Romanele lui Mario Vargas Llosa înglobează cugetări profunde despre însăşi fapta de a scrie. Autorul dezvoltă ideea că umanitatea are nevoie de acea plăsmuire a imaginaţiei care schimbă dimensiunile unei sau altei realităţi. Şi, pornind de la aceasta, observă cu uşurinţă cum se schimbă firul narativ, nu doar din perspectiva tehnicii de scriere, ci şi din punct de vedere evolutiv, în funcţie de ideile (aici politice) ale personajelor care povestesc. Şe ştie că Llosa lucra mult la dezvoltarea ideilor, pâna a ajunge să le scrie pe hârtie, acest proces de creare a unei scheme literare, de iniţiere a unui concept, de la care ar porni un subiect putând să dureze de la câteva luni până la câţiva ani.
Llosa îşi defineşte scrisul „ca pe un act de perseverenţă, încăpăţânare şi disciplină". Stilul său atât ludic, cât şi istoric, cuprinde imanent multiple reflecţii, apelând la diverse modalităţi de a le introduce în expunere, fără a atenua firescul relatării. Componenta politică îşi face simţită prezenţa chiar din stadiul incipient al curgerii întâmplărilor. Dar autorul izbuteşte să capete detaşarea necesară pentru a înlătura afectivitatea memoriei, abţinându-se să recurgă la propriile-i experienţe, de la impunerea atitudinii personale. Ba chiar se observă un anume paralelism între părerile politice pe de o parte şi noema literară pe de alta, ambele fiind prezente, fără a converge în vreun fel în spaţiul de receptare.
Abordarea aleasă este una atotcuprinzătoare. Remarcăm, în acelaşi context, un soi de viziuni şi un ansamblu de perspective, mai mult tridimensionale. Constatăm prezenţa drumului, a exteriorului împânzit cu detalii descriptive, precum şi rezonanţa introvertită a naratorului (chiar în partea introductivă). Altă triplicitate vine de la schiţarea unor circumstanţe mai mult sau mai puţin ironice în raport cu discuţia iniţiată serios pe plan social-politic versus previzibilitatea finalului (luând ca reper oricare dintre conversaţiile corespunzătoare tematicii).
Pe planul insurecţional apare o legătură strânsă între marxiştii şi revoluţionarii care, de altfel, se subordonau aceloraşi ideologii. Şi aici se observă construcţia unor concesii de ordin moralizator, numai pentru ca mai târziu să fie deconstruite. Pentru a impulsiona evoluţia conţinutului narativ în dependenţă de nişte coordonate imprecise, întotdeauna variabile, în ceea ce priveşte acţiunile protagoniştilor, pentru a ajunge într-un mod individual şi absolut subiectiv în epiderma expunerii. Iar acolo, lectorului îi rămâne libertatea de a alege cum să recepteze cele percepute.
Dacă e să nu facem abstracţie de simplitatea şi luciditatea modalităţii expunerii întrebuinţate de autor, putem secunda nişte dialectici revoluţionare, ce au forţa de a schimba în noi anumite realităţi, anumite concepte teoretice, sesizate mult mai distanţat şi mult mai rece pînă acum. Fiind parcă prezenţi în centrul unor controverse, devenim asesorii destinului fiecărui personaj în parte. Atingem astfel, în cursul lecturii, cu totul şi cu totul alte dimensiuni, la nivel de manifestare exterioară.
Din punct de vedere stilistic, baza constructivă a lui Mario Vargas Llosa nu filtrează materia primă de scriere, anihilând din start lacunele posibilelor hăuri dintre două sau mai multe planuri istorice. Subminează trăirile lipsite de vlagă, absenţa vitalităţii acolo unde prezenţa ei este esenţială. Dialogurile au loc la un rang mai mult aristocratic, unde vulgarismele sunt permise numai în anumite contexte voit ironice, înclinând tentaţia generală înspre umor, ori realitatea din spatele acestuia, dar nicidecum înspre vulgaritate. Sunt plasate în faţa scenei trăirile care, fiind trecute din timpuri în timpuri, au ajuns să fie supuse imitaţiei: „...acea nesiguranţă existenţială tipică burgheziei care se îndoieşte până şi de sexul cu care s-a născut”.
Înafara oricăror influenţe ideologice, putem înregistra cu surprindere produsul final, obţinut în urma mânuirii cu iscusinţă a recuzitelor şi resorturilor din mâna lui Llosa, în conceperea unor spaţii tăioase, dar necesare literaturii care rezistă. Nişte spaţii care cuprind viziunile societăţii atât din punct de vedere politic, cultural, social, intelectual, ci şi afectiv, lăsând la suprafaţă doar lucrurile importante de ştiut, într-o manieră care nu plictiseşte.
Istorisirea propriu-zisă începe într-o manieră dinamică, şi anume prin intermediul gândurilor ce acaparează personajul principal în timpul alergatului de dimineaţă. Acesta descrie, în mintea sa, exteriorul perceput, pornind de la peisajul pitoresc – Pacificul, mai numit şi Mare - zidurile, sirenele, reflectoarele şi până la gunoaiele împrăştiate pe faleză. Astfel, treptat se trece la spectacolul mizeriei, care cuprinde întregul oraş, descriind, în paralel, şi oamenii. Iar mai târziu, vine portretizarea lui Mayta: „era un bondoc cu părul creţ, cu platfus, cu strungăreaţă şi c-un mers răşchirat de parcă ar fi marcat cu tălpile pe un cadran ora două fără zece. Umbla tot timpul în pantaloni scurţi, cu o jachetă flenduroasă, floacoasă şi verzuie, şi cu un fular friguros înfăşurat la gât până şi-n casă”. Tot aici, după diferite deschideri introductive, se poartă discuţii aprinse pe marginea capitalismului monopolist: „Imperialismul e meşter în tertipuri din astea. Ca şi stalinismul. Un muncitor sau un ţăran nu cad aşa uşor în capcană. Intelectualii, însă, înhaţă biberonul de cum li-l plimbi pe la nas. După care născocesc teorii ca să-şi justifice potlogăriile.”
Între trasarea schemelor politice, discutând greva sau războiul revoluţionar, sunt impregnate detalii descriptive circumstanţelor şi acţiunilor protagoniştilor, care, bunăoară, aduc un aer uşor ironic, aerisind tensiunea adusă prin dialoguri.
Ceva mai târziu se descrie realitatea unui conducător – Moises – un om echilibrat, care ştie să păstreze armonia în jurul său, ştie să împace toată lumea şi care a făcut mai mult decât Institutul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi cu toate Universităţile din Peru la un loc. Este descris ca fiind un caz tipic de intelectual revoluţionar „senzualizat”, vorbindu-se totodată şi despre „abilitatea sa combinatorie, ştiinţa antihegeliană constând în a concilia contrariile şi în a face – cum a izbutit sfântul Limei, San Martin de Porres, - să mănânce laolaltă din aceeaşi străchinioară câinele, papagalul şi mâţa”.
Relaţia de forţe dintre socialism, capitalism şi birocrato-imperialism în lume şi ascuţierea luptei de clasă pe cinci continente sunt subiecte de prim plan, aduse în polemicile purtate în contextul discuţiilor dintre personajele care, după cum se observă, poartă apartenenţă clasei intelectuale. „Textualizarea” acestor conversaţii aduc un mare plus informativ cititorului. Ele deschid controverse asupra crimelor împotriva proletariatului, comise de birocratitazea stalinistă, pauperizarea ţărilor subdezvoltate de către forma neocolonialismului, concentrarea monopolurilor şi multe alte probleme devenite acum istorice.
Despre societate şi despre corupere, despre momâiele de profesori, ori istoricii care erau mai interesaţi de sursele istoriei Peru-ului decât de istoria Peru-ului; despre proful de spaniolă, mai încredinţat că era important să citeşti ce scrisese Leo Spitzer despre Lorca decât înseşi poemele lui Lorca, sau cartea lui Amado Alonso despre poezia lui Neruda decât însăşi poezia lui Neruda... despre motorul istoriei şi despre lupta ce izbucneşte din ciocnirea intereselor contrarii ale claselor sociale. Despre violenţa politică şi escadroanele contrarevoluţionare, despre asasinatele şi sechestrările rămase taine.
Dar nu mă grăbesc să spun chiar totul. Vă las pe voi să descoperiţi romanul până la capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu