VIRGIL
Uneori vreau să strig tare, Virgil, încât trecătorii să se oprească din drum și să-mi admire bucuria. Alteori vreau să-ncui ușa... E un lux să fii singur și nimeni să nu-ți tulbure tăcerea. Dureri și bucurii, strigăte și șoapte, Virgil, se-ngrămădesc în capul meu și pe această foaie boțită, pe care găsind-o vreodată s-ar putea să zâmbesc și să-mi zic: „Virgil, ce naivă eram”! Dar până atunci, Virgil, vreau să mai alerg pe străzi cu ochi mari, ca și când aș vedea lumea pentru prima dată. Vreau să mă ții de mână, Virgil, iar eu să râd zgomotos. Strânge-mă în brațe și spune-mi ce-ai mai făcut ieri... Ah, dragul meu, Virgil, viața e atât de frumoasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu