Intertext la Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici

Rodica Gotca

Despre romanul său, Dumitru Crudu spune: „E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.”

Firul romanesc din „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” se situează pe două paliere, unul la vedere în text, legat de primul motto din Cinghiz Aitmatov „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, s-apucau cu mâinile de cap – Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?” („O zi mai lungă decât veacul”) care relevă partea istorică, cronologică ce adună fracturile a 80 de ani pe care și-a pus amprenta ocupația sovietică, Al Doilea Război Mondial, foametea, deportările, lupta pentru independență, războiul din 1992 și criza din care nici în prezent nu vedem scăpare.

Al doilea citat ce anticipează lectura romanului este din „Ulise” de James Joyce „Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”, acesta ne aruncă la tema tatălui, celui prea obosit de viață ca să fie tată copiilor săi (tatăl lui Mihai Mihailovici și chiar el însuși). Imaginea unui tată care se întreabă dacă e și el tată, dacă se aseamănă celorlalți, dacă atestă acele instincte paterne pentru copiii săi și negăsind în sine confirmarea acestor ipoteze, se întreabă dacă ar fi, cum ar fi, pentru că în mintea fiecărui om stăruie un ideal, un model comportamental care ne aduce doar disperare, pentru că nu îl putem plagia nicicum.

Reducând evenimentele sociale la cadrul familiei Lebădă- Ciuntu, Dumitru Crudu realizează proba veridicității și credibilității textului, deoarece esențialul se ascunde în detaliu, iar universalul, mondialul în specific și local. Ziua de 28 iunie este treapta care reluată de-a lungul romanului ne situează pe o scară ce o urcăm ținându-ne cu ambele mâini de această zi ce apare parcă salvându-și cititorul de căderea în golurile dintre trepte. Echilibrat ca și structură, măsurat pe potriva unui cititor dotat nu doar cu vedere, acest roman este cea mai elocventă radiografie a fracturilor poporului basarabean, conturat într-o viață de om, creionat de un narator londonez care fuge de o înmormântare tocmai la Chișinău. Umorul produs de confuzia de la Uniunea Prozatorilor din Moldova, prezența autorului ca personaj episodic „Dumitru Crudu mi-a adus romanul său „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, cu un autograf pe prima pagină...” (p. 17); „... un domn cu părul lins citea ziarul „Moldova suverană”, pe care, dintr-odată, îl scăpă din mână. Și băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel Garcia Marquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe care-l așteaptă toată lumea...” (p. 211)

Un lucru l-a țintit corect Dumitru Crudu în această înțepare autocritică, și aș parafraza spunând că lumea nu se aștepta la acest roman, pentru că, deja suprasaturat de romanele perioadei sovietice, cititorul devine pretențios, arogant chiar, fiind convins că toate s-au spus și uite că în momentul când această certitudine se instaurează, apare „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” și răstoarnă o atitudine prin un text savuros, structurat într-un mod provocator, sensibilizând și orientând percepția cititorului spre o lume știută, dar descoperită în romanul lui Dumitru Crudu.

„Lovitura de grație” ori „ultima picătură” este finalul care după 28 iunie 2017 plasează ziua de 28 iunie 1940, ziua în care s-a născut Mihai Mihailovici. Acest fragment, care și dă titlul romanului încheie fără a pune punct, deschide o paranteză pe care o închisesem cu câteva zeci de pagini mai în urmă, totuși surpriza nu este asta ci faptul că ultimele rânduri din roman te răscolesc, îți taie pe viu în carne scoțându-ți un nod pe gât, chiar dacă nu ești din Flutura, și nici măcar nu ai fost pe acolo măcar în treacăt, dar îți opresc respirația căci te recunoști ori știi că te vei recunoaște în cei care

 „...s-au oprit lângă un stâlp și s-au întrebat: și acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu știau. Nu știau unde să se ducă.                                                                                                                                                             Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și-a amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura.”