cum se încalţă poeţii

Clovnul de McDonald's

Mai limpede decât o simplă lectură a romanului de referinţă, a autorului argentinian Rodrigo Garcia, a apărut spectacolul Clovnul de McDonald's, în regia Luminiţei Ţîcu, o piesă lansată de trupa de teatru Foosbook din Chişinău, într-o încăpere localizată cu trei etaje mai sus de Librăria din Hol, un spaţiu restrâns, dar confortabil, înzestrat cu reflectoare, scenă şi chiar balcon, astfel încât distanţa redusă dintre spectator şi actor face atmosfera intimă de o sinceritate dezarmantă. Şi, chiar mai mult de atât, acolo persistă o anume senzaţie de înghesuială, de sufocare, de certitudine că trăim cu toţii aceeaşi problemă. În lipsa unor mişcări importante, pe lângă discurs, spectacolul s-ar potrivi şi în categoria "teatru de microfon".
Domnul Fusu a făcut introducerea, afirmând că teatrul este o îmbinare a virtualului cu realitatea, explicând noua denumire a atelierului, şi anume Foosbook, de la Facebook adică, luând ca punct de pornire însăşi ideea tratată iniţial.

Şi cum stam la balconul sălii de teatru, fără vreun sprijin din partea peretelui flexibil, îmi căutam ţinuta corectă (că tot are o importanţă majoră pentru receptarea piesei), analizând atent scena, decorul, care, de altfel, era foarte simplu (dar nu şi simplist): întregul fundal - acoperit cu un material negru (ceea ce a şi ajutat spectatorul să pătrundă mai lesne substraturile filosofice din monologuri, să nu-l substragă eventuale încărcături), iar pe scenă - trei pahare de cola, plasate la distanţe egale între ele. Jos, la mijloc, un Happy Meal. Prin sală se plimbau trei clovni.

Prin rolul interpretat, Leo Rudenco a deschis perspectiva din care se obsevă că oamenii în permanenţă îşi caută scuze, dând vina pe ceva anume..., dar primul clovn recunoaşte, totuşi, chiar şi în sine, prezenţa unei fixaţii, şi anume acea aplecare fatidică, prin care el vede lumea făcută din trădători. Crezul său este că toţi oamenii pe care îi va întâlni într-un "astăzi" o să-i dea ţepe..., pretext de-a trece la un limbaj mai obscen, alături de Ghenadie Gâlgă (din locul meu de la balcon, văzut ca al doilea clovn, sau clovnul de mijloc), pentru ca să se treacă brusc la tragicul din spusele lui Alexandru Pleşca: "Iar eu văd trupurile ca nişte maşinării şi văd băiatul gata să zvârle extensorul de incendiu pe Jeep-ul poliţiei, aşa cum ar face o maşinărie. Eu şterg mişcările, hainele, cagula lipită parcă de-o maşinărie. Şi observ un poliţai ca o maşinărie, ţintind capul băiatului, ca apoi să-l văd tăvălindu-se ca o maşinărie. Şi văd cum Jeep-ul trece de două ori cu roţile peste trupul băiatului. O maşinărie strivită de-o altă maşinărie. Şi văd această omenire fără omenie, ca o cretină, ticăloasă, nemernică maşinărie." Exact ceea ce transmite şi poezia lui Jim Carroll.

După o tăcere îndelungată, brusc, s-a făcut auzită o explozie muzicală, cântată în trio: "Taaaadariidaarida duuuum, riiidaaa, riiidaaa, tadaridarida dum tururida...", odată cu care s-a trecut la istorisirea amintirilor din copilărie, a desenelor animate, despre care, acelaşi Alexandru Pleşca, mărturiseşte: "Niciodată n-am înţeles de ce toţi copiii de pe vremea mea erau fascinaţi, în mod special, de-un motan care urmărea un şoarece. Zece ani mai târziu am aflat că se numeau Tom şi Jerry. Nu se atingeau de mâncare, nici de pâinea prăjită, nici de gem, nici de unt, stăteau cu gura căscată UITÂNDU-SE LA TOM ŞI JERRY! haaahaaa... Şi mie îmi plăcea să mă uit la televizor când eram mic..., dar mie îmi trăgeau una după ceafă şi îmi ziceau - hai la muncă, ***** copilul mă-tii, eşti deja prea mare ca să te mai uiţi la desene. În timp ce toţi copiii se uitau la desene, eu munceam cu taică-meu la măcelărie...".

În mod special, sala a rezonat cu echilibrarea tonalităţii placide, cu exploziile de emoţii, cu nervul verbului şi cu gesticulaţiile necontrolate, care te duc în haosul acela de trăiri interioare.

Poate datorită tăcerilor lungi, care s-au tot întâmplat pe parcursul spectacolului ; poate pentru că nu s-a aprins lumina mai puternic, când a fost cazul să fie aprinsă ; sau poate pentru că n-a existat vreo cortină, care să cadă, dar nu s-a simţit finalul, moment în care, Ghenadie, clovnul din mijloc, a fost nevoit să spună "puteţi conecta telefoanele mobile"...

Dincolo de lipsa dinamicului în mişcările scenice, dincolo de staticul excesiv şi dincolo de mizarea numai pe forţa discursului, mi-a plăcut spargerea baloanelor roşii. Şi mai interesantă este povestea obţinerii lor. Leo şi Ghenadie s-au dus la McDonald's, înainte de spectacol, comandând ceea ce aveau să pună apoi în decor. Şi au îndrăznit să ceară baloane. Aşa cum ne apar ei, maturi, masivi şi spătoşi, au cerut două baloane. Managerul s-a mirat, răspunzând că baloanele se dau numai în weekend, replică la care actorii au insistat să fie chemat shift-managerul: "Vă facem şi reclamă", ziceau ei (dar n-au zis ce fel de reclamă), când shift-managerul deja se apropia, cu tot cu baloanele umflate - unul roşu şi unul albastru. "Bine că nu două albastre", a replicat Fusu.

Clovnii, într-un moment, s-au apucat chiar de înfulecat nişte hamburgeri, exact atunci când au şi încercat să definească calitatea unuia dintre sandvişuri: "Avem un înlocuitor de salată, un surogat de roşii, şi un oval maro, care vrea să se creadă o bucată de carne. Acest amestec exploziv provoacă o cantitate mare de substanţe nocive. Cine mănâncă aşa ceva, nu va mai putea gândi corect niciodată în viaţă." Cineva dintre spectatori a spus că se aştepta ca finalitatea să fie un vomisment, că se aştepta să fie mai multă acţiune, ceva mai underground... mai memorabil, chiar dacă ar fi trebuit să apeleze, pentru asta, la estetica urâtului.

În opinia noastră, însă, a fost suficientă transmiterea ideilor şi a emoţiilor, doar cu ajutorul cuvintelor. Orice efecte riscante ar fi trezit cotroverse.

Tematica ar fi că unii oameni manipulează cu alţii, ca şi cum, cei din urmă ar fi nişte păpuşi, nişte mecanisme ori nişte clovni. Dar, fiecare spectator poate identifica o altă temă. Pe mine, de exemplu, ideile lansate în această piesă, m-au dus cu gândul la un poem al poetului american Jim Carroll: "Când văd un iepure/ zdrobit de-un camion în mers/ visez computere maniace/ calculând greşit noţiuni serioase/ legate de vieţile noastre” (“Un fragment”). Eu consider că McDonald's a fost numai pretextul unei tematici care ţine de-un surogat exprimat în diferite formule. M-a intrigat totodată titlul piesei, fiindcă, din experienţă proprie, am cunoscut acolo, în McDonald's, numai două ipostaze: maşinărie şi clovn.

În drum spre casă, după spectacol, ne gândeam cum ar fi ieşit un spectacol ca acesta, dacă ar fi să fie inventat dintr-o dată, sau jucat în mod spontan, ca în commedia dell’arte. La o adică, să se angajeze trei poeţi la McDonald's, unde să lucreze un an, după care să iasă pe scenă şi să se descarce de toate experienţele trăite real acolo. Ar fi ceva mult mai sincer şi ceva foarte original.

Pentru final, nu putem decât să vă recomandăm să vedeţi cu ochii voştri acest spectacol, făcut dintr-un Happy Meal, fiindcă doar acolo se arată mai viu adevărurile. Pentru că felul în care sunt plasate, într-o anume înlănţuire logică, mărturisirile, sunteţi chemaţi să meditaţi asupra cuvintelor spuse, să treceţi într-o altă dimensiune, şi, în fine, să vă spuneţi, să vă repetaţi: "Este nevoie de o schimbare, da, trebuie să se schimbe ceva!".

Eu spun că trebuie să-l vedeţi şi voi, pe Clovnul - ăsta - de McDonald's.

Articol semnat de Kate Recam

Leo Rudenco, Ghenadie Gâlgă şi Alexandru Pleşca

Mario Vargas Llosa: „Istoria lui Mayta”

Romanele lui Mario Vargas Llosa înglobează cugetări profunde despre însăşi fapta de a scrie. Autorul dezvoltă ideea că umanitatea are nevoie de acea plăsmuire a imaginaţiei care schimbă dimensiunile unei sau altei realităţi. Şi, pornind de la aceasta, observă cu uşurinţă cum se schimbă firul narativ, nu doar din perspectiva tehnicii de scriere, ci şi din punct de vedere evolutiv, în funcţie de ideile (aici politice) ale personajelor care povestesc. Şe ştie că Llosa lucra mult la dezvoltarea ideilor, pâna a ajunge să le scrie pe hârtie, acest proces de creare a unei scheme literare, de iniţiere a unui concept, de la care ar porni un subiect putând să dureze de la câteva luni până la câţiva ani.

Llosa îşi defineşte scrisul „ca pe un act de perseverenţă, încăpăţânare şi disciplină". Stilul său atât ludic, cât şi istoric, cuprinde imanent multiple reflecţii, apelând la diverse modalităţi de a le introduce în expunere, fără a atenua firescul relatării. Componenta politică îşi face simţită prezenţa chiar din stadiul incipient al curgerii întâmplărilor. Dar autorul izbuteşte să capete detaşarea necesară pentru a înlătura afectivitatea memoriei, abţinându-se să recurgă la propriile-i experienţe, de la impunerea atitudinii personale. Ba chiar se observă un anume paralelism între părerile politice pe de o parte şi noema literară pe de alta, ambele fiind prezente, fără a converge în vreun fel în spaţiul de receptare.

Abordarea aleasă este una atotcuprinzătoare. Remarcăm, în acelaşi context, un soi de viziuni şi un ansamblu de perspective, mai mult tridimensionale. Constatăm prezenţa drumului, a exteriorului împânzit cu detalii descriptive, precum şi rezonanţa introvertită a naratorului (chiar în partea introductivă). Altă triplicitate vine de la schiţarea unor circumstanţe mai mult sau mai puţin ironice în raport cu discuţia iniţiată serios pe plan social-politic versus previzibilitatea finalului (luând ca reper oricare dintre conversaţiile corespunzătoare tematicii).

Pe planul insurecţional apare o legătură strânsă între marxiştii şi revoluţionarii care, de altfel, se subordonau aceloraşi ideologii. Şi aici se observă construcţia unor concesii de ordin moralizator, numai pentru ca mai târziu să fie deconstruite. Pentru a impulsiona evoluţia conţinutului narativ în dependenţă de nişte coordonate imprecise, întotdeauna variabile, în ceea ce priveşte acţiunile protagoniştilor, pentru a ajunge într-un mod individual şi absolut subiectiv în epiderma expunerii. Iar acolo, lectorului îi rămâne libertatea de a alege cum să recepteze cele percepute.

Dacă e să nu facem abstracţie de simplitatea şi luciditatea modalităţii expunerii întrebuinţate de autor, putem secunda nişte dialectici revoluţionare, ce au forţa de a schimba în noi anumite realităţi, anumite concepte teoretice, sesizate mult mai distanţat şi mult mai rece pînă acum. Fiind parcă prezenţi în centrul unor controverse, devenim asesorii destinului fiecărui personaj în parte. Atingem astfel, în cursul lecturii, cu totul şi cu totul alte dimensiuni, la nivel de manifestare exterioară.

Din punct de vedere stilistic, baza constructivă a lui Mario Vargas Llosa nu filtrează materia primă de scriere, anihilând din start lacunele posibilelor hăuri dintre două sau mai multe planuri istorice. Subminează trăirile lipsite de vlagă, absenţa vitalităţii acolo unde prezenţa ei este esenţială. Dialogurile au loc la un rang mai mult aristocratic, unde vulgarismele sunt permise numai în anumite contexte voit ironice, înclinând tentaţia generală înspre umor, ori realitatea din spatele acestuia, dar nicidecum înspre vulgaritate. Sunt plasate în faţa scenei trăirile care, fiind trecute din timpuri în timpuri, au ajuns să fie supuse imitaţiei: „...acea nesiguranţă existenţială tipică burgheziei care se îndoieşte până şi de sexul cu care s-a născut”.

Înafara oricăror influenţe ideologice, putem înregistra cu surprindere produsul final, obţinut în urma mânuirii cu iscusinţă a recuzitelor şi resorturilor din mâna lui Llosa, în conceperea unor spaţii tăioase, dar necesare literaturii care rezistă. Nişte spaţii care cuprind viziunile societăţii atât din punct de vedere politic, cultural, social, intelectual, ci şi afectiv, lăsând la suprafaţă doar lucrurile importante de ştiut, într-o manieră care nu plictiseşte.

Istorisirea propriu-zisă începe într-o manieră dinamică, şi anume prin intermediul gândurilor ce acaparează personajul principal în timpul alergatului de dimineaţă. Acesta descrie, în mintea sa, exteriorul perceput, pornind de la peisajul pitoresc – Pacificul, mai numit şi Mare - zidurile, sirenele, reflectoarele şi până la gunoaiele împrăştiate pe faleză. Astfel, treptat se trece la spectacolul mizeriei, care cuprinde întregul oraş, descriind, în paralel, şi oamenii. Iar mai târziu, vine portretizarea lui Mayta: „era un bondoc cu părul creţ, cu platfus, cu strungăreaţă şi c-un mers răşchirat de parcă ar fi marcat cu tălpile pe un cadran ora două fără zece. Umbla tot timpul în pantaloni scurţi, cu o jachetă flenduroasă, floacoasă şi verzuie, şi cu un fular friguros înfăşurat la gât până şi-n casă”. Tot aici, după diferite deschideri introductive, se poartă discuţii aprinse pe marginea capitalismului monopolist: „Imperialismul e meşter în tertipuri din astea. Ca şi stalinismul. Un muncitor sau un ţăran nu cad aşa uşor în capcană. Intelectualii, însă, înhaţă biberonul de cum li-l plimbi pe la nas. După care născocesc teorii ca să-şi justifice potlogăriile.”

Între trasarea schemelor politice, discutând greva sau războiul revoluţionar, sunt impregnate detalii descriptive circumstanţelor şi acţiunilor protagoniştilor, care, bunăoară, aduc un aer uşor ironic, aerisind tensiunea adusă prin dialoguri.

Ceva mai târziu se descrie realitatea unui conducător – Moises – un om echilibrat, care ştie să păstreze armonia în jurul său, ştie să împace toată lumea şi care a făcut mai mult decât Institutul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi cu toate Universităţile din Peru la un loc. Este descris ca fiind un caz tipic de intelectual revoluţionar „senzualizat”, vorbindu-se totodată şi despre „abilitatea sa combinatorie, ştiinţa antihegeliană constând în a concilia contrariile şi în a face – cum a izbutit sfântul Limei, San Martin de Porres, - să mănânce laolaltă din aceeaşi străchinioară câinele, papagalul şi mâţa”.

Relaţia de forţe dintre socialism, capitalism şi birocrato-imperialism în lume şi ascuţierea luptei de clasă pe cinci continente sunt subiecte de prim plan, aduse în polemicile purtate în contextul discuţiilor dintre personajele care, după cum se observă, poartă apartenenţă clasei intelectuale. „Textualizarea” acestor conversaţii aduc un mare plus informativ cititorului. Ele deschid controverse asupra crimelor împotriva proletariatului, comise de birocratitazea stalinistă, pauperizarea ţărilor subdezvoltate de către forma neocolonialismului, concentrarea monopolurilor şi multe alte probleme devenite acum istorice.

Despre societate şi despre corupere, despre momâiele de profesori, ori istoricii care erau mai interesaţi de sursele istoriei Peru-ului decât de istoria Peru-ului; despre proful de spaniolă, mai încredinţat că era important să citeşti ce scrisese Leo Spitzer despre Lorca decât înseşi poemele lui Lorca, sau cartea lui Amado Alonso despre poezia lui Neruda decât însăşi poezia lui Neruda... despre motorul istoriei şi despre lupta ce izbucneşte din ciocnirea intereselor contrarii ale claselor sociale. Despre violenţa politică şi escadroanele contrarevoluţionare, despre asasinatele şi sechestrările rămase taine.

Dar nu mă grăbesc să spun chiar totul. Vă las pe voi să descoperiţi romanul până la capăt.

Despre poezia lui Ion Buzu

Komartin:

Ion Buzu

despre poezia Ecaterinei Bargan

Despre rădăcinile filosofiei (interviu cu Ion Buzu)

Bargan Ecaterina: Spune-mi, te rog, care este crezul tău poetic, crezul tău filosofic şi crezul tău existenţial?
Buzu Ion: Ohohoho. Dar ce-s astea?
B.E: Pot fi nişte fraze ori mottouri care dezvăluie perspectivele tale de a privi literatura, filosofia şi viaţa; un fel de Ars Poetica, care nu trebuie neapărat să fie exprimată prin poezie.
Buzu Ion: Aveam un aforism de Nietzsche, cum că ''Un filosof este cel care priveşte, înţelege, vrea, trăieşte, visează, caută, creează în permanenţă lucruri extraordinare", şi tot ceea ce era legat de filosofie, literatură, artă, era de fapt încercarea de a găsi acest extraordinar. În mine, în viaţa mea, în însăşi Viaţă… Despre crezul poetic, spuneam odată că poezia e atunci când apare în mine o nouă catenă de ADN, una nouă, necunoscută până acum mie, una care vrea să iasă de sub control.

B.E: Poezia pe care o scrii este una filosofică?
Buzu Ion: Uneori cred că e filosofică, în special conţine conexiuni cu anarho-nihilismul.

B.E: Vrei să devii un scriitor?
Buzu Ion: Sincer vorbind, nu mă văd în postura de scriitor cu renume. Adică, consider asta un fel de trădare, cel puţin acum.

B.E: Povesteşte-mi despre cum înţelegi tu că poezia ar putea ajunge mai simplu ori mai direct la oameni, cum vrei să fie transmisă?
Buzu Ion: Deja-vu. Eu cred că, de poezie, sau, hai să zic, de stările pe care le poate naşte poezia are nevoie fiecare om. Chiar şi acel funcţionar la bancă, chiar şi politicianul şi măturătorul sau vagabondul sau şoferul… toţi au nevoie de acel extraordinar. Dar, spune, cine cumpără cărţile de poezie? Nu cei care deja o citesc şi chiar o scriu?

B.E: Eşti superstiţios?
Buzu Ion: Nu prea, dar totuşi, nu las pe nimeni să-mi treacă în faţă cu găleata goală şi când văd o pisică tăindu-mi drumul, arunc 3 pietricele peste umăr, pentru orice eventualitate, fiindcă, îi ştiu eu pe zei, cu prima ocazie mi-o trag.

B.E: Cum izbuteşti să anulezi confruntarea dintre „ce vreau” şi „ce trebuie”?
Buzu Ion: Doar rezist tentaţiei, îmi înving demonii interiori... făceam o teorie nietzscheeană foarte faină cu privire la durere şi suferinţă, că ceea ce ne aruncă în suferinţa mizeră, sunt de fapt demonii noştri interiori şi sensul lor este de a fi învinşi. Spuneam că dacă îi iei boala cuiva, este ca şi cum i-ai fura ceva, o mână sau un ochi, fiindcă îi iei şi posibilitatea de a-şi învinge demonii, de a-i depăşi, depăşindu-se astfel şi pe sine.

B.E: Nietzsche este autorul care te-a influenţat şi care te-a schimbat cel mai mult? Care alţi autori au izbutit să îţi condiţioneze evoluţia?
Buzu Ion: Pai, sunt… Platon, Eliade, Sartre, Deleuze, Camus, Hakim Bey, Baudrillard, Fante, Spinoza, Heidegger… şi lista continuă. Revin de multe ori la Nietzsche fiindcă e prezent în aproape toate gândirile celor enumeraţi. Cineva spunea că nu se poate filosofa fără să-l iei în considerare pe Nietzsche. Aaaa, şi Kierkegaard.


B.E: Am putea să continuăm mâine?

Buzu Ion: Da, desigur, chiar te rog.

B.E: Mulţumesc.


(Buzu Ion: Evrica! Tot cu peripeţii ai ajuns acasă ieri?
B.E: Da..., mă rog, îţi povestesc altădată ce s-a întamplat. Cea mai gravă a fost stângăcia mea. Era cât pe ce să scap foile pe care mi le-ai dat, era să le scap într-o baltă noroioasă de fulgi topiţi, dar s-a trecut fără accidente.
Buzu Ion: Ehe, ai mare noroc că nu le-ai scapat. Sunt un singur exemplar. Şi, în plus, parcă erau într-o mapă....!
B.E: Da, le-am scos ca să le citesc. Şi când le puneam înapoi, în mapă, când m-am împiedicat... bine că am făcut acrobatică în copilărie...
Buzu Ion: Trăiască acrobaţia!
Buzu Ion: Printre altele, ziceai că asculţi Beethoven?
B.E: Da
Buzu Ion: I'm impresed
B.E: Aleg Beethoven când citesc beletristică. Dar hai să continuăm dialogul pe care l-am pornit ieri..
Buzu Ion: Să încercăm.)


B.E: Ce sfat de viaţă ţi-a dat ţie filosofia?
Buzu Ion: Păi, ar fi o tonă de sfaturi...
B.E: Zi-mi cel mai important.
Buzu Ion: De fapt, filosofia mi-a schimbat din rădăcini identitatea. Unul dintre lucrurile învăţate, ar fi atitudinea nonierarhică asupra tot ce mi se întâmplă. Adică, încerc să văd lucrurile fără să le ierarhizez, clasific, spunând, uite, ăsta e primul, pe urmă, de la el vin altele şi tot aşa... eu încerc să aplic o atitudine rizomatică, cum ar spune Deleuze. Încerc să privesc fiecare lucru, sau, chiar şi fiecare autor, moment, idee, stare, parte din mine etc, ca fiind ceva unic, specific, diferit. Alt lucru învăţat de la filosofie este că omul nu trebuie să înveţe să fie omul moral sau, hai, omul decent. Ştii, toţi vorbesc despre ''ce înseamnă să fii om'' şi spun că trebuie să fii amabil, să respecţi legile, părinţii, valorile, să fii moral. Eu cred că asta înseamnă să fii supus. Adică, este vorba despre impersonalul "Se", despre care vorbeşte Heidegger. El spune că în societate fiecare gândeşte, vorbeşte, citeşte, simte... aşa cum 'Se' gândeşte, vorbeşte... trăieşte. Este un fel de întindere a unui principiu dominant al omului normal, al omului turmei, în stare să participe la funcţionarea sistemului în care e inclus. Ei bine, eu cred că individul trebuie să devină o excepţie, să devină cel care este. Excepţia este concentrarea voinţei şi puterii celei mai profunde, autentice, chiar cutremurătoare, care zace în spiritul uman. Şi, na, ştii, o altă viziune excepţională, pe care o aplic în viaţa mea, este eterna reîntoarcere a lui Nietzsche. Ea spune că viaţa pe care o trăim se va repeta încă o dată şi încă o dată şi încă o dată...
fiecare moment se va repeta la infinit. Şi a fost repetat la infinit. Astfel, Nietzsche spune, ''să vrei doar ceea ce merită să fie repetat la infinit''. Şi orice durere, boală, umilinţă sau mizerie, ucide-o înainte ca ea să te ucidă pe tine, la infinit.

B.E: Cum ar arăta viaţa fără de filosofie?
Buzu Ion: Păi... nu ştiu. Eu nu cred că există cineva fără să aibă o anumită filosofie. Filosofia este modul în care încercăm să înţelegem ce se întâmplă cu noi, cu lumea în care zăbovim, cu lucrurile pe care le facem, ori lucrurile pe care 'trebuie' să le facem, dacă trebuie să le facem şi nu cred că există cineva care nu şi-ar fi interogat propria existenţă. Doar că, vezi, există filosofia menită să ofere confort şi somn liniştit, cea a turmei, menită să răspundă îndată la interogaţia asupra, mă rog, asupra ce ţintesc oamenii... deci, nu ştiu, nu pot să-mi imaginez cum ar arăta viaţa fără de ea...

B.E: Prin ce diferă filosofiile despre care spuneai adineauri că pot fi catalogate?
Buzu Ion: În viziunea mea, în primul rând, filosofarea autentică e cea care se încearcă să se pună sub semnul întrebării şi chiar să se treacă dincolo de anumite lucruri, de la sine înţelese. Atunci când reuşeşti să faci asta, să spargi această viziune dominantă, doar atunci ajungi să-ţi exerciţi libertatea de gândire şi curajul ei de a înainta spre noi zone, creând noi căi, noi viziuni. Şi aş crede că de aici, filosofiile se diferenţiază prin obiectul asupra cărora se concentrează, deşi mulţi încearcă sistematizarea...

B.E: Care scriitor din literatură ţi se pare unul bun?
Buzu Ion: Oleg Carp. Scrie cumva psihedelic. Cinismul stă în inima textelor sale, cum şi o stare halucinantă. În plus, ştie cum să nu plictisească. Dar îmi place, prin situaţiile superbizare şi superhalucinante şi prin imaginile la fel de ''duse'', prezente în ceea ce face el. Eh, ţi-aş mai spune nişte teorii despre tu-ul ăsta de care spui...
B.E. Promit să discutăm despre Oleg Carp, mai în detaliu, altădată. Acum, spune-mi ceea cu ce vrei să încheiem acest dialog.
Buzu Ion: Omul e calea între animal domestic şi supraom, întrebarea şi sarcina este cât de departe poţi merge pe această cale. Gata, am zis-o!

B.E: Îţi mulţumesc.


(13-14 martie, 2010)