POETA FARA NUME

Aş vrea să pot spune despre această carte, ţinând cont de coperta sa, că e ca şi cum ţi s-ar servi un ceai bun într-o ceaşcă murdară, însă, din nefericire, textele propriu-zise scârţâie încă şi mai tare decât aspectul exterior al cărţii, care, altfel, e acceptabil, fiindcă poate fi luat drept comic şi-atât. Dacă autoarea acestei cărţi ar fi luat-o ca pe o glumă, nici nu era cazul să i se acorde volumului o oarecare atenţie. Contrar aparenţelor, Nina Caraman debutează în 2011, în Chişinău, cu volumul de poezie „Poeta fără nume...”, în format samizdat, şi se atârnă cu o maximă seriozitate vis-a-vis de acest volum. Primul lucru care sare în ochi, ţinând seama de titlul cărţii, e că pe fiecare pagină de poezii, sub orice titlu, găseşti semnătura „Autor: Nina Caraman”, un act poate compensatoriu faptului că în titlu poeta nu are nume. Anumite pagini de poezii se repetă (de exemplu p.25 şi p.27 sunt identice) şi cartea abundă în greşeli gramaticale.
Dacă despre alte cărţi mai puţin reuşite pot cârcoti cum că autorii s-au grăbit, că nu le face bine un început mediocru, un volum ca „Poeta fără nume” este o gogomănie pentru viitorul oricărui poet decis să păşească-n literatură cu aşa ceva. Cele mai serioase defecte ale volumului sunt: sintaxă ciuruită de greşeli gramaticale, ca un pulover a cărui textură întregime a fost mâncată de molii, absenţa mesajului, inabilitatea limbajului poetic şi schimbarea mult prea frecventă a conectorilor logici, de la un vers la altul, de aici şi incoerenţa. Le-am putea trece pe toate într-un singur cuvânt - agramatismul, care-i o barieră destul de mare până şi pentru simpla lecturare a textelor, ca să nu mai vorbim despre înţelegerea lor.
Citind cartea, ai senzaţia că autoarea nu îşi poate ţine în frâu propriile cuvinte, că nu le posedă, că textele sale sunt scrise descumpănit, prin acumularea unor frânturi de lexeme, luate din stânga şi dreapta, cuvinte care nici măcar nu au fost supuse efortului de a fi sudate într-un întreg cât de cât logic, iar efectul prim este preţiozitatea şi ruperile mult prea frecvente ale coerenţei: „Poveştile care se spun prea clar/ vreau să mă aştepte dorurile/ compătimirea sufletului cuprins de flăcări/ mă cuprind ameţelile, încălcarea!/ Dacă mai fi îngropat prea repede/ aş fi ieşit din noroi cu unii/ intratam către tine/ cu lacrimi în ochi am stropit pământul/ de când vrei să fii mai sincer cu mine/ pământule te-ai risipit cu optimism;...” (Şansa de a fi invizibil, p.21) sau „Harta care a fost/ citită într-un gest/ spărgătorii de ghiaţă/ care împart/ toate lunile, verile ernile/ toate anotimpurile/ care duc şi vin/ pleacă cu voi/ se întorc pentru/ a citi/ o singură impresie...” (Răzvan, p.31). Acolo unde scrie „verile ernile” autoarea nu face nicio aluzile la scriitorul V. Ernu, pur şi simplu nu ştie cum se scrie corect anotimpul iarnă.
Volumul conţine şi câteva texte patriotice, lucru pe care-l putem detecta şi după titlurile respective: „PLDM” (p.4), „Politică în cuvinte” (p.5), „Moldova printre gânduri” (p.6), „Ţara MOLDOVA” (p.24), „Despre lucrurile natale...” (p.28), „Moldova e a noastră” (p.38) „Aici în Ţară!” (p.43), „Istorie în cuvinte” (p.45). Textul „Ce e cu mine?” (p.3), deşi titlul său nu te duce aţă cu gândul la patrie, este o poezie patriotică sută la sută: „De mii de ani Moldova/ Tu eşti unică/ Ai creat valori inestimabile/ Ai zmuls din ţară vecinică/ O coroană de amintiri/ Lăsaţi voi lume sfântă/ Să cutezaţi în largul de demult;// Izvorul ce se scurge/ Pe peceată a fost scris/ Cuvinte-nşiruite de nedescris/ Aţi cutezat voi libertate;/ În România aţi parcurs/ Până la gratii/ Ma-i ai ceva de spus?/ Cuprinde tot pământul/ Steagule din legături/ Scoatene din leagăn pe noi fii;/ de-o vecnicie-ţi spun.” (Ce e cu mine, p.3). Poezia aceasta, pe lângă minusurile mai sus menţionate (paragraful doi), pătimeşte şi cu tonul său emfatic, plus că are acel aer de compunere de clasa a IV-a, când elevilor li se cere să scrie ceva frumos despre patrie, iar ei o divinizează în fel şi chip, fără să-i cunoască istoria.
Un capitol aparte de discutat ar mai fi şi paginile cu care finalizează cartea, s-ar zice, un nou suflu al modei, în Chişinău, aforisme scrise în fragedă tinereţe. Nişte fraze ridicole şi absurde („Din considerentele mele nu-ţi pot explica consecinţele mele”, „O mână a rămas pe zăpadă albă şi un picior în casă. Un întreg omul!!”, „Sunt fără motiv de care eu mă ţin şi unul care evit cauza”, „Televizorul care vede oamenii din spate”) sau pur şi simplu banale şi atone („Vei fi unic în felul tău”, „Dornic de a fi singur”, „Ştergeţi faţa cu roua vieţii”, „Hai cu mine viaţa mea”, "Gesturile curg lanţ”, „Cuvântul meu care este unic”). Pe toate acestea autoarea le numeşte „Citate şi expresii”.
Dacă e să spun şi despre ce mi-a plăcut, „Pisica mea” şi „Mesageru vremii” sunt două poezii care, dacă ar mai fi lucrate un pic la nivel de sintaxă, ar fi nişte texte acceptabile. O să citez doar „Mesageru vremii”, un text legat, construit jucăuş, marcat de un uşor erotism, cu toate că, înspre final, în mod previzibil, autoarea se cam împotmoleşte (p.20): „Când mă dezbrăcam eu/ el se uita la mine/ îţi spuneam că ai să rezişti/ Mă uitam pricepută la ele/ ele se uitau pricepute la mine/ Te amuzai ele se amuzau/ Mă prindeai de semafoare/ Era, era doar un mini început/ Şi pe cei mai idioţi, dintre cei mai idioţi,/ nu le zic nici pe nume/ mă joc cu ei,/ Asta aţi vrut să ştiţi/ asta am vrut a vă spune/ sunt vie frântă/ tăbărâtă peste graniţe/ mă năucesc confraţii/ sparţi/ din smalţul/ de pe/ opaiţi/ treziţivă”.
Însă chiar şi cu această picătură de poetic, cartea este una slabă, falsă, rizibilă, plată şi contradictorie. „Poeta fără nume...” ar fi funcţionat oarecum, dacă ar fi fost scrisă în scopul unui semn de protest la cărţile de duzină, ce se publică în prezent, dacă rostul ei ar fi fost ridiculizarea agramatismului, dar am îndoieli până şi cu privire la necesitatea unei asemenea forme de revoltă (adică tot prin tipărire, mai degrabă nu). Luîndu-se în serios cu acest volum de debut, e lucru limpede, Nina Caraman mai are mult de muncit cu scrisul ei. Iar un pas mare (şi necesar), pentru început, ar fi să se înveţe a scrie corect în limba română.


Ecaterina Bargan