Evenimentele din 1992: între fotografie şi text – viziunea lui Emilian Galaicu-Păun

 Victoria Fonari, doctor conferenţiar

Poetul Emilian Galaicu-Păun dezaprobă convenţia. Anume din acest fapt îşi alege o modalitate deosebită de a se apropia de acest eveniment – dintr-o optică de fragmentarism, unde fiecare detaliu poate devine o esenţă. Textul său este un ţesut viu care marchează destine. Conexiunile cu literatura universală creează impresia unei stratificări care apropie acest spaţiu de cultura Europei. Este o integrare artistică.

Cuvântul text are o referinţă la subiectul nostru de cercetare. Or, provine din latină texere, ceea ce înseamnă a ţese. Şi, într-adevăr, cel care creează texte, ţese şi din empirismul personal, şi din cunoştinţele sale proprii, imprimând individualitatea sa în mesajul scris/ gândit/ conceput. Constituind pe o pânză de păianjen, observăm că este un prezent ţesut, care la rândul său este ascuns prin posibilitatea de a ascunde iluzia, şi nu o realitate (Pânza în raport cu textul abundă în Ţesut viu 10x10).

Mitul Atenei, chiar în ipostaza sa iniţială, este un mit ideologizat – centralizarea puterii în polis, identificarea programului electoral şi standardizarea valorilor cetăţenilor acestui spaţiu. În textul lui Emil Galaicu-Păun se accentuează ambele conotaţii ale acestui mit prin jocul omonimic. Cuvântul război în limba română se bifurcă în conotaţiile sale de luptă şi utilaj de confecţionarea ţesăturilor. Zeiţa greacă avea mai multe funcţii, este exponent al războiului înţelept, de apărare, şi ocrotitoarea femeilor ţesătoare. Poetul face o fotografie prin timp a evenimentelor din 1992. Războiul civil, stigmatizat în spaţiul malurilor râului Nistru, văzut din optica unui fotograf (poezia este dedicată fotocorespondentului Nicolae Pojoga), concentrează mesajul prin întrebarea: „…şi atunci mă întreb, eu al cărui război – de ţesut? de / apărare a integrităţii teritoriale? – sunt corespondent” (război civil). Această căutare identitară mistuie mitul atenian.

„tot război se zicea şi covorului de pe perete, ce împodobea casa mare

ca un iconostas, unde sfânta familie se-nfăţişa prinsă-n fotografia de nuntă;

şi mai nou, din armată, a fiului.” moşu ştia ce vorbeşte, că doar nu degeaba a fost dădăori însurat:

„şi aşa de când lumea – bărbaţii mergând la război, şi femeile stând la războaie. pe scurt, iliada şi

odiseea!” pe calea ferată femeile din interfront făceau grevă

împotriva grafiei & limbii române, blocând circulaţia trenurilor pe direcţia est”.

Sub semnul acestei identităţi sunt enumerate covorul, iconostasul, fotografiile. Toate constituie secvenţe din Casa Mare. Această moştenire se relevă în dialogul dintre tată şi fiu. Concomitent mitul se devorează în tenta oraşului de fabrici de ţesături în spaţiul urban din stânga Nistrului. Războiul civil este revăzut în structuri de identităţi, de polemici, nesiguranţe. Transculturalismul în acest poem sună bizar, masculinitatea este frivolă („frontiera pe nistru / se stricase, fermoarul blocându-se între bender şi tiraspol”) în faţa pseudofeminităţii, în faţa timpului scindat de istorie, în faţa consecinţelor de bunăvoinţă şi ospitalitate, proprie casei mari.

Iliada în acest context relevă optica lui Erasmus din Rotterdam: „Dar ce-i la urma urmei, divina „Iliada”, dacă nu istoria unei certe dintre nişte împăraţi proşti şi nişte noroade prostite?” (Erasmus, 1989: 177). În epopeea Iliada zeiţa Atena nu păstrează forţa unui război de apărare. Invidia conduce mânia zeiţei spre ţărmurile Troiei. Mânia conduce ţesătoarele, care se vor în URSS, pe calea ferată. Problema vine dintr-o iluzie / nostalgie/ doleanţă de a nu accepta un alt model decât cel din URSS.

Odiseea străbate drumul revenirii acasă, revenirii la fotografii, la iconostas. Acelaşi spaţiu concentrează „iliada şi odiseea”. Ţesutul este plasa care nu mai ocroteşte, dar devorează identitatea care a oferit spaţiu ţesătoarelor manipulate de forţa păienjenişului geopolitic.

Din optica lui M. Fourcher extragem şi alte analogii plasate în frontierele geopolitice: „Aici avem o altă Europă, care este în curs de dezvoltare de la Marea Baltică la Marea Neagră şi care lasă deschisă problema statutului geopolitic rusesc, dar este clar că nu este doar legată de arme strategice sau doar de un loc într-un sistem instituţional, dar de o chestiune de auto-definire. Decolonizarea mentală la care  se face aluzie în mod corect, nu a început, sau începe exact” [1]. Aceste aspecte –identitatea naţională, tendinţa de colonizare, problemele lingvistice, ale armamentului necontrolat – sunt relevate în textele artistice de la particular la general, de la personal la social.

Luntrea lui Caron intensifică durerile umane, familii, care rămân întregi doar pe fotografii, case mari părăsite, icoane furate. Fantoma consecinţelor se întrevede până în prezent. Istoria nu se vede finită. Imaginea „lamei” creează o atmosferă obositoare, care irită actualitatea. Strivind imaginile nedorite, situaţia devine din ce în ce mai penibilă. Estetica urâtă este utilizată abil arborând în spaţiul artistic un estetism al macabrului, al lugubrului, al funebrului.

La Em. Galaicu-Păun mitul relaţionează cu sceptrul conştientului nostru. În cazul acestei lucrări artistice putem menţiona disecarea unui eveniment în două ipostaze: convenabil şi inconvenabil; dorit şi asumat; iluzoriu sau veridic – mitul nu de fiecare dată este relevat pentru a preciza valori, dar şi pentru a decentraliza opinia publică. Denaturarea, deconstrucţia, deziluzionarea sunt condiţiile care transformă imaginile mitice şi le transpun în altă lumină, sau mai bine spus, în alte nuanţe. Poemul lui Em Galaicu-Păun concentrează mai mult evenimentele observate ca detalii ale consecinţelor.

Victoria Fonari, doctor conferenţiar

---

[1] On a l? une autre Europe qui se dessine de la Baltique ? la Mer Noire et qui laisse enti?re la question du statut g?opolitique russe mais on voit bien qu'il n'est plus seulement li? ? des armements strat?giques ou ? une place dans un syst?me institutionnel mais ? une question d'autod?finition. La d?colonisation mentale ? laquelle vous faites ? juste titre allusion n'a pas commenc?, ou commence pr?cis?ment l? http://www.robert-schuman.eu/entretien_europe.php?num=27.