miercuri, 29 octombrie 2014

http://vatraoficial.wordpress.com/2014/10/29/alexandru-musina-jurnal-continuare/

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

8.XII.1988

Iarăşi propagandă (subtilă) la „Vocea Americii” – dincolo de decenţa lor (relativă), aceeaşi senzaţie de zădărnicie şi futilitate a politicii „de zi cu zi”. Prea mulţi cu păreri, vorbe, interese. Şi, sub ele, nesfîrşite nenorociri, ticăloşii, exultări, fiecare cu intensitatea sa unică şi repetabilă, cu aura de absolut a oricărei întîmplări şi trăiri umane, pe care – rareori – reuşeşte să ne-o transmită marea literatură. Dar în viaţă – sînt prea multe laolaltă şi, prin aducerea la un loc a tuturor, mass-media le banalizează fără să vrea, le demonetizează. Deşi – sau poate tocmai pentru că – „pompează” în fiecare cît poate, se exaltă şi se strofoacă, titrează cum poate mai şocant, etc. Şi – desigur – copiază literatura cît poate (sau filmul, teatrul etc) pentru a-şi spori prin subtilitate eficienţa emoţională, pentru a prinde acel „efect de absolut” de care vorbeam. Citind – să zicem – o colecţie de bune ziare sau reviste occidentale de acum 10-15 ani, ai – cumva – acest sentiment „shakespeare-ian” al lumii, dar al lumii ca totalitate, peste toată harababura de evenimente „la zi”, plutind – acum – aburul lucrurilor care au trecut ireparabil, care s-au invocat în timp, acoperite de alte şi alte evenimente, fără nici o şansă de a mai ieşi la suprafaţă „calde”, „proaspete”, vii. Ci, cel mult, ca moaşte, ca relicve istorice, ca semne care duc la un prezent, în fond, atît de indiferent la ce-a fost. În ultimă instanţă, „efectul de absolut” derivă tocmai din irepresibilul sentiment al tranzienţei absolute (?!?) a tuturor celor umane, nu discret, dar nu mai puţin de neînlăturat, „vanitas vanitatum”. Cam multă vorbărie chiar aici, recunosc, dar nu mai sînt în formă. Oricum, sper să formulez mai pregnant (şi mai precis), cu o altă ocazie, semirateul de aici fiind calea (şi condiţia necesară) spre „reuşita” de atunci.

Apropo, revin: numai scriind, devii scriitor. Consacru prea puţin timp şi energie scrisului pentru a putea avea vreo pretenţie. Cel puţin în proză, încă sînt un perfect diletant, fără o cunoaştere în adîncime a „meseriei”, fără un set de „unelte” personale absolut necesare. Dacă în poezie mi-au trebuit 12 ani pînă să-ajung să scriu „plauzibil”, ar trebui să devin permanent conştient că perioada de „ucenicie” din proză nu poate fi redusă la 3-4 ani. Şi să am curajul să înfrunt „sterilitatea” (aparentă) a acestor ani. Asta-i! Ce s-o mai lungesc, ca tot românul, ştiu ce am de făcut, dar nu fac. (Poate chiar „Registrul…” e un substitut, o „cauză” că nu stau de adevărata literatură – apropo, şi iar!, Eminescu n-a prea scris jurnal, nici Shakespeare; Tolstoi, da! O să-mi zici mister A.M., dar asta era o convenţie a epocii; era un fel cum eu mă duc la şedinţe de partid sau la meciuri şi, în plus, pentru Tolstoi conta nu „literatura” ci „condiţia umană”, iar jurnalul, ca „exerciţiu de sinceritate” îi servea pentru a se auto-construi – cum ar zice Bulă „a se autohrăni spiritual”.

9.XII

Iar în „Registru…”, grăbit. Mă duc la cenaclu (alt cenaclu!). Nu am curajul să devin scîrbos, să mă rup de toate rahaturile astea şi să scriu ceea ce te termină, în societatea noastră, e nevoia de manifestare socială, care nu se poate manifesta decît condiţionat sau în substitute, surogate, echappoir-uri deliberat permise etc. Dar, în fond şi la vîrsta mea, nevoie am de aşa ceva? Ca să aibă ce să mai raporteze turnătorii, jalnicii complexaţi cultural, acea viermuială peri-literară, din care se constituie „mişcarea literară braşoveană”. Chiar şi oamenii de calitate (chiar şi eu) au (avem) manifestări din care n-au dispărut angoasele şi complexele diletantului, ale provincialului. Ne e greu să ne situăm cu naturaleţe „în centrul lumii” şi, de acolo, să scriem pînă la capăt. Probabil că, dacă asta ar fi la îndemîna oricui, ar mişuna de genii – dar poate că nu facem asta nu pentru că nu ne-ar fi chiar la îndemînă, ci fiindcă ne e teamă că, făcînd-o, am realiza fără dubiu că nu sîntem geniali. Aşa tot visăm, sperăm, ne exasperăm, ne consolăm şi încurajăm unul pe altul etc.

Şi mai e ceva: poţi să te însingurezi cu adevărat cînd asta e opţiunea ta, nu cînd, deliberat şi dinafară, eşti izolat de ceilalţi. Reacţia normală, sănătoasă e în sens invers, deşi – poate – în ultimă instanţă nu de asta ai avea nevoie (pentru a fi „mare”). Dar, înainte de a fi „mare”, trebuie să fii „normal”, să fii. Asta-i! Filozofie ieftină, adevăruri clare, operă ioc!

10.XII

„Două-ş-una,

Schimbă mîna,

Două-ş-două,

Cu-amîndouă”

De ce să fie neapărat un „roman”, cartea? Cum nu scriu pentru rumegători literari, să am curajul să duc experimentul pînă la capăt.

Deci: – visul care se continuă (în „serial”)

  • eseuri din cele mai diverse

  • cronologia legată de orele trecerii prin staţii

*

Nu prea iese nimic. Îmi trebuie un titlu pentru fosta „Alexia”. Dă-i înainte!

16.XII ’88

Desigur, numai o spaimă, difuză, dar foarte puternică, explică incapacitatea mea actuală de a mai scrie, blocarea „progresului” meu literar, vizibil în perioada de pînă-n ’85-’86. A urmat o „sugere a rezervelor” şi, acum, impasul. Dar, literatura nu se face după ce şi-ai consumat ¾ din resurse ca „să-ţi faci curaj”. Am destul de „luptat” în munca propriu-zisă, ca să fie ruinătoare necesitatea de a lupta cu spaimă că oricînd pot năvăli 3-4 haidamaci, care să confişte şi să distrugă tot ce-am scris. Şi care – nepricepînd nimic – să-mi pună, ei mie, întrebări ca unui şcolar (N.B. în cestiuni literare, se înţelege). Ce aştept? Sînt necesar sau nu aici şi acum?

False probleme. Poate. Poate e o scuză a „lenei” şi „sterilităţii”. Dar, evident, am fost crescut într-un anume cod socio-cultural, ca să descopăr că, în realitate, un cu totul altul e în funcţiune. Şi încă tîrziu. Să te schimbi „din rădăcini” la 30 de ani? Haida-de! Poate dacă ai vreo revelaţie. Oricum, ce revelaţie poate fi josul, trogloditismul, retardarea. Sujet de roman poate că ar fi (un tip care are revelaţia „degradării” la 30 de ani şi devine un „apostol” frenetic al acesteia), în cazul meu e – ţăran fiind eu – exclus. Cum 20 de ani am tînjit după orizonturi culturale „pure”, să mă întorc cu mult mai jos decît de unde am pornit (relaţii patriarhale la începutul descompunerii lor, încă puternice, însă)?

Desigur, scriu aici pentru a fi citit. Totu-i să nu-mi pese de cine!

23.XII

Cum am, sper, cam o oră liberă azi, scriu aici. În fond, toate se adună împotriva voinţei (eventual vocaţiei) de a scrie. Începînd cu firea şi cu educaţia mea. Mai întîi firea: pornit spre leneveală şi reverie, proiectînd totul în viitor (inclusiv realizarea „proiectelor”), afectuos şi mămos, dispus să-mi pierd timpul la nesfîrşit învîrtindu-mă-n jurul copiilor mei, a nevestei, pus pe trăncăneală infinită cu prietenii. Contactul uman e – pentru mine – important în sine, dincolo şi chiar după ce s-a consumat „cuantumul de informaţii comunicabile (şi chiar ne). Desigur, am şi ceva atu-uri, o anume tendinţă spre „interiorizare”, capacitatea (devenită, mai nou, aproape boală) de a „uita”, nepăsarea, în ultimă instanţă, vizavi de cine (exact) e alături de mine în conversaţie – ceea ce poate da, şi dă, senzaţia de a fi „rece”, „indiferenţă”. (O aproximare proastă, îmi dau chiar acum seama, dar să continuăm).

Educaţia: crescut într-o singură cameră, (patru persoane!), cu acces la bucătărie şi baie, trăit asemenea pînă la 31 de ani, nu prea pot să stau singur în camera mea. Mă pot izola de ceilalţi, pot să-i ignor perfect, dar încă nu ştiu să stau singur?! Deci, nu-s educat pentru condiţia preliminară a oricărei activităţi scriitoriceşti de durată (cum e proza). Apoi, dădăcit de mic, m-am obişnuit să depind de cei din jur de ceea ce ţine de minima igienă şi supravieţuire a corpului (chiloţi spălaţi, cămăşi, mîncare etc.) Şi cum totul se plăteşte…În plus, taică-meu m-a obişnuit – sau, fără să-şi dea seama, a vrut s-o facă – cu ideea că toţi ceilalţi sînt mai grozavi ca mine, că mă întrec cu cîte ceva (a amănunţi problema, e o treabă de roman); am căpătat astfel tendinţa de a mă risipi, ambiţia de a fi cel mai bun (?!) în cît mai multe domenii. Mai mult, „inferioritatea” mea în cele mai îndepărtate domenii (de exemplu, repararea maşinii) mă umple, trecător, dar puternic, de obidă, de ruşine şi disperare. Consum în gol, întreţinut şi de Tania, care – ca orice femeie care te „iubeşte” m-a detectat cu atenţie şi marşează pe asta de cîte ori are draci sau se simte complexată din cele mai diverse motive. (O sursă permanentă de tensiune, care – mai nou – mă scoate din mine: nu sînt suficient de „gospodar”. Ca şi cum s-ar fi măritat cu un meşterică, nu cu un scriitor – sau care vrea să devină astfel. Tot schimb stilourile – din cauza hîrtiei scriu aiurea.

Dealtfel, o să mă şi opresc aici. În jur, totul se degradează.

2.I.1989

Am început anul prost, cu enervări laterale, provocate de persoane de slabă calitate (Ioana Pîrău), cu care-mi fac de lucru – nici eu nu ştiu de ce – în ultima vreme. Dorinţa mea de afecţiune şi „fineţea”, mă fac victima tuturor frustărilor, complexelor socio-culturale şi veleităţilor agresive ale unor tipi (nu-i numai Ioana, ci şi Anda, 2-3 poetaşi locali, chiar Petrică şi frate-său) care-şi rezolvă pe spatele meu respectivele. Tipi din care nu va ieşi – tocmai fiindcă-s aşa cum sînt – nimic.

O chestie în absolut – cu totul neimportantă, dar care trebuie să fie un semnal să o cam termin cu cei care mă iau drept „fazan” Care mă consideră „de-al lor”, doar fiindcă-s extrem de amical.

8.I. ’89

Am continuat la fel: gripă + criză de fiere. Plus o vizită de 6 ore (ieri) a Anduţei. Nevroza scaiului. Nu e numai boala. Ci şi toate proiectele suspendate , lipsa curajului de a mă apuca de ceva de anvergură. (Lîngă mine pălăvrăgeşte-n limba ei şi se agită fiică-mea, Măria cea mică. Ce să citeşti pe faţa lor? Ce se-ntîmplă-n mintea lor, ce şi cît înţeleg din toate copiii? – Intrebări imbecile, în fond nu mă mai interesează mare lucru. Literregn.)

Chiar, un titlu bun de carte „Literregnul”

10.I

Povestită de madam Broscvary: tipa (isterică), îndrăgostită de Prezy, care cere să fie îngropată cu operele acestuia. Sau: Idomir despre un prof localnic şi un medic veterinar; I.G. Maurer trecea la vînătoare, pe cînd era prim-ministru, la o curbă a încetinit maşina, iar cei doi au scos pălăriile şi l-au salutat; I.G. a răspuns la salut. Veterinarul: „Extraordinar, domnule! Doar o dată m-a mai văzut şi mă recunoaşte!”

În rest, presiune difuză. Stupidităţi, apatie, timp pierdut. Belîi („Petersburg”) şi George mi-au mai dat ceva curaj. Dar, prea obsedat de micile zvîcniri literare (anchete, cronici, interviuri) de „cotele apelor Dunării”. Cînd Dunărea-i o gîrlă comunală, şi aia controlată (la debit şi traiect) de către primar. Ca şi cum. Ca şi cum ar fi de-adevăratelea. Vorba maşcristilor „ca şi cum m-aş scrie”. Păi da! Definiţia mea actualmente (ca literat): o sulă bleagă, cu nostalgii de isprăvi erotice. Întrebare: mă prinde vulgaritatea „sinceră”? Sau e tot un joc mimat?

Prea multe-ntrebări/Fără penetrări.

11.I. ’89

Bovaricul jurnal muşinian,

Iată-l trecut şi-n noul an.

Pe post de fată-n casă. Sau, mai exact, mic-burghez ţinut sub papuc de nevastă. Săraca, nu-i rea, dar cum nu are alt model cultural şi cum mă tot vede tîndălind prin casă, îmi „dă de lucru” (ca să n-ajung, din plictiseală, „la alte alea”). Sînt, posibil, răutăcios, a avut necazuri cu tonele anul trecut, nici eu nu dau semne de „creativitate”, dar…

Cel mai uşor pare, acum, să numeşti „răul”. Dar, în fond, cine mă împiedică să-mi iau destinul în propriile mîini şi să fiu eu însumi? Frica. Adaptarea la mediu, căderea în scîrba pasivă – marea regină a zilei. Măcar în scris. Un risc există: confiscare, interogatorii. Dar nu reprezintă ceva cu-n indice de probabilitate depăşind 10%. Şi chiar şi atunci…Concluzia e clară ca lumina zilei: nu am ce spune, nu am resurse. Toate celelalte-s motivaţii, autoscuze. Prieteni am, „mediu cultural” (cam) am. Desigur, n-am ieşit în lume, risc să redescopăr America şi – ca bun făgărăşan – nu-mi place să lucrez aiurea, degeaba. Nu-s un „idealist”. Dar, dincolo de astea, e şi o nehotărîre în a-mi da drumul, în a porni să lucrez serios. Bovarism sau adolescenţă literară prelungită excesiv de mult? Desigur (iar desigur!) cumva sînt singur în angoasele şi direcţia literară la care visez, epoca e amorfă (cel mult „analitică”, dacă mă refer la cei mai buni: George, Mircea Nedelciu, Caius…), eu însă vreau şi percutanţă şi „sinteză”. Prea devreme pentru „globalisme”, ar zice George, pe mine nu mă interesează altceva; dar sînt în stare?

Cam multă vorbărie. Treabă, ioc. Artiştii prost educaţi – cum sînt eu – dominaţi de complexul (indus) al „creativităţii permanente” sînt adevărate calamităţi cînd nu scriu, cînd nu pot scrie. De trăit „n-au chef” (ei trebuie să scrie!), dacă scriu ies numai lucruri de rahat: devin nişte babe cîrtitoare şi cicălitoare sau zac într-un fel de mahmureală posacă. Ceva viaţă?! Aş! La tipul meu de sensibilitate, deşi mi-a dat un răstimp de 4 ani în care-am citit ce-am vrut şi-am învăţat meserie, filologia mi-a făcut numai rău. (Iar babă sîcîită şi văicăreaţă).

12.I

Transcrierea fidelă – pentru roman – a unui bileţel (foaie de caiet de matematică, lăţime 3-4 cm, lungime 20-22 cm) găsit – şi confiscat – de Aneta, profa de chimie, zisă Cianura, de la o elevă dintr-a X-a de la mine de la liceu: „De ce oare nu sînt fericită şi de ce domnul Isus nu a făcut voia mea” (Pasajul ăsta e tăiat cu o linie). „Doamne eu mă rog ţie prea înalte şi prea bunule ca mîine să nu mă asculte la ora de Chimie nici la ora de Fizică şi săptămîna care vine să ies eu la răspuns şi să i-au numai note bune aş vrea să nu am media generală sub 7,37 doamne ajutămă fă voia mea şi dăi minte profesoarei de fizică şi profesoarei de U.T.L.M. de Chimie să facă cum mă gîndesc eu şi să îmi dea nota care o vreau eu şi pe profesoară de biologie dăi minte să îmi pună cîte un 9 la cele două materi care le fac cu ea. Te rog doamne, doam,ne, ajutămă. Că şi eu am să fac voia ta dacă dumneavoastră veţi ajuta pe subnumita Mititiuc Dana să ia media 8 la romînă 6 la mate 5 la fizică 6 la chimie 7 la biologie 7 la geografie 8 la CSP 5 la franceză 9 la engleză 10 la sport 7 la TLE 8 la Studiu 9 la Desen 7 la Practică şi 10 la purtare, doamne facăse voia mea cum am dorit eu pentru eu te iubesc pe tine în veci vecilor amin şi art pe diavolul în veci, vecilor amin. Doamne ajutămă să iau 5 la Fiz/ aici se termină foaia şi textul, scris îndesat, pe tot spaţiul disponibil. A se observa: cînd trece la cereri „concrete” (mediile şi media generală) adoptă tonul şi formulele („dumneavoastră, veţi ajuta”) din cererile oficiale. Dragoste „la schimb” pentru Dumnezeu etc. etc. Sentiment puternic, destinatar înalt, motivaţia: didactică. Ar trebui să ne simţim mîndri, noi profesorii, jigăriţi şi prost plătiţi, regulaţi de toţi inspectorii şi activiştii locali şi centrali.

„Alo, bebi, madmoasel,

Hai cu mine la hotel”

19.I

Un roman (şi) al fazanilor care am fost, care am crezut în comunism, nu numai că e posibil, ci şi că e foarte apropiat, că – de fapt – chiar trăim în comunism. Odată cu prăbuşirea utopiei, lumea devenită mai săracă, mai ternă, mai fără speranţe. O generaţie non-religioasă, care s-a trezit suspendată. Care a trăit aiurea, mereu aşteptînd: comunismul, dreptatea, marea dragoste, etc., în timp ce alţii, şobolanii cei eficienţi, îşi făceau jocurile. Mecla de congestionat, complexat şi energia a lui Radu L. ajuns mare mahăr la U.T.C., fostul acordeonist cu pretenţii intelectuale, bătînd cu un „carnet”, nervos, pulpa piciorului drept. Voioşia „UTC-istă”, pontoşenia degajată „à la U.A.S.C.R.”, oameni duplicitar-ironici, dar care fac aceeaşi treabă murdară ca şi troglodiţii (entuziaşti sau nu) din anii ’50. Curvele U.T.C., curvulinele U.A.S.C.R., ajunse doamne P.C.R. Acea permeabilitate socială-reală, în fond, care cere, însă, un pact de neţinut, de către un om normal: să renunţi la tine, dar să pari pe mai departe că exişti, că eşti tu însuţi. Nevroza socializată, cinicii şi schizofrenicii, paranoicii şi pescuitorii în ape tulburi, nu atît o lume „rea”, cît o lume „nefericită” care îşi face rău şi sieşi, distrugîndu-i şi pe ceilalţi, în numele celor mai nobile idei. Lucruri pe care – teoretic – le cam ştiu, s-au mai spus. Dar asta trebuie „concretizată”, trebuie o „viziune cu carne”, ceva care să-ţi dea senzaţia că e „totul”, că dincolo de ea nu mai există nimic altceva, că „asta-i lumea, şi basta!”. Ajută-mă, Doamne, s-o pot face!

Azi am scris 2-3 scrisori, mi-am curăţat maşina de scris, am pus la punct şi am umplut cu cerneală cîteva stilouri. Rutină. Sau mania celui care se vrea scriitor, dar nu poate scrie.

1.II.1989

Gripat. La pat. Lipsă de medicamente (în farmacii nu se găseşte nici măcar Vitamina C sau Aspirină). Şi eu trebuie să scriu despre postmodernism – pentru revista „Arta” – şi despre „literatura ca muncă” – pentru amărîta noastră de foaie trimestrială „Deschideri”. Hai să zicem că la „Arta” renunţ, dar cu „Deschiderile”…

Oltea, ieri dimineaţă în tren: „Ştii ce ne-a spus fiică-mea duminică seara (fiică-sa are 7 ani)? Voia să se uite la un film, şi i-am spus că nu e film – era un film românesc prost – şi ea ne-a zis „Eu v-am lăsat pe voi să vă uitaţi la Ceauşescu, la plenară, voi de ce nu mă lăsaţi să mă uit la film?” Discuţii – pe tren şi în cancelarie despre primul-ministru, care ar fi mort şi-ar fi ţinut la congelator, pînă trece „ianuarie aniversar”. Dacă e aşa, i-am bătut pe sud-americani. Dar eu trebuie să scriu despre postmodernism şi despre literatura ca muncă. Auzi ce tîmpenie! Să „demonstreze (cui? de ce?) că literatura e o muncă. Ce aştept? Ce aşteptăm?

Nedelciu mi-a dat informaţia că ar fi un post de corespondent la celebrul ziar „Lupta C.F.R.” Ezitări. Mizerabila existenţă şi necesităţile ei versus mizerabila libertate şi necesităţile ei.

O întrerupere: sosirea Danielei, fată frumoasă, dar monument de prostie, excitată la maximum şi înnebunită să ne povestească ultimul episod al luptei ei cu directoarea (madam Burcică) şi cu şefa de la partid (tovarăşa Gae); ultima „victorie” a Danielei: a pîrît-o pe directoare că n-a înlocuit tabloul „Tovarăşului” spart de copii, şi a răspuns foarte bine la şedinţa de învăţămînt politico-ideologic (subiectul: „Sistematizarea rurală”) !?! Mon Dieu, pînă pe unde-o să ajungem!? Şi cu cine-mi pierd timpul?!

Titlu: „Fazanii”. Medalie: „Erou al cozii socialiste”.

Atrofia instinctului vital, pierderea minimei bucurii de a trăi, a „chefului de viaţă”, ca la animalele dintr-o grădină zoologică. În fond, cine pe cine păzeşte? Şi de ce? Asta ar trebui să se vadă în roman, pe ce se bazează acest echilibru al nontrăirii, care pare veşnic. Epuizarea prin „utopie”.

Muncă, muncă, muncă. Dacă vrei roman.

Aseară un nou acces de pierdere a memoriei. Nu mi-am putut aminti numele lui Nabokov şi al lui W. Burroughs, deşi-mi aminteam titlurile cărţilor lor, scene din „Lolita”, etc. Avitaminoză sau cretinoză? Dominat de vise confuze, de o indecizie maladivă. Aşteptînd ce? Aşteptînd.

4.II.1989

Au fost – ieri şi azi – pe la mine Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Inteligenţi, simpatici, talentaţi…dar ceva lipsea. O senzaţie stranie: că îmi sînt cumva (parţial) superiori, dar că asta nu înseamnă nimic, nu-mi dă senzaţia că există oameni „superiori”. Poate un exces de complicaţie, eterna noastră „abilitate”, compromisurile de tot felul pe care ei, băieţi fermecători şi talentaţi au vrut să le facă (sau au fost obligaţi?!? la aceasta), trei – sferturile de adevăr…Şi talentul, talentul, talentul care nu ştie ce vrea, care nu se plasează total „de partea cea bună”, deşi ştie care este aceasta şi simte că numai aşa va deveni din potenţialitate realitate; frica de a fi alături de om, adică – de obicei – de „luzări”, de „fazani”, acei care se sacrifică pentru a ieşi la liman, în faţă birocraţii, brutele, vicioşii…

Cam multă vorbărie. Dar cărţile? „Frecangiu”.

O mare apăsare, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – nu e nimic rău, e acceptabil. Dar să nu mai poţi să-ţi permiţi să te gîndeşti la viitor.

 [Vatra, nr. 8-9/2014]




Lasă un răspuns

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan