yunginuh

kate recam a trecut prin coridoarele infernului. a zăbovit acolo patru zile, într-o deplină inconştienţă, după care încă vreo douăzeci a stat sub uşi, încercând să o ghicească pe cea corectă. a încercat să o ghicească, răsucindu-şi intuiţia de somnambul. există un fel de finalitate în sângele lui kate recam, venele sorţii sunt mai puţin pronunţate decât venele ei. şapte nopţi s-a zvârcolit fără somn, ca dimineaţa să-şi măsoare cearcănele în oglinda bătrâneţii. fiecare om care s-a uitat în acea oglindă, şi-a uitat acolo o bucată de bătrâneţe. recam a desfăcut palmele ca să dea mai departe delirul, cu precădere, să dea mai departe luciditatea delirului. în oasele ei se dispersează agonica stingere îngenuncheată. cu temperamentul controlat, fără să producă vreo reacţie, se uita prin geam. când va dispărea lumina, vei fi şi tu expulzat.

i can't feel my hands, i can't feel my ices any more

citeam din confesiunea lui bolea
"cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi
cu ghearele"
citeam poezia
când urmele de avioane se pierdeau treptat în abis

"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea
despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară
sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus
şi se uita insistent în ochii mei
nu vroia să se rupă din privirea aceea

îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi
are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten
"ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn,
doar că mai am eu o grămadă de diavoli în mine
pe care departe nu i-am cunoscut încă -

uneori ne uitam deasupra
crengile se întrepătrundeau
se auzeau corbii
am început să simţim doar după prima înghiţitură
de otravă
cu zâmbetul pe faţă am început
cu adevărat să simţim

"spune-mi ceva despre z., despre cum scrie..."
ah, nu ştiu, acum, totul pluteşte, trebuie să citeşti
o să înţelegi atunci
"zi-mi ceva, o frază, ce-ţi vine în mine, ce te obsedează, acum, repede!"
- ... -
în rest sunt doar acoperişuri, nişte acoperişuri sub care mă refugiez
când mi-e frig
sau când mi-e frică de acel infern din mine
un scris cu care mă învelesc, care îmi dă putere când sunt slabă
atât cât să mă ţin pe verticală sau poate mai mult de atât

când ne-am dus nu am verificat ceea ce putea fi
o simplă halucinaţie sau o imagine văzută doar de mine
nu ştiu dacă de delirul meu sau de miopia lui - imaginea
bocancilor atârnând în aer deasupra stadionului

era mai bine în locul acela, mai bine decât la terasa restaurantului
de până la el unde am mâncat salate verzi
m-am săturat de verde dar verdele este impregnat în ochii mei
nu am cum să scap de el sau de
restaurantul acela care părea o glumă o teribilă glumă

"se spune că dacă bei un pic, asta îţi reprimă nebunia,
dar când bei până la capăt,
o simţi în toată voluptatea ei"

"aşa şi nu ţi-am numărat toate vertebrele..."
trebuia? sunt lucruri inutile
sunt o grămadă de lucruri inutile, absolut inutile!
lucruri pe care nici nu vreau să le enumăr,
dar pe care le facem cu o grozavă insistenţă,
cu o grozavă dăruire de sine

"ştii, când am făcut poemul acela despre kate, cum că
scria pe câmpul de bombardament
cum scria şi nu încerca să se salveze,
am simţit asta în tine, am simţit dăruirea"
e tot ce am, tot ce mi-a rămas, da, cred
că asta aş face, asta doar aş face, dacă aş nimeri acolo -
aş scrie, chiar ştiind că şi rândurile mele se vor face
scrum odată cu trupul acesta
care mi-e dat

nu te uita în ochii mei uită-te oriunde
în altă parte
"nu pot"

(ascultând Godspeed You! Black Emperor - BBF3)

lucrurile importante pe care trebuie să le ştiţi despre mine

motto: "zeii mor atunci cînd încap în pupilele noastre
atunci cînd prind formă
şi nu ne mai însoţesc gîndurile pretutindeni" - matei hutopilă

personaje:
i
k

un scaun. deasupra atârnă o sfoară legată de tavan. alături o masă rotundă de lemn. pe masă două căni transparente cu ceai fierbinte pe două suporturi pentru ceşti. din căni ies aburi. i şi k se rotesc în jurul scaunului în timp ce se aude melodia no ceiling de eddie vedder. muzica se opreşte. i urcă pe scaun printr-un gest iute. i îşi înfăşoară sfoara în jurul gâtului, aranjând-o ca pe o cravată. k ia în mâini o cană cu ceai, o frământă în mâini.


k: sunteţi foarte simpatici foarte drăguţi
da cu voi vorbesc serios
fac bine foarte bine mulţumesc că întrebaţi ca când vă pasă
v-aş povesti despre cum e timpul la chişinău
despre canguri că pot sări douăzeci de metri în lungime şi cinci în înălţime
ştiu asta de opt ani
dar trebuie să aflaţi ceva mai important despre mine
eu beau ceai numai dacă e foarte fierbinte trebuie să ştiţi asta
acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştiţi despre mine
povestea reală constă în adevărul că
nu înţeleg motivul pentru care eu sunt refuzată
la dracu uneori oamenii dragi îţi dau şuturi
cele mai dureroase şuturi
iar atunci
neputinţa te acoperă de ţi se urăşte şi viaţa
serios

i: m-am săturat naibii să urc
ştiu că mai am mai am mult de urcat dar
vreau să şi cad naibii odată
m-am săturat să tot car carnea asta după mine

k: să îmi urăsc paşii din urmă
paşi peste care vântul refuză să treacă nu vrea să îi şteargă
nu vrea să uite voi nu îmi uitaţi greşelile
nu nu mă simt trădată ei doar şi-au băgat piciorul
în tot ce sunt în tot ce a fost important pentru mine
ei stau la o masă rotundă şi mănâncă cu furculiţe de plastic
ca când ar avea alergie la inox
ei stau la o masă imaginară şi beau cafea imaginară din pahare de plastic
pahare moi pahare care li se topesc în mâini

i: ei mi-au vândut sufletul în yugiuh o să-mi vândă papucii şi ciorapii şi oasele
după ce dau colţu
ca când asta i-ar ajuta cu ceva
ei mi-au luat ultima picătură de apă şi m-au lăsat să urlu ca un deţinut

k: urlam saaaaca saaaaaaaaaaaaca ca un captiv pe tărâmul samurailor ca tipul pe care îl juca tom cruise în ultimul samurai

i: ca când asta i-ar ajuta cu ceva

i îşi scoate sfoara de la gât şi coboară lent. i face un pas înainte.

i: acum eu plâng?

k face un pas înainte, lângă i.

k: acum eu plâng.
zău că îmi vine să schiţez o scrisoare sinucigaşă
fără păreri de rău
şi să plec
aşa cum la o vreme pleacă toţi oamenii.

i: ei m-au tras pe sfoară. îmi vine să' dar asta nu o să mă ajute cu nimic.

k: eram azi în green hills şi mă uitam la o sfoară din mase plastice
ce-ar fi să o înfăşor în jurul gâtului şi să mişc un pic scaunul
de care mi-am lipit tălpile?

i: eram într-un cartier sărac. copiii mâncau din conserve pentru câini. un singur impuls un pas în gol şi viaţa asta nenorocită rămâne în urmă.

k: tu doar îţi vei tăia părul îţi vei tăia părul şi atât...

i: ca când asta mă va debarasa de trecut... trecutul mă condamnă în toţi dracii nu mai am pentru ce să exist.

k: dar cum rămâne cu momentele în care ai aparţinut cuiva şi cineva
ţi-a aparţinut ţie? mă mai gândesc la momentele astea.

i: ele vor rămâne în aer.
mi se rupe de trecut cum mi se rupe de sunetele telefonului. aş arunca naibii telefonul. cum mi se rupe de mine
de ceea ce spun sau ceea ce tac sau ceea ce simt. înţelegi?
mi se rupe de oraşul ăsta împuţit
de ce îmi promite frate-meu
de poziţiile corecte la teatru de poziţii în genere
mi se rupe de interviurile din 7 aprilie:
"unde v-au lovit, în care parte a maxilarului? era masiv tipul? ce spuneau ochii lui? a scos mult sânge din dumneavoastră? ce aţi simţit? ce i-aţi face dacă v-aţi întîlni cu el acum?".
mi se rupe de viaţa asta. înţelegi?

k: fii serios.

i: eu sunt întotdeauna serios.

k: mai simplu. o să luăm o sticlă de vin isabela
o să ne refugiem la marginea aia de lume şi
o să scriem pe o panglică gigantică "băi, eu chiar vreau să te ajut!" şi
o să o fixăm cu bandă adezivă
pe vârfurile a doi copaci la 60 de metri înălţime de pământ
e unul dintre lucrurile care ne-au rămas de făcut...
suntem obligaţi...

i: ...şi o să o citim pe silabe fraza asta o să o citim de şapte mii de ori
până un avion rusesc o să arunce peste noi cu tot felul de gunoi cu rahat

i dă cu piciorul în scaun. scaunul se răstoarnă. k se aşază jos. i se aşază jos.

k: şi o să râdem amândoi ca nişte demenţi.

pauză lipsită de orice fel de reacţii din partea lui i şi k.

i: ai nişte pupile statice.

k: pentru că mă uit fix în ochii tăi. ţi-am mai spus nu am nevoie de oculist
mă tot întrebi de pupile ca când eu le pot controla
nu pot să le schimb cum nici realităţile
înspre care privesc ori care se uită la mine nu le pot schimba
şi mă gândesc wtf of tragedie mai e şi asta

i: ochii tăi sunt ori prea încărcaţi ori prea goi dar nu poţi verifica asta la oculist.

k: scriam dimineaţă că... ce scriam? aaa, că am de mai făcut câteva lucruri gen un testament ce costum vreau să port pe mine în ultimul drum ce muzică vreau să ascult să plângă sau să nu plângă lumea dar asta e o nebunie. din aia care îţi intră în orbite şi nu poate să iasă aşa cum nici tu nu puteai dracului să ieşi din secţia patru.

i: tu cum îţi reprimi nebunia?

k se ridică în picioare. vorbeşte din mers.

k: nici într-un fel. cum dracu să îţi regulezi microcefalul când el stă parcă să explodeze şi mai ales când el e micro?
când vrei să scrii dar nu ai nici foaie nici creion nici circumstanţele
care să-ţi ofere libertatea de a... ce faci?

i: ştiu cum e să asculţi toate reproşurile lor să fii înţelegător să le
mulţumeşti pentru sinceritate...

k: ...să îi urăşti dar să o faci zâmbind...

i se ridică în picioare, ridică scaunul pe picioare.

i: ...ca apoi să te trezeşti alergând aiurea pe mijlocul străzii pe lângă nişte antilope închipuie în loc de maşini şi să urli
rataţii ticăloşii nenorociţii! să se sufoce în putoarera lor! să îi apuce diareea
să nu reuşească să ajungă la wc...

k: o singură dată mi-au legat mâinile şi atunci m-am rugat şi nu a venit nici un dumnezeu să mă dezlege aveam pumnii albi mă legănam cu tot cu pat vroiam să mă răstorn să mă strivească greutatea patului şi ălora nu le păsa deloc ăia doar decupau nişte fişe idioate cu denumiri de secţii ca când se scremeau să se cace deasupra unui lac îngheţat până le îngheţa curu în timp ce oamenii îşi tăiau venele îşi scurgeau sângele în el

i: ca când era ceva important mai important ca omul aveau o nesănătoasă ură pentru oameni

k: ai spus că vrei un cuţit n-am înţeles atunci dar uite că vreau şi eu un cuţit de orişice origine dar îl vreau acum

i: avem nevoie de un cuţit de un briceag de o lamă...

k: să scriem "băi, eu chiar vreau să te ajut" pe scoarţa unui copac... poate va mai citi cineva.

i: şi va înţelege povestea asta. va înţelege că e singur în lumea asta care nu e decât un teatru de păpuşi. iar cineva ne poartă în jurul degetelor.

k: citesc un scenariu dintr-un ziar împăturit de parcă m-am dat în iehovişti sau parcă aş studia trecutul unor kgbişti
soră-mea se uita azi la mine cu neîncredere.

i: ah neîncrederea. important este ceea în ce crezi tu.

k: nu mai cred în nimic. zdrobesc zdrobesc dimineaţa zdrobesc picăturile de ploaie care mi-au spălat regretele
zdrobesc trecutul şi cuvintele pentru care ţi-am promis 27 zile de tăcere
sau 40 zdrobesc cana asta transparentă care nu mai înseamnă nimic golită fiind.

k aruncă cana într-un perete. cana se sparge. i se apleacă ridică un ciob îl aduce în faţa ochilor. k calcă pe cioburile rămase.

i: nu mai vreau să inventez chestii pentru supravieţuire.

k: nu mai vreau să reprim strigătul. oricum viaţa asta e doar o mină în care am tot călcat strâmb.

i: oribil, îmi vine să distrug un semafor. mi-e ciudă dar dacă să zic mai exact mi-e ciudă că încă mai exist. nimeni nu îi poate lua omului dreptul de a se naşte şi dreptul de a muri. pînă şi "zeii mor".

k: la dracu' s-ar putea să nu mai îmi rămână nici o aşteptare şi atunci s-ar putea să înţeleagă cu toţii unde e alaska după care tânjesc...

i: ...unde e alaska după care tânjesc...

se aud ecouri unde e alaska după care tânjesc unde e alaska.

k: ...sau să nu înţeleagă nimic mai mult decât faptul că scris va fi ultimul meu cuvânt vreodată scris

i: faptul că mine va fi ultimul meu cuvânt vreodată scris

i îşi ia ceaiul în palme. îl ţine în mâna stângă. cu cealaltă gesticulează.

sunteţi foarte simpatici foarte drăguţi
da cu voi vorbesc serios
fac bine foarte bine mulţumesc că întrebaţi ca când vă pasă
v-aş povesti despre cum e timpul la chişinău
despre crocodili că vă mănâncă de vii despre antilope că de fapt sunt
nişte creaturi fragile în lanţul trofic despre lanţul trofic
despre furnici despre aceea că nu trebuie omorâte
dar trebuie să aflaţi ceva mai important despre mine
eu beau ceai numai dacă nu e negru trebuie să ştiţi asta
acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştiţi despre mine.

k iese pierzându-se după cortina stângă. i bea tot ceaiul dintr-o sorbitură, bate de câteva ori cu mâna dreaptă fundul cănii ca să cadă şi ultima picătură. iese pierzându-se din vedere după cortina din dreapta.

all alright don't be a fraid

deasupra prăpastiei
nu mă mai defineşte nici o stare
ştii nuditatea aia când nu mai simţi nimic
când parcă alţii te-ar fi dezbrăcat forţat
fugind cu hainele tale

mai am de sorbit câteva înghiţituri de cafea
mai am câteva lucruri de făcut

alaska mă aşteaptă

vreau sa fug în alaska

am o brichetă de fier pe care e reliefat un vulture vreau să fug în alaska

în viaţa mea nu mai există lucruri importante oameni importanţi doar tu
alţii m-au desfiinţat
imediat cum a venit un fel de primăvară în care îţi vine să te plimbi mult să faci poze
în care te saturi de localuri vrei doar să fugi să urci munţii
am îndrăgit şi timpul frumos de afară şi paleoliticul vreau să fug în alaska

când eram mică spuneam expresiv înger îngeraşul meu înainte de culcare
aveam atâta credinţă în mine aveam foarte puţini prieteni sau poate chiar deloc

oamenii scriu lucruri incredibile când sunt furioşi
aş vrea să fiu furioasă acum
aud într-o singură cască jack johnson alte probleme nu am

el îmi spunea ieri că atunci când se uită în abis
îi vine să se arunce în el că existe ceva care îl atrage
e forţa de gravitaţie zic ţine-te departe de prăpastii
eu trăiesc de optsprezece ani la al nouălea etaj
dar nu m-am gândit niciodată să mă arunc
n-am avut curajul
am avut căderi doar în vise mi se cutremura corpul
întotdeauna urma doar trezirea
nimic altceva

într-o zi o să arăt lumii cum se scriu texte plictisitoare
la altceva nu mă pricep
dabija ion mi-a scris o poezie în gând suna cam aşa:

sunt singură în baie desenez pe cadă oraşul scriu ecaterina va avea o zi frumoasă
mă întind dau drumul la apă şi nu mă gândesc la nimic
scrisul dispare oraşul dispare ecaterina'
nuuuuu nu dispare ecaterina

vreau să merg la teatru să-mi fac o salată de migdale să zăbovesc
câteva ore de vară sub o cascadă imensă să se audă johnson în ambele căşti
vreau mai puţină lumină mai mult frig vreau să fug lîn alaska
să fugim amândoi


(ascultând Jack Johnson - Better Together Lyrics)

pădurea psihedelică

"lucrurile de care te legi,
odată primite, se leagă şi mai puternic
de tine", mi-a spus
şi mai era momentul acela în care a
mărturisit că epoca lui preferată este
paleoliticul.
nu vreau să spun cum
am ajuns acolo, la marginea unei prăpastii,
dar era o linişte, sus, o linişte cum
rar se întâmplă. şi era prima clipă
din săptămânile astea, prima clipă
când cugetul meu nu era bântuit de
nici o grijă.

îmi număra vertebrele şirei
spinării. se uita la mine în ochi şi
se îngrijora că nu mi se măresc pupilele.

"am citit undeva că mâinile arată schimbările
în oameni, arată grijile şi experienţele lor,
mâinile întotdeauna se schimbă,
iar ochii, ochii rămân la fel de la naştere...
ai pupilele mici, vreau să le văd dilatându-se,
să văd cum se măresc, vreau să se dilate,
vreau să ştiu că eşti bine..."
îi simţeam grija. se crea un moment penibil
de reprimare, de neîntâmplare care vrea
să se întâmple, de lipsă îndelungată a curajului,
dar simţeam sălbăticia, aceeaşi sălbăticie simţită
în filmul into the wild,
"spune-mi o culoare, spune-mi trei cuvinte ce ar defini acea
culoare..." - albastru - moale, pastelat şi mat.
"un animal" - leu - puternic, curajos,
orgolios - "ce ai simţi dacă te-ai afla
într-o cameră albă?" - libertate, linişte,
confort...
când coboram mi-a spus: "culoarea înseamnă ceea ce eşti,
animalul, cum vezi oamenii din jurul tău,
iar camera albă nu e altceva decât moartea
şi cum o simţi".

am deschis larg ochii şi era prea multă lumină
ca să se schimbe ceva

Atelierul de creative writing "Vlad Ioviţă" (20 martie 2010)