valea morilor - clipe de neuitat

ca sa vedeti si voi frumusetile de care ne-am bucurat noi azi

Daniel D Marin - noua poezie basarabeană

Deşi am ţinut cu tot dinadinsul să ajung la Noua poezie basarabeană, de la poeticile cotidianului, ei bine, n-am ajuns… A ajuns ea la mine, acum o săptămână, dar abia astazi am putut cu adevărat să mă bucur de întâlnirea cu ea. Nimic din antologie nu egalează ce au scris Crudu şi Baştovoi pe la mijlocul anilor 90. Dar prima condiţie a unei literaturi tinere este să existe. Cred că s-a îndeplinit cu brio nu doar existenţa, ci şi sarcina de-a o semnala.

Îmi plac mai multe poeme din antologie (şi chiar autori, de ex. Iurie Burlacu, pe care l-am citit pe Internet cu mult interes în urma cu un timp, Andrei Gamarţ, care şi pictează, fraţii Vakulovski, despre care se ştie în Ro cred că mai mult decât în RM), dar, pt. că aşa e “cutuma”, voi selecta unul singur. Autorul, Andrei Ungureanu, a publicat o carte în 2000, “Insomnie de peşte” – judecând după titlu, probabil că în acea carte Andrei pleacă din Baştovoi, dar ajunge la Crudu, cel din “Poooooooooate” (Vinea, 2004), unde e “mai fracturist”, deşi nu renunţă la o retractilitate (aparent) naivă, din care au împrumutat, altfel, şi basarabeni mai recenţi (si nu doar cei antologaţi în această carte).

Eu abia aştept să apară antologia noii poezii româneşti, şi atunci vom putea observa şi mai multe. Dumitru Crudu, realizatorul “ediţiei basarabene”, ne-a luat-o puţin înainte

Insomnie de peşte
de Andrei Ungureanu

Te întorci acasă. Acolo
Te aşteaptă peştişorul tău de aur
În casa lui de sticlă. Îţi imaginezi că
Peştişorul de aur îţi va transforma visul tău
Cu bikini
Cu saună
Cu sex-show în realitate.
Că vei deveni James Dean
Că vei mânca sânii mari ai Pamellei Anderson la micul
Dejun
Vei fi rege în Pogo-pogo
Şi vei muri erou.
Un erou împuşcat.
Peştişorul îţi cunoaşte visul.
El – celebritatea de aur – ştie că
Visul tău e prea frumos ca să fie distrus.
Dar tu nu ştii că
Peştele tău
Nu a îndeplinit niciodată dorinţe
Nu a citit niciodată basmul deşi
Ţine întotdeauna ochii deschişi
Şi are insomnie de peşte
Şi nu poate să viseze deşi
Ar fi vrut să aibă şi el un vis al său
Cu o uşoară mângâiere
Cu o barcă de pescar
Cu un bătrân în ea
Şi o mare. Mare şi albastră asemănătoare
Cutiei de viermi de pe masă.
Cum ar putea să-ţi distrugă visele
Când
El nu are nici unul?

Pentru un teatru fracturist

Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, când am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem până atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic. Nici măcar de faptul că biletul de tren pe care mi l-am cumpărat cu o zi înainte putea să mă ajute să plec undeva. Probabil, în acele clipe, la fel ca şi mulţi alţii, realizasem că nu era nimic bătut în cuie: prieteni, serviciu, dragoste, casă etc. Toate, brusc, căpătaseră o altă înfăţişare, alte semnificaţii şi o altă evoluţie. Lucrurile în care credeam nu mai aveau nici un fel de valabilitate. Oamenii din jurul meu deveniseră alţii. Eu însumi eram altul. Nimic nu mai înţelegeam şi de nimic nu mai puteam fi sigur. Chiar şi poezia, una dintre certitudinile mele, mi se părea a fi o mare iluzie, o palidă imitaţie a poeziei altora, un mod neputincios de a vorbi despre mine. Mai mult de zece ani, însă, crezusem altceva. Pe urmă mi-am dat seama că m-am înşelat. În clipele alea am realizat falsitatea şi superficialitatea mea proprie. Totuşi, nu puteam înţelege ce se întâmpla. Dacă existase ceva frumos, cum de se putea sfârşi? Dacă ai fost cu cineva prieten, cum puteai să nu mai fii într-o bună zi? Cum puteai să nu-l mai iubeşti pe cineva pe care l-ai iubit? Cum putea să existe răul şi monstruozitatea ca o formă a golului? Şi, mai ales, după ce îţi dai seama că răul este şi e atât de vădit, cum mai poţi trăi în continuare? Fusesem contrariat, tot în acea perioadă, de faptul că foarte mulţi oameni deosebiţi erau înconjuraţi de nişte nulităţi. Ulterior, acei oameni fascinanţi au ajuns nişte epave, iar persoanele mediocre care-i înconjurau au ajuns să deţină poziţii-cheie, să aibă situaţii înfloritoare. Cum s-a produs acest lucru? Nu înţelegeam, de asemenea, cum în anumite situaţii limită tocmai soluţiile care trebuie să te salveze te aduc într-o stare şi mai jalnică. Să se afle totul numai sub semnul eşecului, nesiguranţei şi confuziei? Poate că aceste întrebări par a fi naive, dar atunci pentru mine erau vitale.

Am început să scriu în clipele alea groaznice pentru mine.

Din acel moment, lumea din jurul meu a reînceput să aibă un sens.

Teatrul fracturist pe care-l fac se revendică de la încercarea de-a depăşi ruptura dintre om şi societate, dar şi cea dintre limbaj şi realitate.

Nu am să vorbesc acum despre ceea ce scriu. Mi se pare însă că teatrul te poate ajuta să te orientezi în perioada asta atât de confuză, când a dispărut o lume, iar altă lume încă nu a apărut. Cred că teatru poate fi o replică dată incertitudinii şi lipsei de sens din jur. Căci, ceea ce mă interesează şi pe mine foarte tare, este, în primul rând, realitatea. Dar, şi aici vreau să precizez, atunci când zic realitate, am în vedere ceva foarte concret. Nu descrierea unor întâmplări sau evenimente mă interesează, ci impactul pe care acestea le pot avea asupra noastră. Pentru că, fiţi de acord, nimic nu este mai important în lumea asta decât reacţiile noastre. Apoi, şi eu cred că diferenţa poate naşte o nouă etică.

Scriind teatru am început să simt că îmi pasă foarte tare de ceea ce se întâmplă cu toţi oamenii pe care eu îi cunosc. Din acel moment, am încetat să mai fiu singur.

Cumpărându-mi acum un bilet la nu ştiu ce autobuz sunt un pic mai sigur decât altădată că voi putea ajunge unde mi-am propus. Oamenii au nevoie de certitudini. Mai ales într-o lume cum este cea în care trăim cu toţii, când realitatea constituie o operă mass-media, politicienilor sau a creatorilor de reclamă.

Eu cred că trebuie să încercăm ca acţiunile pe care le facem să aibă din nou sens.

Dumitru Crudu

24 septembrie 2001

inainte de inceperea atelierului, sambata trecuta, o ambulanta a fost accidentata

exact la intersectia bodoni cu st cel mare

chef...

Când o să am chef, o să-l dezgheț cu respirația

și el o să plesnească

și o să elibereze primăvara

mă desfiinţează toată lumea cu ideea să pun mai multe fotografii. luati-le!

cu atelieristii de la vlad iovita la speranta

m-am pornit acasă, că tot şefa catedrei de comerţ mi-a zis să nu mă duc azi la întreprindere, dar mi-am amintit de concursul de filosofie... am coborât brusc din maxi-taxi şi am luat un altul în direcţia opusă. m-am cam rătăcit, dar ajunsă în faţa locaţiei, l-am întâlnit pe alex cosmescu, care m-a condus în 436. era destul de plictisitor. nu ştiu ce îi învaţă alex pe studenţii aceia, dar era şuuuuuuubred rău. băieţii mi-au zis că taman intenţionau să se care în altă parte, unde ar fi cică mai interesant. am stat o jumătate de oră, după care ne-am deplasat la speranţa. acolo i-am servit eu cu ceaiuri, că tot aveam bani proaspeţi: negru pentru mine, de fructe pentru ion, verde pentru sandu. mi se facuse ceaiul prea tare, aşa că l-am suplinit cu apă minerală. a prins un gust sărăţel. mă enerva şi macrinici cu fraze scârboase. "să nu mai vorbeşti cu mine aşa!", i-am zis.

altfel, mă simţeam bine acolo, între prieteni. îmi plac lucrurile pe care le discutam. ion ne povestea despre un fel de promovare comercială: Limonîlimonîlimonîlimonî limonîlimonîlimonî limonîlimonîlimonî... şi tot aşa la infinit. locaţia: piaţa centrală. nu mai puteam să respir de râs. apoi discutam serialul friends, toate zece sezoane. la scrubs nu am ajuns...

buzu soarbe întotdeauna până şi ultima picătură de ceai, ori cafea, nu lasă nimic la stat. povesteşte o teorie tanistă, de zen: "mergând înspre cascadă vede un tip cu o barcă, strigând după ajutor. nu izbuti să-l salveze, dar, când se apropiase de el, să vadă dacă a murit, îl găseşte întreg, nevătămat, întins în acea barcă şi îl întreabă cum de a reuşit să supravieţuiască stâncilor, căderii... la care i se răspunde cum că în momentul în care se zbătea să iasă, apele îl trăgeau tot mai la fund, iar când s-a lăsat, a fost salvat de valuri şi dus la acest mal"... ăsta era un fragment dintr-o povestire tanistă, care transmite ideea că totul trebuie să fie spontan.

semneaza kate recam

__________________________________ 18 martie 2010