O cronica aparuta in Observator Cultural

No Harm(s) done, Bogdan-Alexandru STĂNESCU  

Cu excepția a două cronici bune în România literară, semnate de Gabriela Gheorghișor și Daniel Cristea-Enache, cartea de proză scurtă a lui Dumitru Crudu, Salutări lui Troțki, apărută prin primăvară la Editura Univers, a trecut cam nebăgată-n seamă. Aș putea invoca aici destul de clamata indiferență a cititorului față de povestiri, însă a devenit deja un loc comun și mi-e groază de așa ceva. În plus, nu cred că e vorba despre asta în cazul de față: e mai grav – totul pleacă de la ideea de „literatură“ care bîntuie pe ambele maluri ale Prutului, așezată încă sub tutela romantică a geniului melancolic și meditativ. Dacă suferință nu e, nimic nu e. Unde lacrimi nu-s, nici sufletele noastre sensibile nu prea vibrează. Deh, popor sensibil, de la mătușa culturală și pînă la cel mai dur critic de sorginte universitară. Într-un fel, mă văd nevoit să repet lucrurile pe care le scriam despre Un american la Chișinău, pentru că nu s-a schimbat nimic. Dumitru Crudu scrie o proză satirică, ieșită de sub mantaua lui Gogol și trecută prin filtrul crud al lui Daniil Harms. Există în literatura lui, aici i-aș alinia și poezia, o detașare auto-depreciativă care face notă discordantă în mica noastră lume literară sufocată de genii și de tristeți autobiografice. Mai mult, fragmentele, schițele, micile sale povestiri (cele care trec de trei pagini se pot număra pe degetele de la o mînă) au un profund caracter autotelic și nu-și propun nici „să ofere o imagine a vieții de zi cu zi în Republica Moldova a zilelor noastre“, nici „să cartografieze suferința umană“. Dumitru Crudu are ochiul unui caricaturist crescut la școala samizdatului rusesc, căruia nu-i scapă nimic din penibilul care-l înconjoară, nici măcar acela al propriilor acțiuni.

Se peripatetizează enorm în aceste proze, se bea, se moare, au loc bătăi iscate din nimic, salvări miraculoase, răsturnări de situație cu atît mai bine realizate cu cît, repet, prozele sînt de foarte mică întindere. Are dreptate Daniel Cristea-Enache să vorbească în acest caz de­spre virtuozitate: prozele par scrise „la temă“, ca niște pariuri cu literatura: poate fi rezolvată o anumită situație în 2-3 pagini? Dacă ne gîndim însă că ele au fost publicate în presă, deci au suferit constrîngerile pe care le impune aten­ția deficitară a celui care citește pe net, atunci se explică multe. Cam aici aș așeza aceste proze: la confluența dintre tradiția schiței de tip Gogol-Harms și a încercării de a se plia pe cerințele noului public de tip 2.0. Rezultatul este extrem de hilar, păstrînd însă o ambiguitate a finalului care lasă deschise căile oricăror rezolvări, fie ele de tip absurd, fie în cheie pur realistă.

Chișinăul lui Dumitru Crudu este un spațiu în care poate întîmpla orice, iar senzația asta devine din ce în ce mai pregnantă pe măsură ce dai paginile: dacă primele povestiri pot fi luate în cheie realistă, se percepe o anumită progresie a ludicului, fără ca nici o convenție să fie răsturnată. Spațiul prin care se perindă naratorii lui Crudu este unul al demonstrațiilor, al mitingurilor politice, un areal ce mai mereu se învecinează sau se suprapune unuia în care poți ajunge repede să bei o cafea la Muzeul Litera­turii sau în alte asemenea spații conexe unei literaturi îmbălsămate. Crudu a evoluat, de la cel care redacta, împreună cu Marius Ianuș, celebrul Manifest al Fractu­rismului, înspre o zonă – nu mai puțin subversivă – cel puțin interesantă: aceea în care se poate plia pe forme, ironic, autoironic, dar poate rămîne la fel de coroziv. Scriitorii lui sînt umbre famelice care bîntuie spațiile muzeale, cîrciumile în căutare de bani, purtători ai unui discurs desuet, ridicoli, donquijotești, agățîndu-se de forme ale trecutului și îmbătrînind rapid într-o lume foarte ocupată cu propria tranziție. E și un substrat polemic în cartea lui Dumitru Crudu, sesizabil mai ales pentru cei care-i cunosc biografia literară: fără a o spune vreodată, el ridiculizează obsesia noa­stră pentru politic, pur și simplu alăturînd emfaza și propensiunile personajelor sale realităților mizere în care trăiesc. Aș da ca exemplu aici proza în care naratorul este prins (într-o stare avansată de beție, bineînțeles) într-o grevă a șoferilor care ocupă primăria, de unde abia reușește să scape. Tot așa, proza care deschide volumul urmărește două personaje care, înainte de a merge să facă greva foamei în piața centrală, se ghiftuiesc pînă li se face rău. Sînt schițe aici desprinse din Ilf și Petrov, au acel umor sănătos, lipsit de răutate, al celor doi autori ai Americii fără etaje.

O pensionară plină de obidă găsește metode miraculoase (de o inventivitate demnă de alte cauze) de a se răzbuna pe lume, furînd zilnic și în toate „zonele“ vieții sale, un personaj dus de evenimente într-un bar de mafioți e gata să fie snopit în bătaie, pînă cînd invocă, fără să știe de ce, numele lui Troțki, soluție ce se dovedește a fi salvatoare. Același narator predispus la belele e capturat de doi bogătani cu mașina lor luxoasă și sechestrat, fără a afla vreodată ce aveau de gînd cu el (important e că se gîndește imediat la Colecționarul lui Fowles); tînărul scriitor Vladimir călătorește spre Timișoara, la prima lui lansare de carte, însă pe drum o tînără îi adoarme în brațe, ceea ce-i dă o erecție dureroasă „ca în niște proze de George Geacăr, Marius Chivu sau Anatol Moraru“, ce-l ține pînă la destinație și amenință să-i distrugă evenimentul; niște pui de găină care ciugulesc din roșiile vecinilor dau naștere unor tragedii în lanț, dezamorsate doar prin moarte etc. Nu lipsește nici celebrul (printre scriitori) episod al bătăii încasate în Brașov de autor și de Marius Ianuș, în urma căreia a luat naștere Manifestul Fracturist: numai că nimic din ce se întîmplă nu intră într-o zonă „literară“ (în cel mai prost sens al cuvîntului) – întotdeauna evenimentele sînt filtrate de o atitudine inocentă, degrabă-povestitoare a autorului.

Repet, într-o literatură (sau în niște literaturi) unde materia primă este autobiografia, și asta de ceva vreme deja, Dumitru Crudu dă în Salutări lui Troțki cîteva zeci de lecții de imaginație.

---

Dumitru CRUDU
Salutări lui Troţki
Editura Univers, Colecţia „Scriitori români“, Bucureşti, 2016, 157 p.

Taguri: Dumitru Crudu Salutări lui Troțki

OBSERVATOR CULTURA