Ana DONŢIU

Foame. 1946

Te trezeşti la Bălţi şi mănânci ceapă fiartă cu scoarţă de nuc; rozi un  ştiulete de porumb şi ciotul îl arunci la câine; te pui în genunchi şi paşti troscot, ştir, lobodă, apoi muşti pământul cu gura, îl mesteci, îl înghiţi, eşti o râmă, smulgeţi capul şi va creşte altul.

Te trezeşti la Antoneşti cu ochii umflaţi pe la şapte, adormi şi te scoli la trei. Bei, însă cana e goală, mănânci, dar nimic în farfurie, muşti aerul ca un câine enervat de o muscă, alergi după ea, alergi după oameni, ajungi la Orhei, cu două cuie în ţeastă, nu te mai poţi opri, o iei la stânga prin mărăcini, prin resturi de gospodării, drumuri arate, ruguri stinse, la care s-au încălzit oameni, la care s-au fript oameni, o iei la dreapta şi rătăceşti, apoi la stânga şi dreapta şi tot înainte, prin câmpuri cu ciori croncănind, care sar pe tine şi tu dai cu piciorul în ele, le-ai prăji, ba nu, le-ai mânca aşa crude, până nu te-au terminat de tot, până ieşi ciopârţit şi ciugulit, cu carnea căzând de pe oase, cu scheletul alergând în stânga şi-n dreapta: printre trunchiuri de copaci, printre cioturi muşcate, prin gări devastate, apoi niciun copac, niciun trunchi, niciun ciot – nici muşcat, nici întreg, niciun fel de ciot, nimic, nicio gară, şi aşa toată noaptea, alergi dormind şi dormi alergând, cu faţa spartă, schimonosită, cu gura căscată şi tâmpă, ca atunci când dormi în tren, rezemat de geam şi vecinul de compartiment se holbează la tine cum, prin maxilarul căzut, îţi curge saliva şi se prelinge pe bărbie, iar tu peste tot: ieri la Praga, azi la Berlin, te trezeşti în Varşovia, atârnat de un stâlp...

Cazi dintr-un car în drum spre Tomeşti, cu mâna prinsă în hăţuri, te trec toate pietrele, toţi spinii îţi intră în piele, bolovanii te ajung la oase, aici nu mai mergi, ci eşti mers de drumuri, băut de râuri, păscut de vaci... daţi-mi o vacă să o iau de coarne, daţi-mi una să vă arăt cum se trăieşte, daţi-mi un pumn în măsele, daţi-mi o piatră să molfăi.

Mă apuc de păr şi trag, mă apuc de picioare şi muşc, e cald şi e sânge. Ştiu cum arată iadul, îl văd la Bender, maşinile te recoltează cu grâul, halele te înghit, morile te macină, gospodinele te frământă în aluat, te bagă la cuptor – niciun iad fără flăcări – te scot şi te împart, copiii te înfulecă...

Din nou treaz, din nou la cuptor, din nou în stomacuri.               

Zorii prin fereastră, tu prin tocator, eşti bun, eşti curat, ca vinul de Burgundia, ca ţuica de Bistriţa. Vreau în Kamceatka, vreau pe şantier, cu gleznele în lanţuri, cu degetele scrijelind, cu gura săpând în rocă, cu sângele pe bărbie.

Eşti la Soroca, Ungheni, Duseldorf, la Haga şi nu te mai trezeşti.

                                                

cinci minute până la metro

şi o sută de întrebări pe care să le pui adulţilor

groaza din Amiteville

Maverick

poveştile lui Andersen

încă o zi pe insula ursului-fantomă

şi încă una cu traficantul de arme

lasă-i să vorbească

lasă-i să spună

că îl cheamă Erl

sau Donald McKlein

totul e o enciclopedie ortodoxă

totul se întâmplă

fără repetiţii

am să-mi fac poze la minut

şi am să fug cu

curierul de la 8              

în timp ce un dante de pică o să-mi strige:

„действуи, крошка!”

peste noi vor trece

aripile îngerului dispărut

totul într-o clipă

vom fi îndărăt cu zece veacuri

şi ochiul din lupă

îşi va închide pleoapele

deasupra noastră

Totul va fi bine

ba nu

ba nu

ba nu

în spatele fiecărui geam acoperit

se petrec lucruri

despre care n-ai vrea să afli la ştiri

două rânduri de blocuri

printre care să mergi

în hainele alteia

să mergi aşa

până la capătul străzii

până BMW-ul opreşte

într-un stop cu marcaţia

Odesa 150 km

ai avut dreptate

totul se vede

totul rămâne ca petele de apă

pe un pahar uscat

cuvintele şoptite le citeşti apoi

în titlurile din ziare

pe primele pagini

pe ledurile aprinse noaptea în oraş

iar după

se lipesc pe degete

ca gândacii de colorado

de pe cartofii crescuţi

în spatele casei

dar şi falsele amintiri

când am petrecut Crăciunul fără tine

deşi erai în poze

când ai venit noaptea lângă patul meu

deşi erai moartă de câteva zile

când simt un bot umed de pisică

atingându-mi tălpile

mă uit în jos

şi nu văd nimic