
- calitatea proiectelor similare dezvoltate şi realizate până în prezent
3. calitatea proiectului depus:
- claritatea obiectivelor în raport cu domeniul de interes ales
- justificarea proiectului şi rezultatele scontate
- raportul dintre suma solicitată I.C.R. şi bugetul anual, corelat cu datele tehnice ale publicaţiei.
Greu de crezut ca poate sa fie ceva discutabil in aceste conditii, dar si mai greu de crezut este sa se fi uitat cineva pe aceste criterii atunci cand compari revista castigatoare cu cea respinsa la categoria deja pomenita. Decizia ICR a fost,se pare, determinata de faptul ca proiectul sustinut pe parcursul acestui an de Institut, Revista la Plic devenise prea consistent si si-a permis sa gazduiasca proiecte ale artistilor contemporani care si-au permis sa critice un act de cenzura al ICR.
Altfel in ce film posibil poate un institut cultural care isi asuma rolul de a promova cultura romana sa judece intr-un concurs in care sunt inscrise doua proiecte de genul:
“o publicație cu caracter interdisciplinar și experimental pronunțat, care își propune să reflecte tendințele artistice și literare ale tinerilor creatori. La baza sa se află principiul partajării colective a cunoștințelor și experienței atît de semnificative pentru formarea unui discurs critic în sînul unui sistem corupt în plină expansiune.” de aici
si
Revista care “se adresează unui public matur şi educat – consumator de muzică adevărată şi evenimente culturale de calitate. Revista promovează artişti din Republica Moldova, organizând concerte, festivaluri, expoziţii. Apare lunar şi conţine suplimente cu CD-uri (single-uri sau albume) şi bilet la un eveniment organizat de către revistă. Münchhausen nu face diferenţe dintre mainstream şi underground, dintre stiluri muzicale sau origine şi are în vizor calitatea şi valoarea. În Münchhausen găseşti interviuri cu artişti, personalităţi şi profesionişti din showbiz, teatru, cinematografie din ţară şi străinătate, recenzii la albume, concerte, pictoriale foto şi multe altele.”
pentru icr nu e nimic in neregula cu o revista care publica “pictoriale foto” si care “nu face diferente dintre”
atata timp cat nu se plange ca este cenzurat rockul merita finantat din banii publici. Arta nu. Iar juriile care decid sunt formate din literati care totusi ne lasa sa ne punem o intrebare: in ce fel poate sa fie mai buna din punct de vedere calitativ o revista care nu apare decat una care apare si a strans o echipa consistenta de colaboratori de pe ambele maluri ale Prutului?
In urma contestatiei trimise de redactia la Plic, ICR a mai alcatuit o comisie din care au facut parte doi critici literari si un poet. Oricat de onorabili, totusi ei au fost chemati sa judece revista culturala care ar fi trebuit sa sprijine creatia literara si artistica. Altii spun ca motivul pentru care revista la Plic nu a mai primit finantare este un material cenzurat de ICR in mai si o reactie a artistului cenzurat la acel moment si, ca urmare, ordinul a venit de sus: nu mai finantat reviste in care cineva pomeneste de droguri pt ca ne sar comunistii in cap. Mai bine suntem si noi comunisti. SI hai sa finantam ceva inofensiv din punct de vedere cultural… ceva care promoveaza adevaratele valori romanesti etc: o revista rock.
Iata raspunsul oficial al ICR, nicio vorba despre regulament, criterii, punctaje. Motivul e simplu: se pare ca punctaje nu au existat discutia fiind legata mai degraba de: “asa ceva nu se face”.
Written on 24.11.2010 – 3:58 pm | by admin0 | Va amintiti scandalul de acum ceva vreme in urma caruia talibanii mari si mici au luat la suturi ICR pentru ca a permis expunerea altui tip de arta decat cel consacrat? Ei bine, in loc sa evite repetarea derapajelor de tip “hai sa spalam securisti care sunt buni profesionisti”, ICR si-a invatat lectia si a reusit sa duca la nivel de arta politica alegera culturii inofensive. Si ce este mai inofensiv astazi decat rock-ul? Oare Petre Magdin stie?!
De curand au fost anuntate rezultatele concursului pentru publicatii in limba romana din Basarabia. Cum se poate vedea, exista o categorie “poziţie pentru reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor”. Da altfel se poate remarca o adevarata preocupare pentru tineri din moment ce 4 dintre cele 7 categorii tintesc tineri, elevi sau “tineri intelectuali” care, se poate vedea sunt cu totul altceva decat tinerii sau intelectualii in sine.
Intorcandu-ne la sectiunea “pentru reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor” juriul alcatuit din Eugen Negrici, Gabriel Chifu si Cornel Ungureanu a stabilit ca publicatia cea mai buna este revista “Munchausen” din Chisinau.
Totul bine si frumos, numai ca revista Munchausen este o publicatie dedicata muzicii rock cu o aparitie inconstanta.
Veti crede ca este o problema de criterii de jurizare. Din fericire nu. Criteriile sunt specificate destul de clar in anuntul concursului:
1. capacitatea proiectului de a acoperi domeniul de interes ales
2. capacitatea solicitantului de a îndeplini proiectul propus:
- experienţa acumulată în dezvoltarea şi realizarea de proiecte similare
- calitatea proiectelor similare dezvoltate şi realizate până în prezent
3. calitatea proiectului depus:
- claritatea obiectivelor în raport cu domeniul de interes ales
- justificarea proiectului şi rezultatele scontate
- raportul dintre suma solicitată I.C.R. şi bugetul anual, corelat cu datele tehnice ale publicaţiei.
Greu de crezut ca poate sa fie ceva discutabil in aceste conditii, dar si mai greu de crezut este sa se fi uitat cineva pe aceste criterii atunci cand compari revista castigatoare cu cea respinsa la categoria deja pomenita. Decizia ICR a fost,se pare, determinata de faptul ca proiectul sustinut pe parcursul acestui an de Institut, Revista la Plic devenise prea consistent si si-a permis sa gazduiasca proiecte ale artistilor contemporani care si-au permis sa critice un act de cenzura al ICR.
Altfel in ce film posibil poate un institut cultural care isi asuma rolul de a promova cultura romana sa judece intr-un concurs in care sunt inscrise doua proiecte de genul:
“o publicație cu caracter interdisciplinar și experimental pronunțat, care își propune să reflecte tendințele artistice și literare ale tinerilor creatori. La baza sa se află principiul partajării colective a cunoștințelor și experienței atît de semnificative pentru formarea unui discurs critic în sînul unui sistem corupt în plină expansiune.” de aici
si
Revista care “se adresează unui public matur şi educat – consumator de muzică adevărată şi evenimente culturale de calitate. Revista promovează artişti din Republica Moldova, organizând concerte, festivaluri, expoziţii. Apare lunar şi conţine suplimente cu CD-uri (single-uri sau albume) şi bilet la un eveniment organizat de către revistă. Münchhausen nu face diferenţe dintre mainstream şi underground, dintre stiluri muzicale sau origine şi are în vizor calitatea şi valoarea. În Münchhausen găseşti interviuri cu artişti, personalităţi şi profesionişti din showbiz, teatru, cinematografie din ţară şi străinătate, recenzii la albume, concerte, pictoriale foto şi multe altele.”
pentru icr nu e nimic in neregula cu o revista care publica “pictoriale foto” si care “nu face diferente dintre”
atata timp cat nu se plange ca este cenzurat rockul merita finantat din banii publici. Arta nu. Iar juriile care decid sunt formate din literati care totusi ne lasa sa ne punem o intrebare: in ce fel poate sa fie mai buna din punct de vedere calitativ o revista care nu apare decat una care apare si a strans o echipa consistenta de colaboratori de pe ambele maluri ale Prutului?
In urma contestatiei trimise de redactia la Plic, ICR a mai alcatuit o comisie din care au facut parte doi critici literari si un poet. Oricat de onorabili, totusi ei au fost chemati sa judece revista culturala care ar fi trebuit sa sprijine creatia literara si artistica. Altii spun ca motivul pentru care revista la Plic nu a mai primit finantare este un material cenzurat de ICR in mai si o reactie a artistului cenzurat la acel moment si, ca urmare, ordinul a venit de sus: nu mai finantat reviste in care cineva pomeneste de droguri pt ca ne sar comunistii in cap. Mai bine suntem si noi comunisti. SI hai sa finantam ceva inofensiv din punct de vedere cultural… ceva care promoveaza adevaratele valori romanesti etc: o revista rock.
Iata raspunsul oficial al ICR, nicio vorba despre regulament, criterii, punctaje. Motivul e simplu: se pare ca punctaje nu au existat discutia fiind legata mai degraba de: “asa ceva nu se face”.
Diana Arosio - un an de voluntariat la Oberliht
Diana Arosio
Diana Arosio
23.11.2010
Dumitru Crudu
„La Chișinău am învățat foarte mult: o limbă nouă, tipurile de artă legate de interacțiunea cu publicul și inutilitatea consumismului din Vest”.
Diana Arosio este originară din Italia. A studiat sculptura la Academia de Arte din Milano şi la Academia de Arte din Granada din Spania. Este sculptor şi artist contemporan. În Republica Moldova s-a aflat un an, ca voluntar în cadrul Asociaţiei de Artă Contemporană Oberliht. În acest răstimp a gîndit mai multe lucruri pe care le-a expus la Apartamentul Deschis de pe strada Bucureşti. Cea mai nouă dintre ele a vernisat-o duminică şi se cheamă Chioşcul de Plastic şi reprezintă mobilierul unei case, confecţionat din sticle de plastic.
Prima sa lucrare la Chişinău Diana Arosio a făcut-o la puţin timp după ce a venit în Republica Moldova şi aceasta a fost o instalaţie dedicată revoluţiei din 7 aprilie. Această lucrare a conceput-o cu încă doi voluntari şi a expus-o în balconul Apartamentului Deschis de pe strada Bucureşti. Instalaţia era compusă dintr-un şir de haine cu care au ieşit cîţiva dintre tinerii revoluţionari în stradă chiar în timpul acelor evenimente. Pe aceste obiecte vestimentare artiştii au pictat tot felul de sloganuri pe care junii le-au strigat în acele zile dramatice. Hainele care au fluturat cîteva săptămîni la balcon, făceau o trimitere clară şi la faptul că revoluţia fusese înăbuşită în sînge şi cîţiva tineri au fost omorîţi în bătaie.
Diana Arosio a stat un an în Chişinău şi în această perioadă a făcut nenumărate lucrări în care a arătat cum i s-au spulberat rînd pe rînd toate prejudecăţile pe care le avea faţă de Republica Moldova.
Diana Arosio: „Ştiam că ţara este foarte săracă, dar cînd am venit aici am avut surpriza să descopăr că lucrurile nu stau chiar aşa de rău.”
Diana Arosio
Pentru Diana Arosio răstimpul cît a stat la Chişinău înseamnă foarte mult: „Eu aici am învăţat foarte mult. Am învăţat o limbă nouă. Am văzut o lume diferită faţă de cea din Vest şi ca artist am crescut foarte mult. Am învăţat toate tipurile de artă legate de spaţiul public şi legate de interacţiunea cu publicul. Am învăţat cum funcţionează o asociaţie artistică non-guvernamentală. Am învăţat şi să stau în condiţii mai puţin confortabile ca cele de acasă şi am văzut că nu se schimbă mare lucru şi că viaţa continuă să fie frumoasă şi am înţeles că nu avem nevoie de consumismul pe care-l avem în Italia.”
Zilele acestea artista revine în Italia, unde va continua să lucreze asupra temei moldoveneşti pe care intenţionează s-o exprime într-un film video, în care vrea să releve faptul că, deşi Republica Moldova e diferită, oricum, e o ţară europeană.
Diana Arosio
Diana Arosio
23.11.2010
Dumitru Crudu
„La Chișinău am învățat foarte mult: o limbă nouă, tipurile de artă legate de interacțiunea cu publicul și inutilitatea consumismului din Vest”.
Diana Arosio este originară din Italia. A studiat sculptura la Academia de Arte din Milano şi la Academia de Arte din Granada din Spania. Este sculptor şi artist contemporan. În Republica Moldova s-a aflat un an, ca voluntar în cadrul Asociaţiei de Artă Contemporană Oberliht. În acest răstimp a gîndit mai multe lucruri pe care le-a expus la Apartamentul Deschis de pe strada Bucureşti. Cea mai nouă dintre ele a vernisat-o duminică şi se cheamă Chioşcul de Plastic şi reprezintă mobilierul unei case, confecţionat din sticle de plastic.
Prima sa lucrare la Chişinău Diana Arosio a făcut-o la puţin timp după ce a venit în Republica Moldova şi aceasta a fost o instalaţie dedicată revoluţiei din 7 aprilie. Această lucrare a conceput-o cu încă doi voluntari şi a expus-o în balconul Apartamentului Deschis de pe strada Bucureşti. Instalaţia era compusă dintr-un şir de haine cu care au ieşit cîţiva dintre tinerii revoluţionari în stradă chiar în timpul acelor evenimente. Pe aceste obiecte vestimentare artiştii au pictat tot felul de sloganuri pe care junii le-au strigat în acele zile dramatice. Hainele care au fluturat cîteva săptămîni la balcon, făceau o trimitere clară şi la faptul că revoluţia fusese înăbuşită în sînge şi cîţiva tineri au fost omorîţi în bătaie.
Diana Arosio a stat un an în Chişinău şi în această perioadă a făcut nenumărate lucrări în care a arătat cum i s-au spulberat rînd pe rînd toate prejudecăţile pe care le avea faţă de Republica Moldova.
Diana Arosio: „Ştiam că ţara este foarte săracă, dar cînd am venit aici am avut surpriza să descopăr că lucrurile nu stau chiar aşa de rău.”
Diana Arosio
Pentru Diana Arosio răstimpul cît a stat la Chişinău înseamnă foarte mult: „Eu aici am învăţat foarte mult. Am învăţat o limbă nouă. Am văzut o lume diferită faţă de cea din Vest şi ca artist am crescut foarte mult. Am învăţat toate tipurile de artă legate de spaţiul public şi legate de interacţiunea cu publicul. Am învăţat cum funcţionează o asociaţie artistică non-guvernamentală. Am învăţat şi să stau în condiţii mai puţin confortabile ca cele de acasă şi am văzut că nu se schimbă mare lucru şi că viaţa continuă să fie frumoasă şi am înţeles că nu avem nevoie de consumismul pe care-l avem în Italia.”
Zilele acestea artista revine în Italia, unde va continua să lucreze asupra temei moldoveneşti pe care intenţionează s-o exprime într-un film video, în care vrea să releve faptul că, deşi Republica Moldova e diferită, oricum, e o ţară europeană.
marți, 23 noiembrie 2010
Despre INTERFERENTE cu de toate
Între 18 – 20 noiembrie 2010 s-a desfășurat cea de-a doua ediție a proiectului Interferențe Timișoara – Chișinău. 4 tinere scriitoare de la Cenaclul Pavel Dan, Ana Pușcașu, Octavia Sandu, Beatrice Serediuc și Ioana Duță au adus Timișoara la Chișinău.
