Interviu cu Răzvan Ţupa 

Ecaterina Bargan: Ce te-a impresionat cel mai mult în proiectul ChişinEu?

Răzvan Ţupa: Cel mai mult m-au impresionat oamenii cu care am lucrat, pentru că fiecare era foarte bine ancorat în lucrurile pe care le scria şi avea puterea ca dincolo de elementele astea pe care le strângeam noi de pe stradă să-şi introducă lucrurile personale, iar ca momente, să spunem, m-a impresionat cam tot... adică, din prima zi, când am venit eu în gară şi v-am găsit pe voi pe peron cu două plăcuţe, pe una scria răzvan şi pe una scria ţupa, pe urmă m-a impresionat când ne-a apucat ploaia foarte repede, şi cea cu grindină, în faţa la malldova, în faţa mall-ului, şi faptul că am ajuns pe pod fix când a ieşit curcubeul. M-au impresionat foarte multe lucruri, dar, cel mai mult, felul în care aţi lucrat voi.

E.B.: Şi cum ţi s-au părut poeţii din Chişinău?

R.Ţ.: Sunt mult mai conştienţi de ei înşişi, de fapt nu atât de ei înşişi, cât de ceea ce scriu ei. Prin conştiinţă zic că ar trebui să introducă în ceea ce scriu nişte lucruri personale.

E.B.: Dar oraşul... ce ţi-a plăcut şi ce nu ţi-a plăcut aici?

R.Ţ.: Oraşul... eu cred că e în dezvoltare. Adică, l-am văzut prima dată acum trei ani. Am observat că s-au schimbat lucrurile în bine şi în acelaşi timp sunt multe care au rămas pe loc, adică faptul că voi aveţi acelaşi fel de autobuze, care circulă de cincizeci de ani, cred că vă încurcă rău, dar pe de altă parte, după cum văd eu oamenii din Chişinău, cred că atunci când o să se mai relaxeze lucrurile, cred că o să fie mult mai important decât Bucureştiul sau decât alte oraşe... ştii, când spun lucrul ăsta mă gândesc la lucrurile care mă surprind, a fost încă şi felul în care am văzut copiii din Chişinău, că sunt foarte relaxaţi, nu au nicio problemă şi îşi văd de treaba lor, n-au nicio treabă cu nimic şi se bucură de orice li se întâmplă şi sunt foarte curioşi.

E.B.: Spune-mi ceva despre călătoriile pe care le-ai făcut, oraşele care ţi-au plăcut mai mult şi ce făceai acolo.

R.Ţ.: Păi, cel mai mult mi-a plăcut la New York, mi-a părut rău că n-am avut acolo un proiect de genul ăsta, să cartografiem poetic New Yorkul, astfel, fiindcă oraşul e plin plin plin de locuri în care se întâmplă poezie şi locuri despre care ai ce scrie, locuri în care poţi să legi peisaje de poeţi celebri. Aproape peste tot s-a întâmplat ceva legat de poezie, de la generaţia Bit până la Garcia Lorca, care s-a dus şi s-a plimbat pe acolo, pe urmă mi-a plăcut Londra, dar Londra e locul unde poezia e foarte slab primită şi poeţii sunt mai mult ironici. Eşti poet dacă poţi să faci ceva relaxat în poeziile tale la Londra. Pe urmă, oraşul din Europa cel mai dinamic, aşa, e Berlinul, care seamănă foarte-foarte mult cu Chişinăul. E oraşul în care lumea e foarte liberă, dincolo de... oamenii, ştii, felul în care gândesc ei, mai ales tinerii. Cineva spunea despre Berlin că e un oraş cu copii fugiţi de acasă. E diferit de tot ce credem noi despre Germania, e oraşul cel mai relaxat, oamenii întârzie, ca şi la Chişinău... ha ha... Şi poţi să vezi lucruri pe care nu poţi să le vezi nicăieri în altă parte în Europa. De exemplu, poţi să vezi o clădire întreagă cât parlamentul de aici, care e locuită doar de artişti şi care stau acolo doar cu o înţelegere cu primăria.

E.B.: Nu ştiu cine a spus asta, dar era aşa o vorbă, cum că „dacă poţi trăi fără scris, nu scrie”. Ce părere ai despre asta? Scrisul e o muncă chinuitoare? 

R.Ţ.: Ha ha... Cred că scrisul e o muncă înşelătoare, care poate să te facă să deformezi realitatea, pentru că asta face scrisul, în principiu, provoacă realitatea şi o deformează şi îţi poate aduce foarte mari necazuri, ştii... Dar, la fel, îţi poate aduce mari bucurii. Acum, ca să scrii, trebuie să fii foarte puternic, pentru că altfel te poate termina, te poate toci, poate să te facă să nu mai simţi 
lucrurile care ţi se întâmplă real. Şi de asta, dacă nu eşti hotărât să scrii, mai bine scrie scrisori. 

E.B.: Cum te-ai apucat de poezie?

R.Ţ.: Păi, ca să nu înţeleagă mama mea ce scriam în jurnal, am început să scriu poezie, că mi-am zis că dacă citeşte, măcar nu înţelege. A durat foarte mult timp până a înţeles ceva.

E.B.: Ce te face fericit?

R.Ţ.: Liniştea.

E.B.: Bucureştiul este foarte gălăgios...

R.Ţ.: Da, cred că am nevoie totuşi să se învârtă lucruri în jurul meu

E.B.: Ce faci când nu scrii?

R.Ţ.: Citesc... Şi mă uit la filme şi merg şi vorbesc cu oameni...

E.B.: Ai reuşit să găseşti în Chişinău vreun loc poetic?

R.Ţ.: Ooooo... e plin de locuri poetice Chişinăul. Uite... pe pod. În faţa mallului, pe pod, mi s-a părut foarte frumos cum se vede oraşul de jur împrejur şi în acelaşi timp ai impresia că e sub tine o pădure.

E.B.: Chiar este, e acolo o pădure sub pod. Dar atunci mai erau şi ploaia cu gheaţă şi curcubeul şi mall-ul patriotic alături. 
Dacă e să ne întoarcem la proiect, consideri să s-a atins scopul care s-a propus iniţial?

R.Ţ.: O să pot să spun asta, dar numai după ce o să văd produsele finale, care vor fi incluse şi publicate în revista LA PLIC. Altfel, eu ca să pot să fac proiecte care au mai multe etape, îmi pun pentru fiecare etapă câte un scop. Şi, până acum, etapele pe care le-am parcurs noi: mersul pe stradă, atelierul, primele forme de comunicare publică... s-au îndeplinit. S-a îndeplinit faptul că am făcut împreună hartă, s-a îndeplinit faptul că am făcut împreună film. S-a îndeplinit faptul să s-au făcut întâlniri în care s-au scris texte. Mai sunt etapele următoare, în care să fie ele publicate şi comunicate odată cu revista LA PLIC.

E.B.: În viitor o să mai faci proiecte ca acesta?

R.Ţ.: Eu aş vrea să fac cu voi la Bucureşti, dar aş vrea ca să găsim finanţare pentru asta...

E.B.: Zi-mi câţiva scriitori de referinţă, contemporani sau nu, dar care te pot schimba cumva...

R.Ţ.: Eu cred că orice scriitor poate să schimbe pe cineva. Ideea este în ce măsură reuşeşte schimbarea să-ţi dea o nouă direcţie în viaţă, să-ţi deschidă perspective noi. Nu toată lumea reuşeşte să... Foarte puţini reuşesc... pentru mine, de exemplu, s-a întâmplat asta când m-am întâlnit cu Gellu Naum, care era un poet care trăia izolat şi care nu vroia să intre în sălciile publice foarte uşor şi era foarte reticent faţă de poeţi şi atunci i-am găsit numărul de telefon în cartea de telefon şi l-am sunat ca să-l cunosc, dar nu i-am spus că sunt poet şi... foarte greu a zis „da, vino azi”... Şi m-am dus şi am găsit un poet care era în ultimii ani ai vieţii, care era foarte relaxat de ce a scris el despre literatură, de literatură. Iar când a aflat că scriu poezie, a fost... ar fi putut să devină reticent, dar n-a fost reticent. A zis că „bine, dar, ştii, cred că dacă te iei în serios, dacă îţi iei asta şi te consumi prea mult cu ce scrii tu, o să înnebuneşti”. El trecuse printr-o perioadă în care înnebunise, depăşind-o prin asta, că a devenit relaxat, şi a început să nu mai fie interesat de felul în care este promovată poezia lui, nu mai era interesant de ceea ce se crede despre poezia lui. Şi scria când simţea nevoia. Asta a fost o întâlnire care m-a schimbat complet, pentru că eu aş fi putut să intru în literatură... La Naum a fost, nu ştiu, el spunea tot timpul despre Zenobia, despre romanul lui. Că tot ce scrie el acolo este ceva întâmplat şi că unica deformare a fost faptul că el a schimbat ordinea în care s-au întâmplat. El îmi spunea că toate erau lucruri adevărate acolo, în roman, şi, la un moment dat, îl întreb cine era personajul acela care din când în când stă cu ei, ăla prin care bagă ei mâinile, stă pe masă... şi mi-a zis, la început s-a mirat, că de unde ştiu eu de ăla, dar era din roman... şi pe urmă a zis „Aaaaa... era un înger”. Şi a mai spus asta, când sunt oamenii îndrăgostiţi, mai vine câte un înger pe la ei. Dar el avea nişte lucruri pe care eu le admiram întotdeauna.

E.B.: Gellu Naum este şi printre preferaţii mei. Spune-mi un vers care îţi place foarte mult, nu taman de poetul despre care am vorbit acum. Ceva reprezentativ pentru tine...

R.Ţ.: Da, am unul de la Mazilescu: „Am inventat poezia şi nu mai am inimă”.

Interviu cu Dan Coman

Ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura, poezia, care este miza acesteia?

literatura altora înseamnă foarte, foarte mult pentru mine. nu mi-aş putea imagina cum aş putea călca pe stradă, printre oameni, fără să am siguranţa că în geanta mea se află cîteva cărţi de poezie, mereu ale altora, esenţiale pentru mine...

propria literatură e o farsă pe care mi-o tot joc, un mod sigur de a-mi fura singur pălăria.ştiu asta,da.

Ce v-a determinat să adoptaţi profesia scrisului în viaţa dumneavoastră?

la început am scris pentru că un bătrîn de la mine din sat, de cîte ori mă vedea, striga după mine cît îl ţineau puterile: Dan Deşliu!, Dan Deşliu!- şi deşi eram doar un copil, am aflat ce făcea Deşliu ăsta-şi m-am gîndit să scriu şi eu cîte ceva- mi se părea amuzant.

mai apoi am scris din obişnuinţă.

ceea ce fac şi acum.

V-aţi simţit vreodată dependent de scris?

sunt dependent de scris. de tutun şi cafea. de apropierea prietenilor. de copiii mei. de citit. sunt dependent de bomboanele silvana şi de lenevia de după-amiază.

În ce perioadă a zilei Vă oferiţi timp pentru a scrie?

primele două cărţi le-am scris exclusiv noaptea. pe atunci mi se părea aproape un act de laşitate să mă aplec ziua peste hîrtii. ziua, cînd e vremea cafelei, a plimbării, a corpului. şi totuşi- iată că dicţionarul mara (ultima mea carte) am scris-o doar ziua, mai precis dimineaţa. dimineaţa, aplecat peste rînduri, cu un cer de cafea permanent deasupra mea, cu plimbări lungi de-a lungul hîrtiilor, fumînd şi fumînd, folosind pentru asta tot corpul...

Aţi simţit vreodată nevoia să aruncaţi un lucru la care aţi muncit mult?

de cîte ori vreau să-mi recitesc volumele- nu reuşesc. după primele pagini mi se face foarte ruşine-şi atunci aş arunca tot-tot.

Ce vă inspiră?

spectacolul teribil al propriei minţi, întunericul de acolo.

Meseria scrisului v-a adus fericire?

dacă, aşa cum zic cei de la tzapinarii „ fericirea-i un lucru mărunt...” şi dacă, tot vorba lor, „ fericirea-i un pitic ce dansează” – atunci : da.

Consideraţi că singurătatea este un lux necesar sau o izolare ce ne limitează gândirea?

nu ştiu exact ce este singurătatea

 Aţi scris vreodată ceva cu sentimentul să vă răzbunaţi pe cineva rău intenţionat?

nici gînd

Cu ce vă hrăniţi spiritul?

cu multă cafea. cu ţigări fumate în umbra prietenilor. cu ciorbă de perişoare.

 şi noapte de noapte cu mişcări ascunse de la cărţi la trupul adormit al unei femei...

Vă mulţumesc.

Interviu cu Radu Vancu

Ce reprezintă pentru dumneavoastră poezia?

Un fleac vital. O bagatelă care te ţine viu. O jucărioară care poate face diferenţa între viaţă şi moarte. La propriu, aşa cum a făcut-o pentru deţinuţii politici din puşcăriile comuniste.

Ce v-a determinat să deveniţi scriitor?

Megalomania. De foarte mic aveam viziunea mea vorbind pe stadioane maselor şi mişcându-le. Pe la cinci-şase ani mă visam aşadar Adrian Păunescu. Pe la unsprezece-doisprezece m-am deşteptat şi am început să scriu poeme pentru domnişoare. Aşa am devenit poet biografist.  

Aveţi vreun text preferat între cele pe care le-aţi scris până acum? Aţi putea să ne citaţi câteva versuri?

Îmi pare rău, nu pot face asta.

Care este atitudinea dumneavoastră vis-à-vis de expansiunea publicitarului în societate?

Ambiguă. Pe de o parte, societatea spectacolului, cu formula lui Guy Debord, e hipnotică; pe de alta, e distructivă, dacă-i iei iluzia în serios. Dincolo de teoretizări, e cam jenant că televiziunile au ajuns tarabe pentru cele mai sordide mărfuri.

Se poate trăi doar doar din literatură, din punct de vedere financiar?

Nu ştiu dacă în România se poate trăi din literatură. Şi, de altfel, în ce mă priveşte, nici n-aş vrea asta – simplul gând că bunăstarea familiei mele ar depinde de felul în care ştiu să-mi vând fantasmele mă paralizează. Bazaconiile mele poetice sunt treaba mea, nu au nici o utilitate pentru altcineva, în nici un caz n-aş putea să le marketez, cum se zice. Cum ar fi, de exemplu, să ştiu că dacă nu scriu până mâine un poem n-aş putea să cumpăr pâinea? M-ar deprima total, şi sigur n-aş mai putea scrie, şi implicit pâinea ar rămâne pe raft. Aşadar, glumind şi nu prea, aş zice că tratarea poeziei ca marfă ar duce la prăbuşirea societăţii de consum.

Ce atitudine aveţi faţă de mass media? La ce ne poate duce mass media?

Mass-media înseamnă şi Discovery, dar şi OTV; Mezzo, dar şi Taraf TV; CNN, dar şi Antena 3. Încât a trata nediferenţiat un spectru aşa de divers mi se pare o eroare. Oricum, explozia Internetului a diminuat mult posibilitatea mediei de a manipula, iar Twitterul s-a pus chiar în slujba Revoluţiei (precum altădată suprarealismul). Cert e că mass-media marketează mai eficient răul decât binele, după cum oamenii consumă mai degrabă răul decât binele.  

Mai avem minuni?

Revoluţia din ’89 a fost una, cea din ’09 alta. Suntem contemporani cu un şir de minuni care poartă numele generic de căderea comunismului. Că le plătim printr-un şir riguros contrapunctic de orori, şi asta e adevărat. Învăţăm pe pielea noastră ceea ce ştim din vechile texte: minunile costă.

Scrieţi sau aţi scris un jurnal? Credeţi în literatura jurnalului?

N-am scris jurnal niciodată, dar poezia mea e un fel de jurnal, s-a spus asta de către unii critici. Nu ştiu de ce n-am ţinut, nu spun că n-o să ţin niciodată; cât despre literatura jurnalului, sunt un avid consumator al ei şi, până la urmă, al oricărui specie a genurilor biograficului. Sunt pentru mine literatură superlativă jurnalele lui Ernst Jünger, dar şi Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, memoriile lui Maurice Nadeau, dar şi corespondenţa lui Flaubert. Adevărul omului concret pare aici mai la îndemână, eul ficţional e mai sangvinizat, îi cresc fâşii de carne şi muşchi peste coastele goale şi imateriale.  

 Care sunt scriitorii care merită să fie citiţi?

E aici un cerc vicios: merită citiţi toţi scriitorii despre care, după ce i-ai citit, ştii că merită citiţi. Trebuie, aşadar, să-i citeşti întâi ca să vezi dacă merită citiţi. Un răspuns scurt ar putea fi acesta: merită citiţi autorii care merită recitiţi.  

Mai ţineţi minte prima carte lecturată?

Nu. Ar putea fi o Biblie ilustrată pentru copii, din casa bunicii mele din Cisnădie, dar nu pot fi sigur de asta.

Povestiţi-ne o întâmplare hazlie din viaţa dumneavoastră.

A fost hazliu să-l văd pe Mircea Geoană ţopăind. Cam la fel de hazliu ca o secvenţă din The Great Dictator al lui Chaplin, să zicem.

Care este crezul dumneavoastră poetic?

Cred că poezia te poate salva. Restul sunt chiţibuşuri. 

Următoarea şedinţă de atelier va avea loc joi la orele 18. De acum ziua stabilă în care se va desfăşura atelierul va fi joi. Va citi Ion Harea.

(Ion, te rog să aduci textele în mai multe exemplare, ca să le putem urmări)

Catre cei care au fost la SCOALA DE CREATIVE WRITING

Publicati textele scrise la Scoala pe Blogul NOII BARBARI.
Textele i le puteti trimite si ECaterinei!!!

Ieri a avut loc şedinţa de atelier moderată de Bogdan Coşa. Au participat vreo 25 de oameni, printre care Radu Vancu, Claudiu Komartin, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dmitri Miticov, Andrei Doşa, Andrei Gamarţ, Vadim Vasiliu, Ana Donţu, Anatol Grosu, Elena Chirică, Ion Harea, Elena Boguş, Felicia Nedzelschi, Carolina Vozian, Emanuela Sprânceană, Aura Maru şi mulţi alţii.

Bogdan Coşa a moderat atelierul excelent. Tema propusă de Bogdan a fost ca tinerii din RM să scrie o proză în care să reflecte un eveniment sau o întîmplare care ar putea să se întâmple doar în RM.

Cu bicicleta la Scoala de Creative Writing!