joi, 30 noiembrie 2017

Cristina Hermeziu scrie pe FB

Post #Gaudeamus. Dumitru Crudu nu știe să scrie mai mult de trei pagini la o povestire (cam zgârcit  ) Numai el știe cum face, dar după 3 pagini te-apucă o duioșie sfâșietoare care nu te lasă în pace trei zile. Minunată verva ta tristă, Dumitru Crudu. #intersecțiilatârg

vineri, 6 octombrie 2017

Impresii postlecturale: „Muzeul semințelor” (antologie de versuri) de Victor Pânzaru


 „Ca să trezesc soarele, m-am urcat pe o scară”, explică autorul chiar din 1984 originea textelor sale; o scară ce duce din „Muzeul semințelor” până   „Printre frații mai sinceri” , ale cărei trepte urcă spre sine și ceilalți, spre lume și Dumnezeu și e ridicată  „...pe dealurile.../ Care-și privesc ridurile-n oglinda noului lac,”, dar nu e o scară ridicată la nimereală, exact cum nu e un simplu text de citit acoperământul poemelor lui Victor Pânzaru.
Trebuie să îți vibreze sufletul  la o frecvență înaltă, să fii sincer în lectură, cum este poetul în scriitură, căci  „...este/ Un paznic:/ TREMURUL MATERN/ Al țărânei,/ Care simte/ Când sunt eu/ Și când o calcă/ Străinul.”, pentru că suntem un neam căruia „de veacuri ni se zbate țărâna sub piele/ .../ Dar inimile parcă numai cu rouă ni-s pline./ /.../ Ne-ar trebui și adâncituri în țărna asta/ .../Ca să avem în ce ne ascunde fața.”.
 Îmi ascund fața între paginile acestei antologii, ca-ntre palme, „Pân' văd ce fac semințele în pământ,/ (...) ”; „Și aud prin geam: în apa caloriferului/ Cu disperare mi se zbat peștii.”,  „Fâlfâie o pasăre în loc de aer,”, „Cade precum o povară/ Cea mai luminoasă stea. ”; toate se întâmplă firesc, natural și în natură, dar fiecărui vers îi reușește să intre în rezonanță cu copilul din tine, casa și satul din care pornești.
Autorul spune:  „Mă-ntorc acasă pe o cărare/ Și pașii îmi sunt tot mai grei.”, pentru că pașii/ textele lui parcurg distanțe imateriale -  „Distanțele sufletului” unde ne îndeamnă: ,„Hai să vorbim despre ceva exact:/ despre armă, despre inimă ori despre caiet-/ ca și cum am semna un contract/ dintre cititor și poet.”. De pe această treaptă a creației poezia sa privește adânc tristețea,  „...această tristețe/ ce bate-n fereastră, în ușă, în piept./”, resimte durerosul contur al condiției umane, căci  „ne-afundăm treptat în moarte/ ca în cel mai ieftin dar.”.
Parcurgând aceste „triste distanțe”, „Pe cea mai simplă stradă”, „între zilele când savurăm versuri de iubire/ create în închisori.”poetul  împletește cuvântul cu simțirea , durerea pentru decadența frumosului cu repulsia și indigna față de urâtul cotidian, cugetul cu sufletul, despre care spune: „îmi duc sufletul ca pe un copil la culcare.” De fapt, ne duce sufletele ca pe niște copii, ne mângâie și ne salvează căci „Dacă mă salvezi” (2003)  nu este un titlu ordinar, este iarăși o treaptă pentru a ajunge mai sus, pentru a ne apropia de cuvânt și de Spiritual.
„Te rog, nu intra în Biserică la fel ca în muzeu” (2013) este titlul sub care poetul motivează necesitatea noastră  „..de bunătate, de bunătate multă”, unde fiecare poem e cicatrizat de o singurătate profund conștientizată: „Ah, câtă singurătate în oase îmi pătrunde...”, o singurătate devastatoare  a viziunii, a durerii, a pustiului din chilie și inimă, a nopților care   „... par depozite pentru păcate”.
Dar o singurătate ce nu-l suprimă:  „nu accept nici o distanță”, „în fiecare zi iau viața de la început”,  „Și dau numai în gând lumea toată cu Mir/ și fiecăruia – pâine.” Pentru că „Vreau doar Credință” și  „Azi vreau să spun ceva frumos ca niciodată”.
Și spune, își poartă cuvântul ca pe un steag, ca pe o lacrimă, ca pe o hartă pentru a ajunge  „Printre frații mai sinceri”, titlu sub care recunoaște:  „Și plâng printre cărți ca printre icoane,/ disper printre oameni ca printre îngeri./ O, măcar azi ajută-mă, Doamne, / să rămân printre frații mai sinceri.”. Pe această treaptă de la sfârșitul antologiei se aplanează tumultul de mai sus, poetul vine în fața noastră mai încrezător  în oameni și în puterea cuvântului.
Vedem un eu liric căruia nu-i mai trebuie scară pentru a ajunge la sine, pentru a depăși cotidianul, un suflet împăcat și independent de frică, de moarte, de trup; din care se trage ca un fir roșu cugetarea asupra celor făcute și nefăcute, se conturează vârsta unei maturități spirituale, a unei tihne dobândite, căci spune: „În mine a început să miroasă a cer- / ” , „stau în fața bisericii ca un tei./ .. timpul intră în mine ca acul/”.
Indubitabil, antologia de versuri „Muzeul semințelor” e una pentru inimi, pentru că a o citi cu retina este imposibil, trebuie să te poți apropia de fiecare vers, cum te-ai apropia de o lumânare, să respiri și să auzi prin poet, să lași o semință de cuvânt să ți se deschidă în simțire cu grandoarea unui mare muzeu, în care ești singurul vizitator cu singurul ghid, în care după vitrinele de texte se vede bine, se înțelege tot și se întrepătrunde ochiul de pe filă cu cel de dincolo de filă. E poezia care își este sieși suficientă pentru a se expune, pentru a se tălmăci,  și de ce nu pentru a se critica, e textul ce se cunoaște, iar orice încercare de a-l analiza, de a scrie despre cele citite este un metatext, un intertext extras și el din „Muzeul semințelor”.