Au ajuns joi dimineața, și abia au reușit să-și despacheteze bagajele, să-și tragă sufletul, că au și mers la primul eveniment, lectura de la Centro 73. Publicul, deși numeros, a fost foarte atent, receptiv la textele fetelor. Și pentru dânsele a fost o premieră să citească într-un squat, la lumina lumânărilor.
A doua zi, vineri, fetele au citit la liceul Spiru Haret. La fel ca în seara precedentă, Ana a citi din L.M-uri, Ioana – dintr-un ciclu de poezie. Octavia a trecut la proză, la fel ca și Beatrice. Pentru elevi a fost neobișnuit să vadă tinere profesoare în calitate de scriitoare, și nu că la noi profesoarele n-ar fi drăguțe, totuși... în fine, nu mai comentez J Liceenii au fost șocați să afle că Ana e sergent-major. Și-au închipuit deja o profă sergent-poetă.
După prânz, Ana și Beatrice au participat la emisiunea lui Andrei Gheorghe, Salutare, națiune!, pe care o veți putea găsi on-line în curând.
Ce s-a-ntâmplat seara rămâne taină de serviciu :)
Sâmbătă dimineața, înainte de plecare, ne-am văzut la o ședință a atelierului Vlad Ioviță. De data asta am analizat textele fiecărei tinere în parte.
Prima s-a supus analizei Ioana Duță. Ca și la squat, era foarte emoționată, doar că de data asta nu râdea. Oricum, textele ei au plăcut. Ecaterina Bargan observă un stil deja bine conturat, texte axate, imagini sugestive. A exemplificat prin mai multe secvențe, cum ar fi: când mi-am tuns bretonul cu lama / și m-am ascuns în șanțul din fața casei, imagine remarcată de mai mulți, sau înfigi în fiecare dimineață / câte un bilețel/ cu ultimul cuvânt rostit în vis. I-au plăcut în special textele plânsul e pus pe speed dial și cu geamul deschis. În ultimul s-a regăsit și Sandu Macrinici. La fel ca și mie, îi era greu să dea exemple de ce anume i-a plăcut pentru că nu găsea ce-i displace. Mie textele Ioanei mi s-au părut foarte bine construite, pline de chestii care te prind, cu ar fi formul de început la noi în resetare, care te induce imediat într-un anumit cadru.
Ion Buzu a găsit măcar câteva oase și la Ioana, așa că s-a liniștit J A remarcat și el plânsul e pus pe speed dial, mai ales imaginile ce țin de stranietatea tipului: oase decalcifiate; unghiile îmi cresc în sens invers; soarele iese dimineața / de după tomberonul 25.În cu geamul deschis Ion a identificat o direcție zen nu-l mai închid de când ne-am certat / mi-ai spus să mă spăl cu apă rece pe față. Ion s-a regăsit în amintirile și pozele din alt text și l-a impresionat acum pozele / se fac cu ochii închiși.
Hose Pablo a întârziat, de asta nu a avut timp să analizeze toate textele, dar a remarcat mai multe lucruri care i-au plăcut, de exemplu poemul ne-am suit într-o bărcuță fără vâsle, pe care însă el l-ar încheia altfel.
L-am lăsat pe Dumitru Crudu aproape la urmă pentru că el a și vorbit după noi, și când Ioana se mira că o lăudăm, Dudu o tot consola spunându-i că el abia urmuează, deci să nu se relaxeze. Glumea, evident, totuși el crede că textele Ioanei ar putea fi ”aerisite”. A făcut un exercițiu de tăiere, ”descărcare” a câtorva și într-adevăr, sunau mult mai bine, sporeau sugestiile. În general, poemele Ioanei i s-au părut de o surprinzătoare delicatețe, ca un măr înflori iarna. Autoarea observă, totul, uneori ai senzația de o grădină întunecoasă luminată treptat de o lanternă. Ea își asumă textele, care sunt foarte autentice, inclusiv datorită detaliilor psihologice. Dumitru a mai remarcat note expresioniste.
Moni a tras concluziile. Ea spune că apreciază la Ioana faptul că și-a păstrat universul de acum 2 ani, de când a venit la cenaclu, deși, în comparație cu textele mai vechi, acestea sunt mult mai blânde. A remarcat în special contrastele, gen vechi – nou, natural –artificial: timpul se numără în tropăitul / cailor / ce caută iarbă pe sub mașină. Ea a mai fcut câteva observații legate de anumite formulări și a fost de acord cu Dudu în ceea ce ține aerisirea textelor. Moni spune că e foarte mult pentru un autor ca cineva să se regăsească în textele sale.
A urmat Ana Pușcașu. Pentru că la 5 dimineața nu lucrează nici un xerox, nu am avut textele multiplicate, de aceea nu o să pot da citate.
Tuturor ne-au plăcut poeziile ei. Totuși Dudu a încercat și aici să taie, și a avut dreptate și în cazul Anei. El a mai remarcat evoluția importantă a Anei din 2008, de când a cunoscut-o.
Hose a fost de acord cu Dumitru, și el ar scoate anumite versuri care sunt nejustificate. Lui îi place relația autoarei cu mediul, notițele ”seci” dar foarte sugestive, însă nu-i place deloc relația teribilă cu un ”tu” din texte, ”tu” neconturat, nespecial.
Dacă nu oase, Ion a găsit o (potențială) explozie: dâra de benzină și chibritul imaginat la celălalt capăt, deci s-a liniștit și în legătură cu Ana J
Octavia Sandu a citit Calea Lactee, proză. Eu am recunoscut imediat stilul ei, pe care l-am descoperit încă anul trecut. La ea, nu e clar unde e vis și unde realitate, s-a trezit personajul sau nu. În special finalurile textelor, unde tensiunea crește la maxim, sunt foarte speciale și chiar impresionante aș spune.
Ecaterinei i-a plăcut tot, mai ales finalul. Pentru Sandu însă acesta e prea confuz din cauza multor expresii gen ar trebui, poate. Totuși poveste l-a intrigat și i-a plăcut limbajul.
Pentru Ion, textul începe cu adevărat după mai mult de jumătate din prima pagină. Prima parte e foarte poetică. El a mai remarcat multe detalii, imagini care-i plac, mai ales spre finalul textului. În special l-a prins ideea de captivitate în vis.
Și Hose crede că firul narativ se pierde în decor și textul seamănă mai mult cu o scenografie.
Moni spune că în primul rând, textul trebuie trecut la prezent, prezentul dublează orice tensiune. Îi place psihoza sugerată de haosul descris și detaliile exacte care intervin. A mai remarcat câteva exprimări clișeeice, dar textul e la prima redactare, de asta e sigură că Octavia o să scape de ele, mai ales că ea le-a observat și singură.
Dumitru a fost încântat de poveste, dar ea trebuie definită mai clar, acum, se pierde în decor. Și ceilalți au fost de acord că e nevoie de cea care să declanșeze stare de psihoză a personajului, ea nu e justificată în text. În schimb l-a intrigat foarte tare dilema din final.
Beatrice Serediuc a citit un fragment din Varză, zise Decebal.
Cel puțin pe Ion, Sandu, Ecaterina și pe mine ne-a lăsat fără cuvine. Să zici că ți-a plăcut e puțin, să critici – nu ai ce. Ne-a plăcut limbajul, personajul ăsta aparent familist, tip liniștit, dar în care zac atâtea chestii, jocul dintre aparență – esență, cum a remarcat Ana.
Hose spune că textul e (prea) condensat, la fel ca și Dudu, dar ambii sunt de acord că, fiind vorba de un fragment dintr-o proză mai mare, e bine. Lui Dumitru i s-a format deja portretul personajului, ceea ce nu e deloc puțin, fiind vorba de un fragment de 2 pagini. El ar vrea mai multe bănățisme în text. Așteptăm cu toții versiunea integrală J
În final, Dumitru a spus că apreciază faptul că fetele sunt foarte diferite, deși foarte bune toate. Ana rămâne pe imagini cumva mai dure, total opuse textelor Ioanei, blânde și, pe undeva, minimaliste. Octavia merge pe o proză SF, cu faze poetice uneori, iar Beatrice – dimpotrivă, e ironică, foarte realistă. Am continuat discuțiile până când microbusul Chișinău – Iași a pornit.
Moni STĂNILĂ
fals scenariu despre comunicare în secolul 21
show recent messeges
ZIUA 1 (la aceeaşi masă tata şi mama cu două laptopuri. îşi scriu pe mess:)
mama: iubitule, ai dus copiii la scoală?
tata: a fost foarte interesant… :D
scuze, era pt alcineva
da
i-am dus
tactactactactactac (taste)
tata: iubito ai citit ce a scris tolea pe blog?
mama: deseara acum ma duc dincolo sa vad un film
tata: plec la job.
(se ridică amîndoi de la masă. se pupă. )
………………….
ZIUA 2 (la aceeaşi masă tata şi mama cu două laptopuri. îşi scriu pe mess:)
mama: iubitule, ai dus copiii la scoală?
tata: hai mă?… :D
scuze, era pt alcineva
da
i-am dus
tactactactactactac (taste)
tata: iubito ai citit ce a scris ioana pe facebook?
mama: deseara acum ma duc dincolo sa citesc
tata: plec la job.
(se ridică amîndoi de la masă. se pupă.)
…………………………….
ZIUA 3 (la aceeaşi masă tata şi mama cu două laptopuri. îşi scriu pe mess:)
mama: iubitule, ai dus copiii la scoală?
tata: uita-te pe blog :D
scuze, era pt alcineva
da
i-am dus
tactactactactactac (taste)
tata: iubito ai citit ce am scris pe blog?
mama: deseara acum ma duc să fac curat
tata: plec la job.
(se ridică amîndoi de la masă. se pupă.)
show recent messeges
ZIUA 1 (la aceeaşi masă tata şi mama cu două laptopuri. îşi scriu pe mess:)
mama: iubitule, ai dus copiii la scoală?
tata: a fost foarte interesant… :D
scuze, era pt alcineva
da
i-am dus
tactactactactactac (taste)
tata: iubito ai citit ce a scris tolea pe blog?
mama: deseara acum ma duc dincolo sa vad un film
tata: plec la job.
(se ridică amîndoi de la masă. se pupă. )
………………….
ZIUA 2 (la aceeaşi masă tata şi mama cu două laptopuri. îşi scriu pe mess:)
mama: iubitule, ai dus copiii la scoală?
tata: hai mă?… :D
scuze, era pt alcineva
da
i-am dus
tactactactactactac (taste)
tata: iubito ai citit ce a scris ioana pe facebook?
mama: deseara acum ma duc dincolo sa citesc
tata: plec la job.
(se ridică amîndoi de la masă. se pupă.)
…………………………….
ZIUA 3 (la aceeaşi masă tata şi mama cu două laptopuri. îşi scriu pe mess:)
mama: iubitule, ai dus copiii la scoală?
tata: uita-te pe blog :D
scuze, era pt alcineva
da
i-am dus
tactactactactactac (taste)
tata: iubito ai citit ce am scris pe blog?
mama: deseara acum ma duc să fac curat
tata: plec la job.
(se ridică amîndoi de la masă. se pupă.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
xxx Precum un copil avortat Deschid Ușile necunoscuților Ca să-mi caut Amintiri amorțite Le deschid și le închid amintiri amorțite u...
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...
