प्रोज़ा

Ion Buzu

Unde naiba se află strada ACB

Niciodată nu ştii unde poţi fi descărcat, în ce belea poţi ajunge şi, dacă mai prinzi ultimul microbuz cu care să ieşi din toată încurcătura în care ai fost azvîrlit.

De aceea, nu prea mi-am dat seama cînd m-am trezit într-un autobuz ce mergea spre Criuleni. Aveam şase chestionare în geantă pentru un sondaj de la CBS-AXA.

Totul s-a întîmplat atît de repede. Veceslav Rotaru, managerul meu, m-a luat pe sus şi m-a urcat în autobuz fără să mă anunţe cu două sau măcar o zi înainte. M-a sunat la şapte dimineaţa şi mi-a zis să-mi pun nişte haine pe mine şi să vin la gară, că am de făcut un sondaj urgent în Oniţcani, azi e ultima zi. A zis că are să-mi dea acum banii pentru drum şi plus, cîţiva pentru ceva de mîncat. M-am pregătit în zece minute şi cînd am ieşit din casă m-am apucat să fug spre staţie. Trebuie să iau cu orice preţ banii ăia pentru drum, altfel îi văd tocmai peste jumătate de an, şi atunci nu pe toţi.

Cînd am ajuns la gara auto, Veceslav aştepta lîngă autobuz cu o mapă în mînă.

- Hai odată că şoferul te aşteaptă numai pe tine, ţine chestionarele, o să te uiţi prin ele pe drum. Nu sunt grele, posibil să mai fi făcut aşa ceva cu un an în urmă. Na şi banii pentru drum.

Şi m-a împins în autobuz, iar şoferul a închis uşa, astfel că nu am mai reuşit să-l întreb cît îmi plăteşte pe chestionar.

De fapt putea fi mai rău. Puteam să fiu trimis undeva pe la Mihailovca, într-o zi de ianuarie, cu -15 grade şi cu zece chestionare, despre un studiu al Ministerului Sănătăţii despre SIDA, fiecare chestionar avînd vreo 15 pagini. Era să particip la aşa sondaj. Trebuia să facem şi teste HIV respondenţilor, printr-un instrument experimental, prin salivă. La centrul de pe stradela Studenţilor ne-au instruit cum să facem acest test. Este un beţişor cu vată în capăt, cu care şterg gingiile de partea de sus şi cea de jos a gurii, apoi pun beţişorul într-un tub cu un lichid special. Medicul spunea că saliva de la gingii conţine şi sînge. Pe beţişor trebuie să apară o liniuţă, care înseamnă negativ, ori două – pozitiv. Cînd mi-am făcut testul, a ieşit o liniuţă. Uite test de ăsta trebuia să le facem şi respondenţilor, fără a le spune rezultatul. Cică nu avem calitatea de a-i consilia. Adică, dacă vedem două linii pe beţişor, să nu ne facem albi la faţă, continuăm chestionarul. Şi la sfîrşit, să ştim doar noi că, de exemplu, cinci oameni cu care am vorbit au HIV, iar ei habar nu au de asta. Ei bine, am scăpat de proiectul Ministerului Sănătăţii.

Na, dar aşa, trebuie să găsesc anumite femei, gravide ori cu copil pînă la doi ani care au primit produse alimentare din partea a nu ştiu ce organizaţie. Aveam o listă cu adrese cum să găsesc persoanele acestea.

Stăteam în autobuz şi mă uitam pe geam foarte des. Buchiseam ochii la fiecare indicator cu denumire de localitate pe lîngă care treceam. Dădeam din picior mai rapid decît de obicei. Cînd vedeam ceva ce semăna cu un indicator mă ridicam în picioare şi îmi lipeam faţa de fereastră să văd mai bine. Îmi puneam căştile în urechi să ascult muzică, dar mi le scoteam înainte să includ mp3-ul. Mă uitam pe geam alert să nu scap cumva vreun indicator de sat. Cei care se ridicau din spatele autobuzului şi se îndreptau spre ieşire îmbulzindu-mă, călcîndu-mă pe picior, nu-mi puteau cîştiga atenţia în nici un fel. La o adică, îmi puteau ciordi cu uşurinţă ceva din geantă. Ori chiar mi-o puteau deschide, încet, îmi luau chestionarele despre femeile care au primit ajutor de la organizaţie pe care nu o ţin minte cum se numeşte. Se puteau uita prin acele chestionare şi eu tot să nu-i iau în seamă. Ba chiar ar fi izbucnit în hohote de rîs astupate, ar fi încercuit răspunsuri la întîmplare şi mi le-ar fi pus cu grijă înapoi în geantă că pe mine tot nu m-ar fi dezlipit de geam. Eu mă crizam să nu trec de Oniţcani şi să ajung cu totul altundeva. Veceslav m-a asigurat că autobuzul spre Criuleni trece prin Oniţcani. De aia priveam îndelung la denumirile de sate şi aşteptam să scrie pe unul din panouri „Oniţcani”. Poţi foarte uşor să fii descărcat altundeva decît ţi-ai pus în minte, închis într-un sac bine legat, de unde foarte greu să poţi ieşi. Din cauza asta, trebuie să verifici dublu, microbuzele în care urci, să-l studiezi pe şofer, detaliile feţei, modul cum e îmbrăcat. Să vezi dacă prin pasageri nu te pîndesc priviri dubioase şi bărbi nerase.

Pînă la urmă, şoferul mi-a explicat cum să ajung în centrul localităţii şi de acolo să caut pe cine îmi trebuie. Am ajuns în sat pe la ora 11.00. Ok, hai să înceapă acţiunea!

Primul lucru pe care trebuia să-l fac însă, era să urinez. De fiecare dată cînd făceam un sondaj, ăsta era primul lucru pentru care îmi testam propriile puteri ca să-l aduc la împlinire. Fiind în Oniţcani şi trebuind să caut oameni pe care să-i conving nu ştiu prin ce mijloace să-mi răspundă la chestionar, acest lucru îmi provoca anxietate. Iar asta mă făcea să vreau să urinez. Nu am mai fost niciodată în acest sat. Am apucat-o pe o alee unde observ un parc. Găsesc acolo un veceu public, de ăsta din piatră şi fără uşi. Cînd dau să calc înăuntru rămîn cu piciorul în aer şi mă sprijin fără să vreau cu mîna de perete. Rahat! E rahat peste tot jos. Cînd mă uit pe perete, am deschis ochii larg. Nu am mai văzut aşa ceva! La trei degete distanţă de locul în care stă sprijinită palma mea este o mînjitură măşcată de excremente. Dădeam din cap a uimire. Era că să mă sprijin cu palma în toată greutatea corpului meu în bucata aia de rahat lipită de perete. Încercam să găsesc cu privirea un loc pe care să păşesc să ajung la gaură. De obicei, în momentele cînd urinez, îmi aduc în ordine gîndurile. Mintea îmi e ocupată cu posibile soluţii despre ce merge rău în viaţa mea. Toată mizeria devine mai suportabilă şi cîştig perspectivă. Locul acesta însă nu îmi aducea nici o perspectivă.

Am făcut ce aveam de făcut mai repede şi am ieşit. Mi-am şters tălpile bocancilor de perete, dar tot a rămas ceva maroniu pe ele. Brînza măsii! O să pută de la mine şi respondenţii o vor şterge cu nasul sub haină exact în momentul cînd îi conving să răspundă. Îmi rod tălpile mai bine de iarbă, de pămînt, mergînd aşa vreo zece metri într-o direcţie, apoi înapoi. Dar încă se simţea din miros. Ei, dă-le încolo. Nu am toată ziua la dispoziţie să-mi curăţ încălţămintea de rahat, am treabă. Rişti să-ţi uzezi viaţa prea mult sau să fii scos rapid din joc dacă te concentrezi doar la cum să te curăţi de rahat.

Mi-am scos din geantă lista cu numele şi adresele respondenţilor cu care trebuia completez formularele. Hei, nu e chiar aşa rău, măcar mi-au dat adrese şi nume concrete. Şi încă trei pagini din care să-mi aleg doar şase nume. Nu e ca atunci cînd am fost în Paşcani şi nu ştiam cum să strig la casele oamenilor. Stăteam la poartă şi aşteptam pînă ieşea cineva al casei. Apoi rugam persoana dată să se apropie, iar acesta îmi făcea din mînă să plec, îmi spunea că nu are de gînd să vorbească despre Iehova. Dar eu încercam să le explic că nu am de-a face cu nici o sectă religioasă, e un sondaj sociologic, dar dînsul nici nu dorea să audă. Răspundea că e una şi aceea, ori Iehova, ori sondajul, tot o amăgeală. Îmi amintesc cum tot în Paşcani, aveam de făcut un sondaj cu subiect politic. Şi văzînd un bătrînel lîngă o poartă, mă apropii de el să-mi răspundă.

- Nu, nu, n-am să-ţi răspund nimic. Eu îs bătrîn şi o să mor. N-am pentru ce să îţi răspund, dacă eu mor, or să fie degeaba vorbele mele.

- Dar nu vor fi degeaba, părerea dvs. e valabilă şi acum, cît încă respiraţi e ok – îi răspund.

- Nu, eu nu primesc nimic din asta. Oricum mor.

Apoi, cînd totuşi un om accepta să îndeplinească un formular, citeam întrebările de acolo, gen, cu ce partid aţi votat, cine doriţi să fie preşedinte, dar premier? Şi apoi, ultima întrebare: „imaginaţi-vă o femeie, e frumoasă şi e din localitatea în care locuiţi sau nu, dar o cunoaşteţi şi ea tot vă cunoaşte. V-aţi imaginat? Ei bine acestei femei i se propune să presteze servicii sexuale peste hotare, cît de probabil este că va accepta?” Auzind întrebarea asta, oamenii rîdeau şi mă alungau de la casa lor, mormăind de mai multe ori „oameni debili”.

Dar, mă rog, chestionarele de acum sunt acceptabile, le-am verificat. Plus la asta, în listă sunt mai mult de zece străzi de unde pot alege oameni pe care să-i intervievez. Am pornit mai întîi în căutarea oficiului poştal să întreb poate au o hartă a Oniţcaniului. Am intrat într-un birou şi doamna de acolo a făcut „puf!” din buze şi m-a trimis la plimbare cu un gest din mînă. Ei, la naiba cu ea! Eu oricum, ştiu că zeii mă protejează. Doar m-au prevenit să mă sprijin cu mîna în rahat. Mă uitam în lista cu străzi şi observ una care se repetă cel mai des, are numele ACB. Ha, ce proşti! De fapt, ar trebui, în mod logic, să fie ABC, primele litere. Dar ACB? În fine, am decis să apelez la primărie, poate ei au o hartă, sau măcar nişte indicaţii. Am ajuns în centrul localităţii unde era o clădire cu 3 etaje şi sus stătea drapelul R.M. Dar nu scria nimic în faţa clădirii, nu era nici un indicator cum se numeşte. Am intrat în ea şi am început să cotrobăi prin holuri în speranţa de a găsi un birou cu titlul „Informaţii”. Dar uşile nu aveau nici ele vreo placă sau măcar o foaie pe care să scrie ceva. Să intru din birou în birou si să întreb pe oricine văd dacă nu are vreo hartă a comunei Oniţcani? Ce naiba! Bat într-o uşă şi o deschid, dar acolo vreo 12 oameni stăteau la o masă lungă.

- Ăă, scuzaţi. Fac un sondaj pe un eşantion din Oniţcani şi am nevoie de o hartă pentru a găsi anumite persoane.

- Nu vezi că suntem într-o şedinţă – urlă unul din tipi.

Ies din încăpere şi închid uşa încet. Urc la al doilea etaj şi tot doar birouri fără vreo inscripţie pe uşi care să indice cum se numesc. Nici pe pereţi nu văd vreun panou informativ sau ceva în sensul ăsta. Cînd, aud o muzică de la un telefon mobil. Vine de la etajul trei. Stai puţin, recunosc piesa. E aceeaşi ca şi la telefonul lui Veceslav. Urc repede sus să văd ce caută Veceslav aici, dar nu găsesc pe nimeni. Merg de-a lungul coridorului şi strig numele lui Veceslav de mai multe ori. Să fie el, ori poate mai sunt alţii ce au aceeaşi muzică la mobil.

Am ieşit din clădire şi am dat să caut mai atent ce fel de instituţie mai e şi asta. M-am învîrtit în jurul ei şi nu am găsit nici o indicaţie, doar drapelul Moldovei deasupra. M-am uitat la ceas. Ora 12.48. Oho, două ore şi nu am nici un chestionar făcut. Nici unul! Mă gîndeam că pănă la ora cinci, cînd e ultimul autobuz ce merge la Chişinău, reuşesc să fac şase chestionare. Important e să găsesc strada ACB, pe care sunt cele mai multe femei din care să găsesc şase. Important e să mă concentrez. Nu e timp de pierdut cu harta şi clădirile fără nume. Aşa că, am luat-o la întîmplare pe un deal căutînd indicatoare de străzi pe stîlpi, porţi, garduri. Dar mergînd prin trei mahalale, nu am zărit nici unul. Pe listă scria o adresă gen „Strada Păcii 18”, dar aici nu era nimic care să indice o adresă. Am continuat să urc dealul noroios tot căutînd garduri sau porţi cu panouri de străzi şi numere, ori măcar să fie scris cu vopsea sau var. Am ajuns în vîrful dealului, la capătul satului şi am luat-o la vale pe altă mahala. Dar nu puteam înţelege de ce nicăieri nu e vreo denumire de stradă, iar pe listă adresele sunt notate atît de exact. De parcă persoanele respective ar trăi nu la sat, ci la Chişinău. Mă simţeam undeva în Bagdad. Am zis că poate totuşi cobor la clădirea aia cu trei etaje şi aştept pînă se termină şedinţa, să cer cuiva indicaţii. Dar toată afacerea asta mi se părea o absurditate. Să caut adrese inexistente prin Oniţcani. M-am uitat la ceas şi arăta ora 14.30. Am început să mă albesc la faţă, în stomac îmi apărea o durere şi picioarele mi se înmuiau. Scuturam din cap şi nu-mi venea să cred că au trecut mai mult de trei ore şi tot nu am găsit vreun respondent, sau măcar o adresă. M-am apropiat de un omulean care ţinea de un laţ o vacă ce păştea iarba de pe lîngă trotuar.

- Bună ziua. Mă scuzaţi, nu ştiţi unde e strada ACB?

- Cum?

- Strada ACB!

- Prima dată în viaţa mea aud de aşa stradă. Dar noi aici nici nu avem străzi, astă nu ţi-i Chişinău.

M-am uitat pe foaia cu numele femeilor şi aveau toate adresele cu străzi şi numere. Aşa şi scria: Mustaţă Maricica – str. ACB 21. Varzari Cristina – str. ACB 40. Mă simţeam mai prostit decît Bukowski în Poşta, cînd trebuia să împartă corespondenţa pe timp ploaie, cel puţin el găsea străzile, ele existau! Sau mai rău, sunt Nick Belane, din De duzină, trimis să-l caut pe Celine, care demult trebuia să iasă din jocul vieţii.

Dar nu se poate să fie chiar aşa. Ce naiba? Păi da, sigur, şoferul microbuzului m-a tras pe sfoară, trebuia eu să fiu mai atent la indicatoare, nu să-l întreb pe el. Că doar nu am văzut nicăieri să scrie „Oniţcani”. Păi dar altfel nu e. Dar cum să văd dacă totuşi ăsta e Oniţcani sau nu? Să întreb pe cineva? Ba nu, cred că mai bine întreb încotro se află Oniţcani. Ha, ce deştept sunt! Băi, dar dacă chiar sunt în Oniţcani şi localnicii o să mă creadă dus cu pluta, şi venetic pe deasupra, o să cheme mai mulţi săteni şi mă vor lua la socoteală cu furcile. Oare detectivul Nick Belane cum s-ar fi descurcat. Cred că ar fi scos pistolul din buzunar şi l-ar fi îmbulzit în stomacul primului om care-l zăreşte spunîndu-i: „amice, gîndeşte rapid, acum mă aflu în Oniţcani sau nu? Şi dacă da, zi-mi unde naiba se află strada ACB?” Nee, probabil ar fi intrat într-un bar şi ar fi băut pînă la 5, cînd pleacă ultimul autobuz.

Cred că o să mă întorc în centru, poate găsesc primăria sau ceva. Merg aşa jumătate de oră şi observ o clădire cu tencuiala căzînd, una cu două etaje. În faţă, drapelul RM, găurit. O plachetă lîngă uşă unde scrie „Primăria ****cani”. Intru şi urc la al doilea etaj. Mă uit ce birouri sunt. Văd pe una din uşi că scrie „Asistenţă Socială”. Poate cineva de aici cunoaşte cine şi unde locuieşte. În sfîrşit, o soluţie. Mai simplă decît cea pe care ar fi găsit-o Nick Belane al lui Bukowski.

Bat în uşa biroului „Asistenţă Socială” şi intru. La o masă stătea o fată îmbrăcată în palton negru.

- Bună ziua. Am nevoie de ajutorul dvs. Deja de cîteva ore mă învîrtesc în comuna asta şi nu găsesc nimic. Sunt de la o companie de sondaje şi trebuie să găsesc nişte persoane de pe lista asta, dar nu văd nici un indicator de adrese, nimic. Cum să găsesc locaţia lor?

- Stai un pic! De la ce companie zici că eşti?

- CBS-AXA, din Chişinău.

- Stai aşa! Cu două săptămîni în urmă a mai fost cineva care tot căuta oameni de pe o listă. Era un băiat.

- Ăăă, nu are cum să fie, ăă…

- Tot de la CBS-AXA a zis că e. Dă-mi un pic lista!

I-am dat foile cu nume şi adrese, iar dînsa a dat din cap afirmativ.

- Am dreptate, e aceeaşi listă. La noi nu sunt oamenii aceştia şi nici străzile astea. Adică, teoretic, sunt cîteva străzi, numai nu cu aşa denumiri. Nu ştiu, s-a greşit de la compania voastră sau poate ai încurcat localitatea.

- Nu cred, cînd am urcat în autobuz parcă de Oniţcani mi-a spus să cobor.

Am ieşit din birou speriat. Am mers cîţiva metri şi m-am oprit. Apoi am coborît de la al doilea etaj şi am ieşit din clădirea primăriei. Fără să-mi dau seama, m-am apucat să merg în cerc cu capul în jos bolmojind. Nu, nu are cum să fi încurcat localitatea, să-mi spus Boşcani sau Chiţcani? Ori poate Steţcani? M-a luat pe sus fără să-mi explice prea multe şi eu încă eram de pe somn. De fapt, nici nu am văzut bine în ce autobuz m-a urcat Veceslav. Ok, aveam eu o bănuială secretă că aş fi un pic retardat. Băi, dar nici chiar aşa, nici chiar aşa!

Scot telefonul mobil din geantă şi caut numele lui Veceslav, să-l întreb sigur unde mi-a spus să ajung, dar acesta nu răspunde. Îl mai sun odată şi dă acelaşi rezultat. Pe cine altcineva mai cunosc? Caut numărul lui Andrei, alt operator de la CBS-AXA.

- Noroc Andrei. Băi, uite, repede, am să te întreb ceva, urgent. Tu nu ştii de proiectul ăsta cu femeile însărcinate şi pachetele cu alimente pe care le-au primit. În Oniţcani nu ştii dacă tot se face sondajul?

- Oniţcani???

- Da, eu acum sunt aici şi nu ştiu sigur dacă trebuia să vin.

- Bre, dapoi şi pe tine te-au trimis? Te-o dres. Te-o dres ca pe-un ţînc.

- Cum adică?

- Cum nu ştiai?

- Despre ce?

- Păi ăştia de la AXA vor să scape de cîţiva operatori care umblă cel mai mult cu paiele în cap, că nu au cu ce-i plăti.

- Stai că nu înţeleg.

- Da bre, eşti concediat.

- Dar ce caut eu aici în Oniţcani atunci, Veceslav pentru ce m-a trimis?

- Băăii, te-a trimis în Oniţcani ca să te sucească şi să experimenteze pe tine, să-şi mai bată joc. Ţi-au dat şi o listă cu nume şi adrese inexistente. Şi mie mi-au făcut-o. Şi lui Ion. Veceslav ista chiar vrea să ne arate cine-i şeful.

- Cum, dar pentru ce?

- Păi, da nu-ţi aminteşti cînd am fost la Selişte, cînd ne-a trimis pe amîndoi, cînd am luat cîte un pahar cu votcă ca să ne facem curaj să strigăm la porţile oamenilor.

- Dar cum a aflat?

- Nu ştiu, are spioni, legături, cumetri, sateliţi.

- Ei, poveşti…

- Îţi zic, ăsta-i lunatic. Asta de cînd şi-a lăsat barba să crească. Să vezi eu cît am cotrobăit prin Oniţcani căutînd strada Alexandru Cel Bun.

- Care, că la mine nu e nici un Alexandru Cel Bun.

- Trebuie să fie.

- În schimb este una ACB, dar Alexandru Cel Bun. Opa, ia stai, aaaa, ACB, iată care-i!

- În fine, bre, Veceslav aista e un maniac, eu am întins-o de la CBS-AXA îndată cum am înţeles asta.

- Ei, nu cred eu, chiar să le-o tragă operatorilor în felul ăsta.

- Păi odată m-a trimis cu 20 de chestionare într-un sat unde trăiau în total 40 de oameni. Cum îţi pare?

- Dar poate ar trebui cumva să-i facem şi lui o găină moartă în grădină, cumva să-i jucăm planul prefăcîndu-ne pînă la capăt că nu ne prindem.

- Nu cred. Ca să te pui cu Veceslav îţi trebuie legături. Cică odată a vorbit cu şoferul unui microbuz să-l coboare pe un operator, care a falsificat două chestionare, să-l coboare în alt sat decît trebuia. Acela s-a învîrtit toată ziua negăsind nimic şi pînă la urmă a falsificat şi chestionarele alea. L-a dat afară.

- Nu cred.

- Eu îţi spun, fii atent că ar putea…

Brusc legătura s-a întrerupt. M-am uitat la telefon şi nu aveam nimic credit.

Am luat-o încet spre gara auto gândindu-mă ce să fac mai departe. Mă simţeam Nicholas Urfe al lui John Fowles, iar toată afacerea asta cu sondajele, să fie oare un test de rezistenţă pentru operatori? Sau poate Veceslav face un sondaj pe noi, pe cîţi subiecţi reuşeşte să-i păcălească astfel? Îmi scutur capul. Nu, poveşti. Literatura e literatură, şi sondajele – sondaje. Punct!

Ajung la gară şi văd un microbuz. Are lipit pe geamul din faţă o placă de carton scris cu marker pe ea „Chişinău – Oniţcani”. Straniu, nu ştiu de aşa rută, de obicei „Criuleni - Chişinău” trece prin Oniţcani, dar mă rog. Dau din umeri şi intru înăuntru, şoferul îşi ridică privirea spre mine.

Am luat loc pe scaunul din spate şi deodată mi-au sunat în cap vorbele lui Andrei despre Veceslav, întîmplarea aia cu şoferul care l-a dus pe un operator în altă parte decît trebuia. Am ridicat capul să mă uit mai bine la şofer. Acesta avea barba nerasă.

Sîngele din barul „Speranţa”

Cred că acum sunt mai OK. Dar cînd am ieşit din bar au fost 3 încercări de a vomita, însă cunosc eu o şmecherie să o ţin în mine. Îmi încordez stomacul şi mă ghemuiesc pe vreo 10 secunde pînă îmi trece cît de cît. Nu că îmi era ruşine de cei din jur, dar nu doream cu nici un preţ să vărs cele 2 beri băute. E un fel de reflex necondiţionat pe care mi l-am antrenat din moftul meu de a nu risipi berea.

În fine, lucrurile stau aşa. Am intrat în barul „Speranţei” să-mi iau o bere după un interviu pentru un serviciu la o firmă americană. În prima parte al interviului am scris un text în engleză timp de o oră, fără translate.google, fără spelling sau orice alt program. După asta, doamna care m-a pus să scriu textul, m-a chemat în biroul ei şi a început să-mi dea întrebări. La ce nivel cunosc engleza. Eu i-am spus că la nivel avansat şi dînsa mi-a propus să vorbim în engleză. Apoi m-a întrebat ce anume înseamnă „cercetări în domeniul filosofiei şi a literaturii”, e scris în C.V.-ul meu la rubrica „domeniul ocupaţional”. Am răspuns că îmi place filosofia şi literatura foarte mult şi încerc să găsesc ceva cu care să fac bani din asta. A mai plimbat ochii prin restul C.V.-ului, a dat din cap şi m-a întrebat dacă anul 3 de la facultate în care sunt e ultimul, dar eu am zis că nu, de fapt sunt la frecvenţă redusă şi mai am 2 ani.

- Cuuum, la frecvenţă redusă? – a zis în română. Nu, nu primim studenţi de la frecvenţă redusă. Nţnţnţnţ, ce păcat, te descurcaseşi atît de bine. Îmi cer scuze, dar nu.”

Fiind în bar, mi-am luat berea şi m-am aşezat la o masă dintr-un colţ întunecos. În bar mai era un bărbat cu părul sur ce avea pe masă o tablă de şah. Se aşeză şi amicul său, un tip şi mai bătrîn. Am luat o înghiţitură zdravănă. Oare cum e să fii tratat ca un imigrant ilegal, fără drepturi depline, din faptul că eşti la frecvenţă redusă? Cînd am vrut să-mi iau abonament la troleibuz, doamna de la ghişeu mi-a cerut 120 de lei în loc de preţul pentru studenţi. Mi-a zis că e valabil doar pentru studenţi la zi, mi-a arătat chestia asta scrisă chiar pe abonament.

Am luat sticla şi am dus-o la gură şi am băut jumătate din ea. Am înghiţit şi am respirat de 5 ori, apoi am mai dus-o la gură şi am terminat-o.

Dobitocii!!!

Mi-am luat încă o bere şi am băut jumătate dintr-o duşcă. Le arăt eu lor, „nu primim de la frecvenţă redusă.” Ei, ce mi-a mai rămas. Poezia. Asta e unica mea speranţă. Cu dînsa voi da lovitura, o simt. Încă nu am texte adunate şi aranjate de-o carte, dar ele sunt într-un carnet. Îl scot din geantă şi mă uit la coperta lui albastră. Astea sunt mănuşile mele indestructibile cu care voi face knock-out. Îl deschid să-l răsfoiesc şi văd una, două, tr…, cum??? Doar 2 pagini cu texte?? Şi alea pline cu mîzgîleli?! Nu, nu, nu, trebuie să mai fie. Răsfoiesc carnetul bine, cercetez fiecare pagină. Dar nu se poate, ştiu că am scris toată primăvara şi vara, cum numai 2 pagini au ieşit?!!! Caut la celălalt capăt şi foile sunt goale, doar primele două au texte cu mîzgîleli la fiecare al doilea rînd. Am trîntit carnetul într-o parte. Dă-o dracului de poezie. Golesc sticla şi mă pipăi prin buzunare să-mi număr banii. Scot o bancnotă de 5 lei şi 6 de 1 leu. Mă încreţesc şi nu înţeleg. Parcă erau mai multe, cînd m-am pornit de acasă mi-am pipăit buzunarul şi se vedea că era ceva în el, nu m-am uitat cîţi bani, dar se simţea un pic burduşit. Mă uit în celălalt buzunar, mă ridic şi le întorc pe dos, dar nu mai găsesc nici un leu în plus. Dar aşa ceva nu poate fi cu putinţă, eu îmi amintesc perfect că azi dimineaţa buzunarul acesta stîng era plin cu bancnote, de aia nici nu m-am obosit să-l cercetez, eram sigur că îmi va ajunge bani pentru orice. Cine să mă fi furat?

Brusc simt un miros, adulmec cu nasul şi e un miros de şosete murdare. Îmi încreţesc faţa şi tuşesc de două ori. Ce naiba. Mă uit în jur şi nu văd pe nimeni altcineva. Mai trag o înghiţitură. Dar chiar pute bre! M-am ridicat de pe scaun să văd mai bine şi m-am plimbat prin încăpere să găsesc şosetele împuţite, dar erau doar cei doi bătrîni ce jucau şah şi se hlizeau. Nesimţiţii, chiar în halul ăsta să pută. Mă uitam lung la ei şi dădeam din cap scoţînd zgomotul de nţnţnţnţnţnţ, dar nici că le păsa. Am ajuns să suport şi aşa ceva fiind la frecvenţă redusă, miros de şosete înmuiate în sudoare, dar mai dă-o încolo de treabă. Mă ridic de la masă şi mă pornesc să chem chelneriţa să vadă ce-i cu mirosul ăsta, să-i dea afară pe nespălaţii ăia sau să vorbească cu ei să-şi lepede colţunii. Dar la tejghea nu era nimeni, am lungit capul să văd mai bine şi nimic. Revin la masa mea adulmecînd cu nasul, dar parcă nu vine de la cei doi bătrîni mirosul, nu, nu din direcţia lor vine. I-am acuzat degeaba. Însă devenea tot mai puternic, erau parcă nişte şosete bîhlite aruncate sub o masă, purtate de cineva care a stat o zi întreagă cu picioarele în bălegar sau chiar în rahat de om. Mă plimbam printre mese uitîndu-mă sub ele să găsesc sursa. Să fi aruncat cineva intenţionat ceva care să duhnească aşa tare? Mă uitam la jucătorii de şah, dar ei erau bine mersi, de parcă şi-au pierdut simţul mirosului. Dar chiar nimeni să nu simtă în afară de mine?

M-am dus din nou la tejghea să caut chelneriţa sau vînzătoarea să-mi dea explicaţii. Eram atît de înfuriat că uitasem complet că nu aveam cu ce plăti berea. Dar nu am găsit pe nimeni, să fi ieşit din încăpere alungaţi de miros? Mi s-a făcut să urinez şi am intrat în veceu, cînd acolo, văd ceva în closet. O baltă cu rahat şi mult sînge, iar într-un colţ pluteşte ceva negru de forma unui ciorap. Mi-a venit pe gît stomacul, dar fiind antrenat pentru asta, mi-am ţinut în gură berea băută. Nu se face risipă de bere în nici o situaţie. Ăsta îmi e imperativul categoric. M-am ghemuit să-mi treacă sforţările stomacului vomitator privind ţintă spre balta maroniu-sîngerie din closet. Am ţîşnit afară din budă şi mi-am luat geanta de la masa unde am băut. Mă ţineam cu mîna dreaptă de gură şi unul din cei doi bătrîni şi-a ridicat privirea spre bine şi a izbucnit în hohote. Am ieşit din „Speranţa” cu mîna la gură. Aşa şi nu am plătit.

Ion Buzu