Despre Citit şi Scris

Din toate cîte pînă acum s-au scris, iubesc doar ceea ce s-a scris cu sînge. Scrie cu propriul tău sînge: şi vei descoperi, că sîngele e spirit.

Nu e deloc uşor să înţelegi sîngele altuia: urăsc pe cei care citesc din trîndăvie.

Dacă-l cunoşti pe cititor, nu mai faci absolut nimica pentru el. încă un veac de cititori — şi însuşi spiritul va-ncepe să se-mpută.

Că toată lumea are drept să-nveţe cititul — iată ce ştiu că pînă la urmă scîrbeşte nu numai scrisul, ci chiar şi gîndirea.

Odinioară spiritu-a fost Dumnezeu, apoi s-a făcut om, iar azi a devenit chiar mitocan.

Cel care-şi scrie cu propriul sînge maximele — acela nu se vrea citit, ci învăţat pe dinafară.

În munţi, cel mai scurt drum este din pisc în pisc; dar pentru aceasta-ţi trebuie picioare lungi. Piscuri să-ţi fie maximele, iar cei cărora le-adresezi să fie sprinteni şi înalţi.

Văzduh senin şi clar, primejdie apropiată, iar spiri­tul cuprins de-o răutate veselă: sunt lucruri ce merg straşnic împreună.

În preajma mea îmi place să roiască spiriduşii, căci am curaj. Curajul, cel care-alungă tot ce e stafie, îşi naşte sie însuşi spiriduşi — curajului îi place mult să rîdă.

Eu nu mai simt acum nimic la fel cu voi: norul aces­ta, pe care-l văd sub mine, greoi şi negru, care-mi stîrneşte rîsul — e pentru voi un nor de furtună.

Voi vă uitaţi în sus, căci aspiraţi spre înălţare. Dar eu privesc în jos, fiindcă sunt în pisc.

Cine din voi e-n stare să rîdă chiar după ce-a ajuns pe pisc?

Cel ce-a urcat pe piscul cel mai-nalt — acela rîde de farsele şi tragediile de jos.

Bravi, batjocoritori, brutali, indiferenţi — aşa ne vrea pe noi înţelepciunea: ea e femeie şi iubeşte numai un războinic.

Voi ziceţi: „Viaţa-i greu de suportat." însă la ce v-ar folosi mîndria-n zorii zilei şi resemnarea seara?

Viaţa-i greu de suportat: dar nu mai fiţi atît de de­licaţi! Suntem cu toţii doar măgari şi măgăriţe uşor de-ncălecat.

Ah, oare noi avem ceva comun cu un boboc de tran­dafir ce se înfioră sub povara unui strop de rouă?

E-adevărat: iubim viaţa, pentru că ne-am obişnuit nu să trăim, ci să iubim.

întotdeauna e un pic de nebunie în iubire. Şi întotdeauna e un drum de raţiune-n nebunie.

Şi chiar şi mie, care iubesc atît de mult viaţa, îmi pare că se pricep cu mult mai bine la fericire fluturii, baloanele de săpun şi tot ce li se aseamănă-ntre oa­meni.

Văzînd aceste sprintene şi nebuneşti, gingaşe şi uşoa­re suflete — de lacrimi şi de cîntece se simte Zarathustra ispitit.

Pot crede numai într-un Dumnezeu ce s-ar pricepe să danseze.

Cînd mi-am văzut diavolul meu, mi s-a părut sever, meticulos, adînc, solemn: era un spirit al împovărării — făcea să cadă lucrurile toate.

Nu furia, ci hohotul de rîs ucide. Haideţi să ucidem spiritul împovărării!

Da, eu am învăţat să umblu: de-atunci alerg fără să simt vreo oboseală. Am învăţat să zbor: de-atunci nu mai aştept să fiu împins, pentru-a o lua din loc.

Acum eu sunt uşor, acum eu zbor, acum mă văd de sus pe mine însumi, acum în mine dănţuieşte-un Dumnezeu.

Aşa grăit-a Zarathustra.

Friedrich Nietzsche