Rodica Gotca

marți, 3 octombrie 2017

Artiom OLEACU

xxxxx
în casa mea
cresc rădăcini
pe acoperiş e orchestra de fanfară
din parcarea subterană
se aude zi şi noapte
un bulldog bătrîn
cum cîntă la vioară
mă las tîrît
de această stare temporară
casele dansează şi-şi scot limbile afară
copacii strănută şi oftează
din cauza fumului de ţigară
atmosfera mă amuză
nu mă înfioară


O poezie de ARTIOM OLEACU

marți, 26 septembrie 2017

Doina ROMAN



Sala de reanimare
A auzit un fel de zgomot în cap
Femeie nemăritată, fără copii deocamdată,
Dar nesătulă de viață.
 Cu prima ocazie, după serviciu
A plecat la spital-
Pe drumul care duce în deal.
Tata-socru-
Era întins, țintuit la pat, respira prin masca de oxigen
Și nici nu mai știu de era conștient...
„-Tată, tată!!!”- Striga de frică,
Fără să înțeleagă că el o aude, dar nu-i poate răspunde.
Păturile goale, albe de lîngă el
Parcă erau în așteptare.
Elena s-a așezat pe unul dintre ele,
Și-a scos vioara, a început să cânte:
„Pluteam în largul zării,
Priveam de sus în jos
Cum valurile mării
Se legănau frumos.”
Apoi, revenindu-și cu o senzație de frig-
De-ți venea să te îmbraci în cojoc,
A părăsit salonul și s-a alăturat oamenilor,
Care coborau drumul din vale:
Vânzătoarea, vecinii, colegii de școală,
Elevii, muncitorii...
Care odată ajunși acasă,
Aud și ei un fel de zgomot în cap.


Doina ROMAN

duminică, 24 septembrie 2017

Anastasia PALII

Steagul furat

Ți-am purtat toate perechile de ciorapi,
chiar și cele cu găuri între degete.
Iar dacă se întâmpla să-mi pierd perechea,
tot de la tine o împrumutam.
De-a lungul anilor,
am lăsat în urma noastră doar ciorapi desperecheați,
iar noi suntem ba în România, ba în Moldova,
și de fiecare dată când ne întâlnim
vorbim numai despre hainele noi
pe care încă nu am reușit să le cumpărăm,
despre cămașa ta nouă, evazată, de la H&D,
dar nu ne spunem nimic despre noi.

Nu te mai recunosc.
Te uiți lung la picioarele mele
și eu încerc să-mi ascund
găurile din ciorapi.

Găurile mele din ciorapi
au devenit la fel de mari

ca și Steagul Furat din 1 decembrie.

Anastasia PALII

Rodica GOTCA

***
Casa pustie,
Poarta-ncuiată,
Uşa sprijinind o mătură.

Primul a plecat bunicul Ion;
Aveam 3 ani şi-i duceam apă cu zahăr la căpătâi.
Mama îmi spune că mă speria moartea care-i ciocănea timpanele.
Eu nu țin minte frica,
Doar poveştile;
 iezii călare în spatele lui, lângă fântâna din râpă;
Cuvintele deocheate ce mă ruga să le repet şi de care râdeam amândoi, rostogolindu-ne în scârta de paie.
Bunicul Ion nu se va mai întoarce acasă.

Apoi a plecat tata.
Aveam 6 ani, era seară, iar el avea un ruxac mare în spate.
-          Unde te duci, tată?
-          O să creşti şi o să înțelegi.
Am crescut, am trecut de 20 şi nu-nțeleg nici pe naiba.
Nu l-am văzut 3 ani, ne despărțea un km şi durerea lui şi-a mamei.
Credeam că pleacă în Suedia.
Tata a plecat de-acasă
Şi de ziua mea îmi trimitea cadouri însoțite de bilețele;
Îmi aducea cărți cu poveşti şi portocale.
Tata o să fie singur.

Plecasem şi eu.
Am plâns şi-am aruncat hainele-n geamantane,
Am urcat sofaua pe acoperişul Wolkswagenului verde al soțului
Şi am plecat de-acasă sperând să mă întorc, sperând să nu o doară pe mama şi bunica.

Trag varga dintre saraliile porții,
Dau cuitoarea în lături,
Găsesc cheia, descui, intru
Eu mă întorc acasă cu doi feciori care fac să respire pereții,
Care o fac pe bunica să uite că a plecat bunicul,
Care o fac pe mama să-l ierte pe tata,
Care mă fac pe mine să fiu fericită acasă şi să nu-mi număr absențele.

Acasă ne-ntoarcem toate 3 păsări rănite şi-ntinerim jucându-ne cu David şi Daniel.

Eu mai aştept să vină tata;
Copiii mei îl aşteaptă pe tatăl lor.
Sfidăm drumul în 6 ochi:
Bunicul nu mai vine acasă,
e seară şi e vremea să mergem la culcare.



   Rodica Gotca

duminică, 17 septembrie 2017

Artiom OLEACU

xxxxx
mii de ferestre micuţe pe cer
dacă-mi trag buzele ca pe-o sfoară
le întind puţin se deschide una
zîmbesc se deschid două
plouă mărunt se mai deschide una
privesc 5 secunde
închid ochii
văd şase, şapte ferestruici pe cer
cum îmi fac toate cu ochiul
rîd în hohote ferestruicile transpiră
ca după un păhărel de coniac
rar observ cîte zece
douăzeci de ferestruici deschise
uneori nu le văd deloc
dar nu caut să le găsesc
se întîmplă de la sine
după lungi tînguiri apar
pe neaşteptate
ca un lucru care-ţi apare
pe neaşteptate undeva
uneori cînd ies în scenă
mă întreb dacă vreau ca toate
să fie deschise
mă întrebi dacă-i posibil
să le vezi şi tu
îţi răspund scurt
sigur
le vei vedea curînd toate deschise
le vei vedea numaidecît şi tu


O poezie de ARTIOM OLEACU

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan