Rodica GHILAȘ

Mâine M-ai cuprins și-ai zburat ca o pasăre-n zare, Când copacii au nins tot pământul cu floare Nici nu știu cum miroși, te găsesc doar în poze Și în visele mele frumoase și roze. Iepurașul de pluș mi-amintește de tine Când la piept mă strângeai și dormeai lângă mine. Chiar de-i vechi eu nu-l las, știu că noaptea i-i frică. Ce să facă pe poliță fără mămică? Nu vreau daruri, să știi, vreau în brațele tale Să mă-nveți poezii, să ghicim în petale, Mii de poze să-mi faci în rochițe frumoase, Să mâncăm prăjituri câte vrem după șase. Nu vreau toți să mă-ntrebe “Dar unde-i mămica?” Nu vreau noaptea să plângă în pernă bunica... Când te-ntreb dacă vii, Îmi răspunzi că vii mâine, Însă mâine nici ieri și nici astăzi nu vine. Zici că dor ți-e de mine și mie îmi este... Și atunci de ce oare dispari fără veste? Vreau în ochi să-ți privesc și să văd bucurie, Și iubire să simt cât îmi trebuie mie. Vrau să-ți cânt, să-ți dansez, să mă alint când mi-e foame, Vreau să uit de tablete și de telefoane, Vreau să ne-mbrățișăm cât ne place, căci mâine Dacă vii, s-ar putea să fim două străine.

Rodica GHILAȘ

Născută de ziua Americii pe 4 iulie 1975.



1+1 Azi am înțeles că tot ce-am învățat la școală e o minciună Nu mă crezi? Adună! Cât fac unu plus unu? Doi? Și de ce nu trei, patru, zece, o mie Șapte miliarde cu aceeași cetățenie? Cetățeni ai planetei Pământ! Crezi că mint? Numără semințele ce-au dat rod în grădina Edenului, Care cu puterea vântului, Au zburat pe vârful muntelui, Au luat puterea soarelui Și au învins bariera timpului. Au trecut prin dune Ca firele de nisip s-au risipit prin lume. Departe, aproape Au plutit pe ape Câutând în ea o bucată de pământ Sfânt Afânat cu mâinile În care să-și înfigă rădăcinile.

EXPLICATIE LA RADIO EREVAN

Stimate domnule scriitor, de ce credeti ca juriul nu v-a dat premiul?

Sunt doua cauze, domnule jurnalist.

Prima: ca nu m-au citit.

Și a doua?

Ca m-au citit.

Cusături de Doina Ioanid. Jurnal de lectură

Volumul Cusături de Doina Ioanid (Cartea Românească, 2014) este o carte începută la modul conjunctiv, cu o listă de lucruri împlinite, la limita dintre posibil și miracol: „Să te naști din nou la aproape 42 de ani, doar din ce-a mai rămas din tine: cartilagii și oase. Să vii pe lume știind că uneori nu-i decât un petic murdar de zăpadă. […] Și trupul tău să te strige pe nume în fiecare zi.” (p.7).

Unele poeme celebrează, aproape whitmanian (dar într-o cheie minimalistă), supraviețuirea, care devine un „Cîteodată e nevoie doar de puțin” (p. 38), iar bucuria aceasta are continuitate în exterior, prin ceilalți: „Sînt pas cu pas cu pașii altora” (p.48). Mult mai dese sunt însă versurile care marchează stări anxioase, lipsă de siguranță, căutarea unor obiecte sau oameni salvatori: „caut aerul, păsările, peștii” (p. 48), iar anumite imagini evocate au rolul de ultim refugiu, care poate fi până și „șorțul bunicii”, sau un obiect la întâmplare care îți rămâne pe retină înainte ca lumea să-și piardă coerența: „Un scaun în fața mea. Singurătatea mea mă lasă să-l numesc: scaun. Apoi repet până ce cuvântul își pierde sensul. Bucătăria se surpă, și odată cu ea, totul dispare. Sînt într-un loc gol și roșu, iar locul ăla sunt chiar eu” (p.14).

