E NOAPTE ȘI E CEAȚĂ PE STRADA MIJNSHERENLAAN DIN ROTTERDAM

stau în fața unui bloc cu zece etaje de pe strada Mijnsherenlaan

din Rotterdam

la ora trei noaptea și mă uit

în sus la

cum cade o rufă de la balcon,

dar nu  de la balconul ăla de la etajul zece 

unde ar fi trebuit să fiu eu acum 

ăla e închis și întunecos

dar acolo ar fi trebuit să fiu eu acum

 acolo și să mă uit în jos după cămașa asta care cade vertiginos

ca o piatră în apă sau ca

 speranțele distruse ale cuiva

poate chiar ale mele 

când nu mai poți face 

nimic

 ca să mai repari ceva

nicio fereastră nu se deschide și nu

iese nicio mână în stradă ca s-o prindă

nimeni nu încearcă imposibilul

așa cum  nimeni nu încearcă 

„să oprească, o, clipa care trece”

 clipa care trece e această cămașă

Care cade

pe stradă

și se prăbușește

 la picioarele mele și eu

o ridic dar nu știu

 ce să fac mai departe cu 

ea

decât s-o țin în mână

cămașa cine știe cui

un om cu o viață fericită sau poate eșuată

o cămașă roșie lungă largă udă

care nu-mi spune nimic despre viața acelui om

o fi olandez get-beget?

o fi emigrant?

poate o fi vreun emigrant din Est,

de unde vin și eu,

sau poate e un om căruia toate îi merg din plin

un om cu o căsnicie perfectă

care nu știe ce-i aia dezamăgirea sau

ura

nimeni însă nu apare la vreo fereastră ca să-și reclame cămașa

și nu coboară după ea

și eu o

 mut dintr-o mână în alta

și nu știu ce să fac cu ea decât să aștept

poate coboară cine știe cine

să-și caute cămașa asta

sau poate clipa care s-a dus

  dar nu coboară nimeni nici după una și nici după alta

și eu

mă tot uit în sus sperând să se

deschidă barem vreo fereastră

dar toate ferestrele alea din blocul ăsta cu 10 etaje de pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam

rămân închise precum

trecutul

ferestrele astea deja fac parte din trecut

și dau

spre trecut

și sunt însuși trecutul,

dar nu trecutul meu neapărat,

ci trecutul în general,

când nu mai poți schimba nimic,

o ușă închisă –asta tot trecutul e.

o ușă închisă într-un oraș străin în care ești doar de câteva zile

și deja te-ai rătăcit de două ori

prima dată când ai ieșit din Rotterdam cu bicicleta și nu puteai găsi

Rotterdamul

e trei noaptea

și e mult prea târziu ca să-l sun pe Eric și să-i spun că mi-am pierdut cheia

și ce mi se întâmplă

și pur și simplu aștept să se întâmple o minune, iar dacă nu,

să vină dimineața

e trei noaptea și eu mă uit la ușa asta închisă

ca la un obiect estetic.

ușa asta de la intrare pe care

ar fi trebuit s-o descui și să trec prin ea și să intru în lift și să urc la ultimul etaj, dacă ușa asta

nu ar fi încuiată și eu nu mi-aș fi pierdut cheile,

arată chiar foarte bine

este chiar o ușă deosebit de frumoasă

nu pot să nu recunosc asta și să nu o admir

o admir

o admir foarte mult

așa cum admir un cireș care înflorește

mă uit la ușa asta închisă și mă gândesc că poate de mânerul ei zilnic trage vreo femeie foarte frumoasă cu care mi-ar fi plăcut să schimb câteva vorbe

despre vremea de afară sau despre orice altceva

stau în fața ușii ăsteia cu o cămașă udă pe braț  

cine știe a cui

și pur și simplu aștept o minune

sau să vină dimineața.

 mă uit în sus și aștept o minune sau să vină dimineața.

mă uit spre balconul ăla de la etajul zece unde ar fi trebuit să fiu acum

 și de unde ar fi trebuit să mă uit în jos

și dacă m-aș fi uitat

în jos

  ar fi trebuit să văd un om cu un aspect blegos

 ținând o cămașă udă pe braț și uitându-se în sus

și poate privirile noastre s-ar fi întâlnit,

dar  nu

sunt sus cufundat într-un fotoliu la balcon și uitându-mă cu milă la cel care

e jos, și bate cu disperare cu pumnul în ușă,

 pentru că un om nu poate să fie în două locuri deodată

și deseori nici măcar într-un loc

eu sunt jos jos

în fața ușii de la intrare

și bat cu mâna în ea

sperând din tot sufletul să mă audă cineva 

și să-și facă milă de mine și să-mi descuie ușa

dar nimeni nu mă aude sau nimănui nu i se face milă

-de la un punct încolo, e același lucru-

 și eu rămân jos în stradă și mă uit disperat în sus

unde oamenii au uitat ce este mila și disperarea

sau poate că sus nu e nimeni

mai degrabă că sus nu e nimeni

nici măcar pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam

sus  nu e nimeni sus

Dar oare unde sunt cei de sus?

Dar oare să doarmă la ora asta sau încă nu s-au întors din oraș?

Dar oare chiar să nu fie nimeni sus?

Cine ar putea să-mi spună?

Eu nu știu pe cine să întreb și stau

cu cămașa asta udă în mână

 pe bordură și-mi cumpăr

liniștea cu o bancnotă de 10 euro.

Imobilul în care ar fi trebuit să mă retrag ca în burta mamei

are ușa încuiată

și eu bat cu pumnii în ușă asta încuiată cum altădată băteam cu

 piciorușele în burta mamei

așteptând o minune sau dimineața

Amir și-a întins mâinile după un porumbel care

 și-a luat zborul spre hotelul Art, spre râul Maas spre

gara centrală din Rotterdam și spre Moldova aia

micuță

 din care  am venit acum câteva zile

într-o reședință literară

  

Bredli își duce blugii pătați de sânge la spălătorie

 cu sentimentul că revine acasă

Melisa trece pe alături îngrijorată după o frunză

care cade prea devreme din copac

numai eu stau pe bordură în fața imobilului

unde sunt cazat în reședință și care acum e

încuiat ca o cetate,

pentru că eu mi-am uitat cheia sau mi-am pierdut-o

e același lucru

și mi-am dat seama de asta prea târziu

când nu mai îndrăznesc să-l mai sun pe Eric

 și să-i spun ce mi s-a întâmplat

 și tot sper

să iasă cineva afară ca să pot eu intra înăuntru, pentru că

numai când cineva iese altcineva poate să intre, pentru că

numai când cineva coboară altcineva poate să urce

și mie mi-e milă de cei care coboară

pentru că știu ce înseamnă să cobori,

dar nu am ce face și sper ca cineva să coboare,

deși știu ce înseamnă asta

dar o milă la fel de mare îmi este și de mine care vrea să urce și nu poate,

pentru că nimeni nu coboară,

și clădirea asta e ca

o cetate inexpugnabilă

mă uit în sus și îmi amintesc cum ieri a doua oară m-am rătăcit

 în drum spre RO TEATRE,

 când, de fapt, eram chiar lângă RO TEATRE

și nu știam asta

și mă învârteam în jurul cozii

și eu mă uit în sus și îmi amintesc

 cât de frumos a fost ieri

la lectura mea când a cântat

DOS CARPATOS

 în onoarea mea o horă moldovenească

și mie îmi

venea să plâng dar mi-am înăbușit lacrimile

temându-mă că

olandezii din RO TEATRE nu o să mă înțeleagă,

pentru că e o rușine să plângi și să fii trist-

cum poți să plângi în Rotterdam?-

și mie mi s-a făcut rușine și în loc de asta

am zâmbit 

zâmbesc și acum când mă uit în sus la fereastra închisă

prin care ar fi trebuit de fapt

 să mă uit în jos la stradă

și tot zâmbind

un porumbel și-a luat zborul spre Maas în sus

unde nu e nimeni, și mai sus

unde tot nu e nimeni

și eu mă gândesc că poate

 aceasta e minunea

pe care o aștept

și pe care o așteaptă și

Miguel care s-a culcat

Pe scările de la intrare

 și poliția a venit acum zece minute

și l-a ridicat

 și l-a forțat să se care

și el și-a luat tălpășița

 dar după ce a plecat poliția

Miguel a revenit iar pe platforma asta

 și s-a culcat,

 cu pașaportul sub cap

pe platforma din fața imobilului 

nu departe de mine

fiind înghițit imediat de trecut

de trecutul care s-a cuibărit pe platforma asta

ca un câine

credincios

pe platforma asta

pe care e noapte și se lasă o ceață tot mai deasă

 care înghite și ferestrele de sus

inclusiv și fereastra aia încuiată și întunecoasă

unde ar fi trebuit să mă aflu și eu în aceste clipe

 și să mă uit în jos

fără a-mi mai muta cămașa asta udă de pe un braț pe altul,

dacă nu mi-aș fi uitat cheia la teatru sau poate

în altă parte

și deodată mă întreb

dar dacă nu mi-aș fi uitat cheia la teatru sau în altă parte și aș fi acuma sus

acum, chiar în aceste clipe

 și m-aș uita pe fereastră în jos

spre stradă 

oare ce aș vedea?

