Post #Gaudeamus. Dumitru Crudu nu știe să scrie mai mult de trei pagini la o povestire (cam zgârcit
) Numai el știe cum face, dar după 3 pagini te-apucă o duioșie sfâșietoare care nu te lasă în pace trei zile. Minunată verva ta tristă, Dumitru Crudu. #intersecțiilatârg
joi, 30 noiembrie 2017
vineri, 6 octombrie 2017
„Ca să
trezesc soarele, m-am urcat pe o scară”, explică autorul chiar din 1984
originea textelor sale; o scară ce duce din „Muzeul semințelor” până „Printre frații mai sinceri” , ale cărei
trepte urcă spre sine și ceilalți, spre lume și Dumnezeu și e ridicată „...pe
dealurile.../ Care-și privesc ridurile-n oglinda noului lac,”, dar nu e o
scară ridicată la nimereală, exact cum nu e un simplu text de citit acoperământul
poemelor lui Victor Pânzaru.
Trebuie
să îți vibreze sufletul la o frecvență
înaltă, să fii sincer în lectură, cum este poetul în scriitură, căci „...este/
Un paznic:/ TREMURUL MATERN/ Al țărânei,/ Care simte/ Când sunt eu/ Și când o
calcă/ Străinul.”, pentru că suntem un neam căruia „de veacuri ni se zbate țărâna sub piele/ .../ Dar inimile parcă numai
cu rouă ni-s pline./ /.../ Ne-ar trebui și adâncituri în țărna asta/ .../Ca să
avem în ce ne ascunde fața.”.
Îmi ascund fața între paginile acestei antologii,
ca-ntre palme, „Pân' văd ce fac semințele
în pământ,/ (...) ”; „Și aud prin
geam: în apa caloriferului/ Cu disperare mi se zbat peștii.”, „Fâlfâie
o pasăre în loc de aer,”, „Cade
precum o povară/ Cea mai luminoasă stea. ”; toate se întâmplă firesc,
natural și în natură, dar fiecărui vers îi reușește să intre în rezonanță cu
copilul din tine, casa și satul din care pornești.
Autorul
spune: „Mă-ntorc acasă pe o cărare/ Și pașii îmi sunt tot mai grei.”,
pentru că pașii/ textele lui parcurg distanțe imateriale - „Distanțele sufletului” unde ne îndeamnă: ,„Hai să vorbim despre ceva exact:/ despre
armă, despre inimă ori despre caiet-/ ca și cum am semna un contract/ dintre
cititor și poet.”. De pe această treaptă a creației poezia sa privește
adânc tristețea, „...această tristețe/ ce bate-n fereastră, în ușă, în piept./”, resimte
durerosul contur al condiției umane, căci
„ne-afundăm treptat în moarte/ ca
în cel mai ieftin dar.”.
Parcurgând
aceste „triste distanțe”, „Pe cea mai simplă stradă”, „între zilele când savurăm versuri de iubire/
create în închisori.”poetul împletește cuvântul cu simțirea , durerea
pentru decadența frumosului cu repulsia și indigna față de urâtul cotidian,
cugetul cu sufletul, despre care spune: „îmi
duc sufletul ca pe un copil la culcare.” De fapt, ne duce sufletele ca pe
niște copii, ne mângâie și ne salvează căci „Dacă mă salvezi” (2003) nu este un titlu ordinar, este iarăși o
treaptă pentru a ajunge mai sus, pentru a ne apropia de cuvânt și de Spiritual.
„Te
rog, nu intra în Biserică la fel ca în muzeu” (2013) este titlul sub care
poetul motivează necesitatea noastră „..de bunătate, de bunătate multă”, unde
fiecare poem e cicatrizat de o singurătate profund conștientizată: „Ah, câtă singurătate în oase îmi pătrunde...”,
o singurătate devastatoare a viziunii, a
durerii, a pustiului din chilie și inimă, a nopților care „...
par depozite pentru păcate”.
Dar
o singurătate ce nu-l suprimă: „nu accept nici o distanță”, „în fiecare zi iau viața de la început”, „Și dau
numai în gând lumea toată cu Mir/ și fiecăruia – pâine.” Pentru că „Vreau doar Credință” și „Azi
vreau să spun ceva frumos ca niciodată”.
Și
spune, își poartă cuvântul ca pe un steag, ca pe o lacrimă, ca pe o hartă
pentru a ajunge „Printre frații mai
sinceri”, titlu sub care recunoaște: „Și plâng printre cărți ca printre icoane,/
disper printre oameni ca printre îngeri./ O, măcar azi ajută-mă, Doamne, / să
rămân printre frații mai sinceri.”. Pe această treaptă de la sfârșitul
antologiei se aplanează tumultul de mai sus, poetul vine în fața noastră mai
încrezător în oameni și în puterea
cuvântului.
Vedem
un eu liric căruia nu-i mai trebuie scară pentru a ajunge la sine, pentru a
depăși cotidianul, un suflet împăcat și independent de frică, de moarte, de
trup; din care se trage ca un fir roșu cugetarea asupra celor făcute și
nefăcute, se conturează vârsta unei maturități spirituale, a unei tihne
dobândite, căci spune: „În mine a început
să miroasă a cer- / ” , „stau în fața
bisericii ca un tei./ .. timpul intră în mine ca acul/”.
Indubitabil,
antologia de versuri „Muzeul semințelor” e una pentru inimi, pentru că a o citi
cu retina este imposibil, trebuie să te poți apropia de fiecare vers, cum te-ai
apropia de o lumânare, să respiri și să auzi prin poet, să lași o semință de
cuvânt să ți se deschidă în simțire cu grandoarea unui mare muzeu, în care ești
singurul vizitator cu singurul ghid, în care după vitrinele de texte se vede
bine, se înțelege tot și se întrepătrunde ochiul de pe filă cu cel de dincolo
de filă. E poezia care își este sieși suficientă pentru a se expune, pentru a
se tălmăci, și de ce nu pentru a se
critica, e textul ce se cunoaște, iar orice încercare de a-l analiza, de a
scrie despre cele citite este un metatext, un intertext extras și el din
„Muzeul semințelor”.
Rodica
Gotca
marți, 3 octombrie 2017
Artiom OLEACU
xxxxx
în casa mea
cresc rădăcini
pe acoperiş e orchestra de fanfară
din parcarea subterană
se aude zi şi noapte
un bulldog bătrîn
cum cîntă la vioară
mă las tîrît
de această stare temporară
casele dansează şi-şi scot limbile afară
copacii strănută şi oftează
din cauza fumului de ţigară
atmosfera mă amuză
nu mă înfioară
O poezie de ARTIOM OLEACU
marți, 26 septembrie 2017
Doina ROMAN
Sala de reanimare
A auzit un fel de zgomot în cap
Femeie nemăritată, fără copii deocamdată,
Dar nesătulă de viață.
Cu prima
ocazie, după serviciu
A plecat la spital-
Pe drumul care duce în deal.
Tata-socru-
Era întins, țintuit la pat, respira prin masca de
oxigen
Și nici nu mai știu de era conștient...
„-Tată, tată!!!”- Striga de frică,
Fără să înțeleagă că el o aude, dar nu-i poate
răspunde.
Păturile goale, albe de lîngă el
Parcă erau în așteptare.
Elena s-a așezat pe unul dintre ele,
Și-a scos vioara, a început să cânte:
„Pluteam în largul zării,
Priveam de sus în jos
Cum valurile mării
Se legănau frumos.”
Apoi, revenindu-și cu o senzație de frig-
De-ți venea să te îmbraci în cojoc,
A părăsit salonul și s-a alăturat oamenilor,
Care coborau drumul din vale:
Vânzătoarea, vecinii, colegii de școală,
Elevii, muncitorii...
Care odată ajunși acasă,
Doina ROMAN
duminică, 24 septembrie 2017
Anastasia PALII
Steagul furat
Ți-am
purtat toate perechile de ciorapi,
chiar și
cele cu găuri între degete.
Iar dacă se
întâmpla să-mi pierd perechea,
tot de la
tine o împrumutam.
De-a lungul
anilor,
am lăsat în
urma noastră doar ciorapi desperecheați,
iar noi
suntem ba în România, ba în Moldova,
și de
fiecare dată când ne întâlnim
vorbim
numai despre hainele noi
pe care
încă nu am reușit să le cumpărăm,
despre
cămașa ta nouă, evazată, de la H&D,
dar nu ne
spunem nimic despre noi.
Nu te mai
recunosc.
Te uiți
lung la picioarele mele
și eu
încerc să-mi ascund
găurile din
ciorapi.
Găurile
mele din ciorapi
au devenit
la fel de mari
ca și Steagul Furat din 1 decembrie.
Anastasia PALII
Rodica GOTCA
***
Casa pustie,
Poarta-ncuiată,
Uşa sprijinind o mătură.
Primul a plecat bunicul Ion;
Aveam 3 ani şi-i duceam apă cu zahăr la căpătâi.
Mama îmi spune că mă speria moartea care-i ciocănea
timpanele.
Eu nu țin minte frica,
Doar poveştile;
iezii călare în
spatele lui, lângă fântâna din râpă;
Cuvintele deocheate ce mă ruga să le repet şi de care râdeam
amândoi, rostogolindu-ne în scârta de paie.
Bunicul Ion nu se va mai întoarce acasă.
Apoi a plecat tata.
Aveam 6 ani, era seară, iar el avea un ruxac mare în spate.
-
Unde te duci, tată?
-
O să creşti şi o să înțelegi.
Am crescut, am trecut de 20 şi nu-nțeleg nici pe naiba.
Nu l-am văzut 3 ani, ne despărțea un km şi durerea lui şi-a
mamei.
Credeam că pleacă în Suedia.
Tata a plecat de-acasă
Şi de ziua mea îmi trimitea cadouri însoțite de bilețele;
Îmi aducea cărți cu poveşti şi portocale.
Tata o să fie singur.
Plecasem şi eu.
Am plâns şi-am aruncat hainele-n geamantane,
Am urcat sofaua pe acoperişul Wolkswagenului verde al
soțului
Şi am plecat de-acasă sperând să mă întorc, sperând să nu o
doară pe mama şi bunica.
Trag varga dintre saraliile
porții,
Dau cuitoarea în
lături,
Găsesc cheia, descui, intru
Eu mă întorc acasă cu doi feciori care fac să respire
pereții,
Care o fac pe bunica să uite că a plecat bunicul,
Care o fac pe mama să-l ierte pe tata,
Care mă fac pe mine să fiu fericită acasă şi să nu-mi număr
absențele.
Acasă ne-ntoarcem toate 3 păsări rănite şi-ntinerim
jucându-ne cu David şi Daniel.
Eu mai aştept să vină tata;
Copiii mei îl aşteaptă pe tatăl lor.
Sfidăm drumul în 6 ochi:
Bunicul nu mai vine acasă,
e seară şi e vremea să mergem la culcare.
duminică, 17 septembrie 2017
Artiom OLEACU
xxxxx
mii de ferestre micuţe pe cer
dacă-mi trag buzele ca pe-o sfoară
le întind puţin se deschide una
zîmbesc se deschid două
plouă mărunt se mai deschide una
privesc 5 secunde
închid ochii
văd şase, şapte ferestruici pe cer
cum îmi fac toate cu ochiul
rîd în hohote ferestruicile transpiră
ca după un păhărel de coniac
rar observ cîte zece
douăzeci de ferestruici deschise
uneori nu le văd deloc
dar nu caut să le găsesc
se întîmplă de la sine
după lungi tînguiri apar
pe neaşteptate
ca un lucru care-ţi apare
pe neaşteptate undeva
uneori cînd ies în scenă
mă întreb dacă vreau ca toate
să fie deschise
mă întrebi dacă-i posibil
să le vezi şi tu
îţi răspund scurt
sigur
le vei vedea numaidecît şi tu
O poezie de ARTIOM OLEACU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
xxx Precum un copil avortat Deschid Ușile necunoscuților Ca să-mi caut Amintiri amorțite Le deschid și le închid amintiri amorțite u...
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...