Corporalitatea, dorința de a reda senzațiile, așa cum sunt ele, efortul, de fapt, de a reda viața pe măsură ce ea se întâmplă (dar și în retrospectivă) este, risc să spun, în termeni foarte generali, metoda autoarei de a „înțelege” lumea prin scris și de a ajunge să o cunoască: „Stau într-o stație de autobuz și știu. După vîntul care trece peste vîrful tecarilor, după lanurile de floarea soarelui, după ochii cîinelui care mă petrece cînd plec. Știu așa cum știu libelulele, gărgărițele, furnicile și păianjenii. Așa cum știu graurii, mierlele, rîndunicile și sticleții care se așază pe pervaz sau pe firele de cablu din fața ferestrei. Știu că ai stat cu mine. (...)” p. 52

Pe lângă senzațiile corporale, autoarea acordă atenție deosebită lucrurilor „din afară” care ajung să trăiască și să se „coase” în interior, ca o haină care devine mijloc de protecție, atât fizic, cât și psihologic: „Un bărbat trece pe lângă mine și-mi pune în palmă un clips de prins părul. Un clips cu un ochi albastru. Un clips pentru un ultim strop de tandrețe care se plimbă prin sângele meu ca un leu alb.”

În unele texte, autoarea ne vorbește despre un cotidian exasperant, enervant („N-aș fi urcat în mașina lui, dar la Unirii, metroul se oprise. Cineva s-a sinucis la Tineretului, aruncându-se în fața metroului. Anna Karenina în secolul XXI. Imediat mă căiesc de gândul meu puțin rău și cinic” (p. 12)), însă descrierea intensă, repetitivă are efect de amortizare (ca în cazul armelor de foc).

În volum nu există poeme „închise”, fiecare dintre ele reluând temele și personajele din celelalte, cartea părând un poliedru cu o mulțime de fețe și, mai ales, de perspective și feluri de a ne apropia de o experiență corporală și de a o înțelege.

Este o carte frumoasă, a bucuriilor mici, care devin uneori foarte mari.

Cristina DICUSAR

TORTURA BRUTELOR

Obiectul romanului Gherla-Piteşti este tortura şi teroarea la care a fost supus Paul Goma, pentru a renunţa la convingerile sale şi a pactiza cu regimul. Acestea au fost uriaşe. Dar, cu toate acestea, romancierul a rezistat şi în finalul cărţii va pleca din puşcărie cu aceleaşi idei cu care a intrat.

Reţin însă o scenă foarte dură. Gardienii, după ce-şi istoviseră un prizonier (altfel cum să le spui unor oameni care erau la cheremul unor brute?) în bătăi, secerându-l din picioare cu directe de stânga şi de dreapta, îndelung exersate pe alţi deţinuţi, au încercat să-l violeze în grup. E o scenă de-a dreptul terifiantă. Doi gardieni cu pantalonii pe vine alergând după un deţinut ca să-l prindă şi să-l violeze şi acesta nevrând să le satisfacă hatârul, fuge prin camera de tortură, cu gardienii după el, înfuriaţi şi întărâtaţi la culme că acesta le-a scăpat din mâini.

Tortura fizică, psihică, fiziologică şi sexuală este la ordinea zilei în Gherla. Tortura ca un mijloc de îngenunchere şi de umilinţă. În urma ei, deţinuţii trebuind să se teamă şi de propria umbră. Frica. Teama. Groaza. Panica. Supunerea. Iată ce trebuiau să simtă deţinuţii zi de zi, dacă nu chiar clipă de clipă. Şi asta în timp ce mardeiaşii nici nu ştiau prea bine de ce-şi caftesc prizonierii.

Umilinţe absurde. Una mai absurdă ca alta. Gardianul Vasea nu le permite să stea pe pat, nici culcat şi nici în fund. Impunându-i pe celulari (adică pe deţinuţi) să meargă continuu. Mereu şi mereu să umble. Toată ziua să fie în mişcare.

Drept urmare, când e acesta de gardă, toată lumea roieşte prin celulă. Până şi bolnavii, aşa epuizaţi cum sunt. Cu toate că e un ordin absurd, nimeni nu încearcă însă să protesteze. Dar în celula aia sunt fruntaşi ai partidelor istorice, intelectuali subţiri şi oameni cu o minte brici. Obosiţi să mai protesteze, obosiţi să se mai opună, ei sunt gata să înghită orice, doar-doar ca să fie lăsaţi în pace.

De aia, îi şi deranjează că Paul Goma nesocoteşte ordinul gardianului şi se aşează pe pat. Văzându-l aşezat pe pat, înlemnesc şi se bunghesc cu toţii spre uşă. Oare ce-o să întreprindă bruta de Vasea? Apoi încep să-l înjure, încercând să-l convingă să renunţe. "Renunţă, dacă nu vrei să suferim cu toţii din cauza ta," îl beştelesc aceştia. Nu gardianul căuta să-l convingă să renunţe, ci ceilalţi deţinuţi.

Disidenţa, curajul, voinţa, personalitatea îţi sunt puse la încercare oră de oră, în cele mai neînsemnate situaţii, susţine Goma în acest roman excepţional. Şi ne mai spune un lucru extraordinar: marile cedări sunt o consecinţă şi o operă a concesiilor mici şi neînsemnate pe care le facem zi de zi.

UN MARE ROMAN

Cât timp va mai fi considerat un volum de mărturii şi va fi prezentat peste tot ca atare, cartea Culoarea curcubeului 77 (cutremurul oamenilor) de Paul Goma va avea doar de suferit în ceea ce priveşte o receptare adecvată. Şi iată de ce. Această carte a lui Paul Goma e mai mult decât un volum de mărturii, fiind un roman în adevăratul înţeles al cuvântului cu tot ceea ce presupune calificativul respectiv. Ba mai mult decât atât, e unul dintre cele mai înnoitoare romane din literatura română contemporană, în care ca personaj principal se produce chiar autorul, iar toate celelalte personaje sunt persoane reale. Aşa ceva s-a făcut rar în literatură. O performanţă similară a mai realizat doar Ernesto Sabato, în romanul Abadon exterminatorul, unde, de asemenea, autorul devine personaj principal. O altă performanţă a romanului e că a lucrat cu realitatea imediată, care tocmai s-a întâmplat, fierul ei mai fiind încă încins.

Romanul lui Goma redă atmosfera din timpul creării acelei mişcări anticomuniste de pomină din primăvara lui 1977,  în timpul căreia oamenii mari (scriitori, pictori, regizori, profesori) s-au purtat ca nişte oameni mici, meschini şi laşi, iar oamenii mici (muncitori, şomeri, pieţari) s-au purtat ca nişte oameni mari, dând dovadă de eroism şi solidaritate, ca în acea secvenţă tulburătoare când Paul Goma fu salvat de vecinele sale de bloc din mâinile unui boxer fioros, manipulat cu abilitate de securitate.

Ziceam că romanul lui Paul Goma e un roman. E un roman în care documentul e un punct de plecare autentic pentru a putea pătrunde în adâncurile sufletului uman. Pe Paul Goma nu-l interesează faptele exterioare, ci ceea ce se întâmpla cu psihicul omului. Acolo avea loc adevăratul spectacol, în străfundurile conştiinţei. Din acest punct de vedere, scriitorul ne prezintă două războaie, dacă nu chiar trei, pe care le purtau cei care se solidarizaseră cu Paul Goma: un război cu sistemul şi securitatea şi alte două războaie cu apropiaţii lor şi cu ei înşişi. Romanul nu înregistrează doar creşterea şi extinderea mişcării, dar şi ce furtuni a putut provoca aceasta în sufletele oamenilor, atât a oamenilor mici, cât şi a oamenilor mari. Paul Goma ne arată foarte bine ce se întâmplă cu cei care au semnat, după ce au semnat. După un timp, unii renunţă. Renunţă în urma unor procese de conştiinţă chinuitoare, fiind învinşi de propriile frici, dar şi de fricile familiei, fiind învinşi de ei înşişi. Doar pentru câteva secunde au fost eroi, după care au redevenit ceea ce au fost dintotdeauna: nişte laşi, revenind peste câteva zile la Paul Goma, noaptea, pe furiş, pentru a-l ruga să-i şteargă din listă. Romanul nu relatează numai povestea unor eroi, dar şi a unor laşi, când oamenii au realizat ce au făcut şi s-au îngrozit. S-au îngrozit de consecinţele gestului lor şi au dat înapoi.

„Nebărbieriţi, cu pleoapele umflate, cu ochi injectaţi”, aceştia, peste câteva zile, îl caută pe Paul Goma pentru a-l ruga să-I taie din listă. Din galeria răzgânditorilor (dacă e să inventez şi eu un cuvânt în spiritul lui Paul Goma), din care mai face parte şi Ion Negoiţescu (până la urmă, şi el şi-a retras semnătura), se distinge de departe un oarecare Rusu, care, şi el, îl caută tulburat la telefon pe Paul Goma, care înţelege „din glasul lui că ceva nu era în regulă”. Vrea şi el să fie scos de pe listă, dar nu pur şi simplu să fie şters cu pixul, ci semnătura „s-o decupeze cu foarfeca”. Altfel, soţia şi cumnata nu-l vor crede. Trebuie să le demonstreze că s-a retras din lista lui Goma, iar cea mai bună probă ar fi chiar peticul de hârtie cu semnătura sa. Şi Paul Goma îi satisface dorinţa, şi-i decupează semnătura din listă.

În timpul celor câteva zile care s-au scurs după ce tovarăşul Rusu s-a solidarizat cu Paul Goma acesta a dus un adevărat război cu sine însuşi, un război total, din care, în cele din urmă, a ieşit învins. Frica de securitate, frica de consecinţe îl nimiciseră şi îl anulaseră ca individ, transformându-l într-un laş şi într-o lichea.

În cazul multor oameni, aceste frici au născut balauri, balauri de care nu au putut scăpa decât după ce s-au retras din listă. Iar unii au sfârşit prin a deveni ei înşişi nişte balauri.

Pentru a-şi păstra intactă poziţia socială, pentru a-şi păstra funcţiile şi privilegiile, unii dintre colegii, cunoscuţii sau prietenii lui Paul Goma rup orice legătură cu el, iar cei din Uniunea Scriitorilor îl exclud din rândurile breslei. Cu toate acestea, personajul-narator Paul Goma nu se prezintă ca un fel de Făt-Frumos. Nu îi este frică să-şi scoată la iveală îndoielile, temerile, fricile sau obsesiile sale. Îşi pune oglinda în faţa ochilor nu numai în clipele de eroism, dar şi în momente de slăbiciune şi nesiguranţă.

Goma are o încredere totală în literatură. El îndură cele mai inimaginabile torturi, în numele unui viitor roman în care vrea să descrie toate suferinţele pe care le-a trăit şi pe torţionarii care l-au umilit.

Eugenia Guzun

Ieri la 09:23 · 

talitati deseori diametral opuse,dar care sunt nevoite sa se suporte,neamuri fiind,neamuri de sange ori prin aliante) .Scriitorul a ales sa urmareasca evolutia(ori involutia) personajelor sale la interval de un an, de fiecare data in ziua de 28 iunie..."ziua eliberarii Moldovei de sub jugul ocupantilor romani"...Este extrem de interesant sa vezi cum se schimba de la an la an mentalitatea basarabeanului,aflat tot timpul sub taisul sabiei....Vine si trezirea,vine si bucuria trezirii constiintei nationale de la incepututl anilor 90,apoi vin tradarile,deziluziile,deruta,exodul,hemoragia exodului....Aici, in fictiunea romanului intervin personaje si situatii concrete din istoria recenta.personaj devine chiar si Dumitru Crudu,anticipand reactiile Chisinaului la romanul sau "Ziua de nastere a lui Mihai Mihailovici"... Chiar numai citind paginile romanului simti deseori cu toata fiinta acea durere a nervului atins de dentist candva...De fapt autorul are si un personaj emblematic care apare in satul din partea stanga a Prutului imediat dupa"Eliberare"-,acel dentist care colinda satele din raionul Ungheni cu un aparat in spate sau in brate si care -i facea pe oameni sa li se ridice parul in cap de frica...Pana la urma FRICA este intr'un fel personajul principal al romanului...Va indemn sa cititi romanul.E un indemn pentru prietenii mei basarabeni,dar si pentru cei din Tara,care sunt interesati sa afle raspunsuri la OF!!!! multe intrebari,care nu prea au raspunsuri pana acum...Felicitari,Dumitru Crudu.E un roman de nota 10!!!! FELICITARI! Si la multi ani de ziua nasterii!

cea mai buna sedinta a atelierului vlad iovita a fost cea de azi.