Oare aș vedea un bărbat chelios și cu burtă

Cu o cămașă udă pe braț în stradă?

Oare l-aș vedea pe Miguel sau pe Bredli

Sau pe Melisa?

Oare aș vedea cireșul acela înflorit și

Porumbelul înghițit de ceață?

mă tem că nu.

mă tem că nu aș vedea nimic

și asta, firește, doar din cauza ceții

Strada asta mi s-ar părea

completamente pustie-

pustie și platforma din fața blocului

și pentru nimic în lume nu aș bănui că e cineva acolo jos

și că ceva se petrece

acolo jos

și aș vedea doar ceața

ceața asta deasă și groasă

care s-ar lăsa în jos, dar eu nu sunt sus

ci jos

și cînd mă uit sus

la ferestrele alea de sus

văd doar ceața.

O ceață care urcă în sus.

Și deodată așa cum mă uit în sus, deodată

Îmi dau seama a cui e cămașa aia care

A căzut de sus.

A mea.

IERI ROTERDAMUL ERA AȘA DE LUMINOS ȘI EU ERAM AȘA DE VESEL

În aeroportul din Amsterdam am intrat împreună cu Ea și am ieșit singur.

mai bine ar fi fost invers.

mai bine intram singur și ieșam împreună cu Ea.

dar nu

 eu am intrat

împreună cu Ea și am ieșit singur,

fără ea,

doar cu un rucsac în spate,

lăsând-o pe Ea acolo în burta aia uriașă de vacă

să se descurce cum poate

și nu pentru că aș fi un nesimțit

sau că am vrut să mă răzbun pe ea în felul acesta

 sau că ne-am fi certat la cuțite,

 ci pentru că nu există încă niciun aeroport din lume

 în care să intri împreună cu ea

 și să nu ieși de acolo singur.

 toate aeroporturile astea sunt gândite ca

niște instrumente de tortură foarte rafinate

- noile instrumente de tortură ale epocii noastre

pentru a-i face pe oameni nefericiți,

iar femeile alea îmbrăcate în haine albastre sunt niște

cinice care fac tot ce pot ca să-i despartă pe oameni

 și să-i împrăștie în toată lumea,

numai ca să nu fie împreună,

doar ca să-i țină cât mai departe unul de altul,

pentru asta și primesc o groază de bani

și trebuie să recunosc că-și justifică banii,

până la ultimul cent.

În curând  va ieși și Ea din burta asta de vacă,

dar printr-o altă ușă,

la care eu nu am acces

și se va întoarce cu fața spre clădirea monstruoasă

 din piatră și sticlă,

așa cum m-am întors și eu disperat și nenorocit 

în ziua asta de marți

 și se va uita lung la ușile din sticlă

ale aeroportului din Amsterdam

sperând că acestea se vor izbi de pereți,

și de după perdeaua lor voi țâșni eu

 alergând spre ea,

dar asta nu s-a întâmplat,

pentru că oamenii ăia atât de politicoși

îmbrăcați în salopete albastre

nu m-au lăsat să alerg după ea

și mi-au făcu vânt pe ușă afară

și ea a văzut toate astea,

 dar nu a putut face nimic.

am intrat în aeroport în doi

și am ieșit singur

și nu am cui să mă plâng de asta

 și nimeni din lumea asta nu poate

 repara nedreptatea care mi s-a făcut.

am ieșit singur din aeroport și am urcat în tren .

o vreme avionul ei a zburat deasupra trenului meu

și unde se îndrepta acesta zbura și avionul Ei

la fel ca o lebădă deasupra puiului de lebădă,

 apoi avionul ei a țâșnit brusc în sus

și s-a pierdut în nori și

doar umbra lui s-a mai răsfrânt un timp

 în ferestrele trenului.

apoi am văzut un uliu

survolând o plantație de lalele

și zbura razant și atât de jos că nu-mi mai puteam

desprinde ochii de el.

 apoi controlorul mi-a cerut biletul

și m-a întrebat dacă trăiesc în Olanda

sau sunt în trecere pe aici.

apoi o femeie dintr-un alt vagon a izbucnit

în hohote de râs.

am coborât în  Rotterdam cu o

față atât de tristă că băiețașul unei musulmance

 a început să plângă când

 m-a văzut.

am dat colțul numai ca acesta să nu mai plângă.

la maashaven am urcat pe pod și mă uitam la cer,

sperând că poate

avionul Ei se va întoarce înapoi.

apoi am coborât și m-am pornit hai-hui

prin Rotterdam, bătând

 acele străzi pe care m-am plimbat ieri cu Ea,

 când ea și-a uitat țigările într-o cafenea

și am mers să le recuperăm.

un pahar de bere pe jumătate băut abandonat lângă o bancă.

așa mă simțeam și eu după ce a plecat Ea:

 precum un pahar de bere băut pe jumătate

 lăsat în iarbă la picioarele unei bănci,

pe care am stat ieri împreună cu Ea,

atunci când eu am vrut să o pup și ea

 nu m-a lăsat spunându-mi că nu e frumos să ne

 pupăm de față cu niște musulmance și eu

 m-am uitat în jur și

pe toate băncile stăteau femei îmbrobodite

și asta m-a făcut să-mi amintesc cum ieri

 am cumpărat prezervative de la magazin

de la o musulmancă-

de altfel, prezervativele astea le-a luat cu ea cu avionul-

aici sunt mai ieftine decât la noi-

de asta le-am cumpărat-

și  Ea m-a întrebat dacă mi le-a vândut,

da, desigur,

 și chiar le-a apucat cu mâna de pe raft,

le-a luat de acolo și mi le-a dat mie

și Ea și-a amintit că tot ieri

a văzut o tânără și un tânăr ambii musulmani pe

Witte de Withstraala ținându-se de mâini și

 privind

speriați în părți

 dacă nu-i vede nimeni.

eu nu i-am văzut.

ea tot timpul vede mai mult decât mine.

 și toată seara de ieri înainte ca Ea să plece

 am vorbit despre musulmanii din Rotterdam

și eu i-am povestit cum unul dintre ei

mi-a dat o pâine pe gratis,

iar altul mi-a reglat șaua de la bicicletă

care era cu mult prea înaltă pentru mine

când nimeni nu voia să-și piardă timpul cu un

asemenea fleac

și nu a vrut să ia niciun ban

pentru asta.

Banca pe care am stat ieri azi era ocupată.

M-am oprit în fața unui magazin de haine

în care Ea a intrat ieri și

eu am rămas afară să hrănesc niște pescăruși.

Pescărușii de ieri stăteau în fața magazinului și azi,

dar azi nu am mai avut niciun chef să le dau ceva de mâncare.

unde mai pui că nici nu aveam ce.

Ziua de azi nu seamănă deloc cu ziua de ieri.

Ce s-ar mai distra Ea dacă ar vedea

că nu vreau să hrănesc pescărușii din Rotterdam.

Un avion survolează orașul.

Ieri Rotterdamul era așa de luminos și eu așa de vesel.

Cu Ea am traversat Rotterdamul de la un capăt spre altul,

Ea pe bicicletă și eu ținând-o să nu cadă.

Ea se ferea să ne vadă musulmancele cum ne îmbrățișăm.

Avionul Ei a aterizat.

Acum Ea intră în casă și se culcă în patul nostru.

De când a plecat ea din Rotterdam,

băiețașul unei musulmance pentru a doua oară

a început să plângă când

m-a văzut

de data asta

ieșind din casă și eu am intrat înapoi

 numai ca acesta să nu mai plângă.

SINGUR FĂRĂ EA LA ROTTERDAM

alaltăieri hrăneam împreună cu ea un pescăruș

 în Rotterdam,

 în fața restaurantului japonez,

dar ieri

ea a plecat la Chișinău,

și azi

pentru prima dată în ultimele săptămână

m-am trezit fără Ea

 în Rotterdam,

pentru că ea

a zburat la Chișinău

și eu

am deschis ochii și nu

 înțelegeam unde e Ea

și chiar am strigat-o,

am sărit din pat și am alergat

 în camera aia mare

și am strigat-o

ea ea

în picioarele goale fără șlapi

crezând că bea cafea sau fumează la balcon

și frigul din podea

mi-a pătruns rapid în piele

 și mi-a trezit la viață niște amintiri

uitate

pentru că mereu m-am ferit de frig

pentru că mereu mi-a fost frică de frig

și cum stăteam așa în mijlocul camerei și

 dârdâiam de frig semănam

cred

foarte bine

cu acel pescăruș cu aripile ude

care a aterizat la picioarele noastre

în piața aia din Rotterdam

din fața restaurantului japonez unde

după ce a plecat Ea am mâncat împreună cu Eric,

 cu Bas și cu fata lui

și unde eu m-am făcut de râs cu

 franceza și engleza mea

pentru că atunci când spuneam ceva în franceză

toată lumea mă ruga să trec la engleză

și când vorbeam în engleză

toți îmi spuneau să spun exact aceleași lucruri doar că

în franceză

dar asta avea să se întâmple ceva mai târziu după ce

 Ea deja plecase și ea nu a fost de față

când nu-mi puteam aminti niciun nume de scriitor japonez

în afară de Kavabata și Mishima și Murakami

deși sunt înnebunit după literatura japoneză

și am citit sute de scriitori japonezi dar atunci

când stăteam cu Eric și Bas și cu fata lui la

masa aia din restaurantul japonez

mâncând cu ochii închiși

unde eu am intrat pentru prima dată

 și pentru prima dată mâncam

cine știe ce

am trăit o experiență mistică

un fel de iluminare pentru că aveam impresia că

un pescăruș stă afară și mă privește

dar nu niciun pescăruș nu stătea afară și nu mă privea

ci dormea la ora aia așa cum aveam să aflu mai târziu

dar atunci nu știam și aveam impresia că un pescăruș e

în stradă și stă și se uită la mine

 cum mă ghiftuiesc cu sushi

și în timp ce o ascultam pe

fata lui bas care descifra ieroglifele de pe șervețele  brusc

mi-am întors capul spre stradă

deși știu că asta nu e politicos și am văzut că am

halucinații

în seara aia când nu-mi putea aminti

 niciun nume de scriitor japonez

niciunul în afară de kavabata și mishima și murakami

așa cum cu o zi înainte

ea  nu-și putea aminti în ce parte e hotelul nostru

după ce am ieșit afară

m-am așezat  pe o bancă din fața restaurantului japonez

și în restaurant firește erau alți oameni

și mâncau bineînțeles tot sushi,

dar discutau despre altceva

deși nu exclud că printre ei putea să fie un bleg

ca mine

care să nu-și poată aminti  niciun nume de scriitor japonez,

dar ea

mi-ar fi dat peste nas dacă ar fi auzit ce am pățit

 și mi-ar fi spus

aha ai vrut să te dai în stambă să te spargi în figuri

 să te dai mare

că uite câți scriitori japonezi știi tu și ai luat-o în barbă

pe banca asta din fața restaurantului japonez am stat

împreună cu ea și am hrănit un biet pescăruș la Liviu Antonesei la mare

cu aripile spânzurându-i în jos pe lângă corp

și acesta

își întorcea ciocul când spre mine când spre ea la fel ca acele

 unui vitezometru pe stradă

dar ea a plecat și eu mă plimb singur

prin fața restaurantului japonez și

 nici pescărușul ăla nu mai e în piață

de parcă ar fi zburat după ea sau

împreună cu ea

chiar ar trebui s-o întreb

 dacă nu l-a întâlnit în parcul ăla din spatele

 casei noastre sau altundeva în chișinău

am scos din geantă pâinea aia pregătită

pentru el și am început s-o mănânc

 un cerșetor s-a uitat lacom

la mine și i-am dat-o lui- oare nu el

era pescărușul pe care-l căutam?

apoi m-am întâlnit cu scriitoarea Mira Feticu

care e singurul om din lume în compania căreia

 am izbucnit în plâns fără să fi băut un strop de alcool

în timp ce-i povesteam despre ea

apoi a plecat și mira

și am mai intrat o dată în cafeneaua aia marocană

unde am mâncat cu ea înainte ca ea

 să plece la chișinău așa cum intram în studenție când

 nu aveam niciun ban la mine și eram mort de foame

 în vreo cafenea doar ca să mă uit la oamenii care

mănâncă, ca să-i văd cum mănâncă,

așa și acum am intrat doar ca să văd

oare cine stă la masa la care am stat cu Ea

 înainte ca ea să plece din Rotterdam.

apoi am plecat acasă

 și m-am culcat și azi

m-am trezit singur în Rotterdam

singur fără ea

și m-am gândit ce nedrept e să

te trezești

într-un oraș atât de frumos ca

 Rotterdamul

 singur fără ea