sâmbătă, 5 decembrie 2020

Alexandru POPESCU

 Afară e decembrie și-i frig.

Aerul e rece și umed. Mașinile se aud pe șosea. Un câine se ține din urma mea. Doi băieți mă întreabă: ,,Mujâcu, fumezi?" Trec podul și văd o plăcuță: ,,Iubește-ți râul", ,,Ai grijă de tine", ,, Îndreaptă-ți dinții fără brackets". Afară e din ce în ce mai frig și burează. O doamnă își plimbă câinele alb, mic și creț. Un porumbel slab, ud, ciufulit, zgribulit și șchiop se ferea de oameni. Îl privesc. Îl mai privesc odată și plec. Diseară o să vină
înghețul

Ludmila ȚURCANU

 Gândaci de bucătărie

Se plimbă pe marginea căzii
Zâmbește îi numește semn de la dumnezeu
Trage plapuma peste el
Cineva îi perforează
Unghiile de la picioare
Era un gândac De bucătărie Țipă la gândac Și liniștea se sparge pe veci
Gândacii de bucătărie Sunt singurii

care au rămas cu el
care
n-au plecat în altă parte

Ludmila ȚURCANU

Pe scenă de la club se dădea un concert și eu

Eram pe scenă

Ea statea singură în ultimul rând

Bătea din palme și mă privea

Vecina mea mi-a zis că e oarbă

pe când

Bunica mi-a zis că e surdă

Iar cei din culise-o făceau vrăjitoare

a picat în fața clubului și

Nimeni nu a sărit să o ajute

E oarbă, e surdă

a plecat ultima de la concertul ăla de pe 15 mai

Iraida DARMANCEV

 /must care pișcă de limbă//

o dimineață de toamnă-iarnă în care se căută cu ambele extremităţi înghețate de ea e -2 și genunchii nu simt alți genunchi merge spre un cineva cu ceața perversă din plămâni depărtarea sugrumă ca strugurii înainte de a deveni must care pișcă de limbă anotimpul ăsta necunoscut precum gara care așteaptă vidul cu flori cât un tăiș de cuțit în mână ștergând geamul autobuzului din care va coborâ peste 5 metri cu tot cu umbră

Theodor FUSU


Pe Albert l-a părăsit de ceva vreme iubita

Așa cum a părasit-o și pe bunica sa tinerețea
Și puterile
Se simțea și el ca ea, ca bunica sa
Fără puteri și cam extenuat, stors de vlagă
Dar se ținea, numai datorită tinereții sale
Și a faptului că mama îi gătea mâncare
Adică avea grijă de el
Deseori din cauza depresiei
Stătea singur în camera lui
Unde medita sau asculta muzică
Auzind numai vocile de la bucătărie
Ale mamei și bunicii sale
Care erau pentru el ca un antinevralgic P.


Vitalie ȘEGA

 

Grapefrut

 

Caut ca un nebun grapefrut si şampanie,

am obţinut o premiu la muncă,

aşa cum am finisat un proiect înainte de termenul prezumat,

dar grapefrut nu văd nicăieri,

şampania deja e în desagă, face bule de câd caut grapefrutul,

pe la toate standurile,

întrebam toţi ochii, ce vindeau fructe,

m-am enervat şi am luat clementine,

la naiba,

în toată piaţa nici un grapefrut,

nu apelez,

m-am gândit să-i telefonez, dar zic

le fac o surpriză buneilor,

apoi mergem la părinţi toţi împreună.

Eu ştiu cum se bucură ei de succesele nepotului,

doar o săptămâna întreagă se laudă pe la vecini

şi când se duc la poştă în primul rând se laudă cu nepotul lor apoi,

încept să enumere şi medicamentele pe care trebuie să le cumpere,

înainte să primească pensia, ea deja e cheltuită, pe hârtie.

Ajung la intersecţia necesară, cobor din transport,

în mână stângă şampania, în dreapta bucuria pe care o voi împărţi,

trec prin piaţa de la marginea drumului şi mă opresc în mijloc de carosabil,

nici nu-mi pasă că urmează roşu,

pe lângă bieţii beţivi, care mereu vând ce au agonisit de o viaţă,

pentru a cumpăra un păhar de votcă la Alimentara,

între un veteran care-şi vindea uniforma şi gradurile militare şi

un moş ce-şi vindea cizmele de iarnă rămânând în cele de primăvară,

şedea zgribulită şi bunica mea,

lângă pe un suport mic şedeau toate basmelele ei preferate,

chiar şi cea cu care se ducea la biserică toţi anii, era pe stand,

mă rotesc la 180 grade pe carosabil, e roşu,

aud înjurături şi sonerii de la diferite mărci de maşini,

intru în Alimentara şi cer un pahar de votcă,

acolo aveau în vânzare şi grapefrut.

ATELIERUL DE SAMBATA

  1) Poem din bucătărie (II)

Alexandru MUȘINA


Vecina mea, doamna Puiu

zace paralizată, așa merg

lucrurile, vorba lui

Vonnegut, abia au adus-o

de la spital congestie cu hemipareză

                s-a suit

să pună rufele pe sfoară în bucătărie

                atunci

                a căzut.


Grasa mea se duce din când în când

                    și-i dă de mâncare

domnul Puiu e orb, speriat, plânge

                    mai tot timpul, se vaită

și-și tot cere scuze „V-am supărat cumva? V-am

                                                                supărat?”


Stăm ușă în ușă. Niște bătrâni de treabă 

                             mereu

îi dădeau bomboane și prăjituri 

                              lui Basty


El striga „boo-bo, boo-bo!” eu mă supăram

dulciurile nu-s bune

                            strică dinții

pofta de mâncare

                  și e.t.c.


Acum o lună au dus-o cu salvarea

                            era mare

                                    flască

                                         și cenușie

Abia au ridicat-o fiicele 

                  două

       din două mariaje diferite

                             s-au certat


Acum s-a schimbat totul

         „două luni, cel mult, a zis doctorul ,

                             săraca”

mi-a spus grasa aseară. Eram prea obosit

                         ca să mai comentez


Acum totul e altfel. Domnul Puiu

       plânge, i-e frică

să nu-l trimită fiica cea mare la azil.


Nota mea: Poemul lui Alexandru Mușina este un poem narativ, un poem inspirat din cotidian, un poem despre moartea ( cu toate că acest cuvânt nu apare, poemul îl consemnează) unei vecine, a unei femei în vârstă, a doamnei Puiu. Autorul nu comentează ceea ce vede și ceea ce se întâmplă cu doamna Puiu ( boala și moartea ei), ci le consemnează rece, ne relatează neutru și distant despre toate astea. Prin fața ochilor noștri, faptele se succed rapid, se succede rapid toată viața domnului și doamnei Puiu. Autorul își păstrează sângele rece, nu pare emoționat și răvășit, atunci când ne povestește cum s-a prăpădit doamna Puiu și cum domnul Puiu, orb, de altfel, a rămas singur și a fost dus la azil, dar tocmai pentru că el și-a cenzurat emoțiile, și le-a înăbușit, ne-a permis nouă să avem emoții și ne-a făcut să empatizăm cu cei doi bătrâni, să ne fie milă de doamna Puiu și de domnul Puiu, care, fiind orb, a rămas singur. Emoțiile noastre au evoluat de la un sentiment de milă la o stare de regret și părere de rău. Am vrea ceva să facem pentru domnul Puiu, dar simțim că nu putem face nimic. Poemul te tulbură anume prin această incapacitate  a noastră de a-l ajuta pe domnul Puiu și de a-l proteja de copiii săi ingrați și nerecunoscători, care nu-l iubesc.  

Autorul și-a pus o mască impasibilă și nepăsătoare, dar să nu-l credeți Emoțiile pe care le simțim noi, le-a trăit și el doar că și le-a ascuns undeva în adâncul sufletului. 

E un poem foarte emoționant. Lecția pe care o putem învăța din acest poem e că, dacă vrem să-l emoționăm pe cititor, ar trebui să ne ascundem emoțiile noastre, dacă suntem autorul textului. Să mimăm indiferența pentru ca cititorul să se emoționeze. Altfel, am strica poemul. Dacă Alexandru Mușina ar fi spus în poem că sufăr pentru domnul Puiu, că mă doare felul cum îl tratează fetele sale, ar fi distrus aces poem atât de frumos. 

Vă propun să scriem un poem  despre singurătatea unor oameni apropiați sau străini, în așa fel încât să emoționăm cititorul, fără însă a ne exprima în text și emoțiile noastre. Un text în care să mimăm nepăsarea, un ton impasibil, dar cititorul să fie pur și simplu copleșit. Înlăturând declarațiile cu situațiile de viață.

2) Să scriem un poem despre FLEACURI ca și cum ar fi cele mai importante lucruri din lumea asta, cele mai importante lucruri pentru noi, ca și cum ar depinde de ele echilibrul lumii și al universului. 

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan