Arca, Nr. 4-5-6 / 2011


"Voci în vacarm"

Vasile Dan


CATEGORIC, „O VOCE" în vacarmul public, dar şi intelectual de astăzi, este aceea a lui Vasile Gogea, eseist sagace, bine informat, dar şi prea puţin vizibil. Identific ca principală cauză autoizolarea autorului ca opţiune proprie, impusă de el însuşi; apoi prozator rar (intempestiv, vreau să spun), uneori poet. Un scriitor nu atît nedrept receptat cît aflat în penumbra marelui spectacol literar, intelectual, la vedere astăzi, rol pe care şi-l asumă parcă resemnat. Mai mult, Vasile Gogea se plasează singur într-un mediu expus, deschis bruiajului cacofonic al tuturor nepoftiţilor: cel al blogului. Chiar în acest mediu, ce creşte şi se umflă în voie, sălbăticit în limbaj şi umoral pînă la exces în reacţii, vocea lui Vasile Gogea se aude, contrastează contrariind prin fineţea nuanţei şi a bunei măsuri, a echilibrului şi motivaţiei culturale la fiecare afirmaţie, la fiecare idee.

A publicat puţin, sporadic, discontinuu, parcă ezitant: proză scurtă („de obicei concise, concepute riguros şi auster pînă la rigiditate, naraţiunile lucrează cu imagini anamorfizate" – Ioan Holban) între 1988-2002. Dar şi poezii ciudate ca formulă, în afara oricărui canon liric de astăzi („Propoieziţii", 1998), pendulînd între aforism şi experimentul expresiv abstract. În amîndouă genurile parcă autorul calcă nesigur pe propriile picioare, nu se simte, mai clar spus, acasă. Acasă este însă întru totul autorul în eseu sau microeseu („Re-citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului", 2000, „OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Inacu", 2002 ş.a.), extinzînd puţin genul, în publicistica de idei şi atitudini, inclusiv în interviul adevărat. De două ori rar: prin temele puse la bătaie şi prin valoarea excepţională a interlocutorilor. Aici Vasile Gogea nu numai că nu ezită, dar se simte ca peştele în apă. Din această categorie face parte şi ultima sa carte, subţire ca număr de pagini, dar preţioasă ca un testament moral, cultural, şi nu numai, ce te include şi pe tine dacă eşti un cititor atent. Este un „dialog" (la rigoare, trialog, dacă nu presupunem că cei doi excepţionali interlocutori fac o singură parte) de la începutul anului 1990. Mai exact din aprilie, odată cu prima vizită în ţara pe care sufleteşte nu au părăsit-o niciodată Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

Ideea publicării dezbaterii în carte (în revistă apăruse chiar atunci, în 1990, în „Astra") este surprinzător de profitabilă, micul banchet intelectual nefiind deloc datat. Asta se întîmplă prin raportarea la situaţia ţării noastre de astăzi, din 2010, (mă rog, 2011), implicit sugerată de Vasile Gogea. Cel care se află tot timpul la înălţimea interlocutorilor săi, prin natura şi subtilitatea întrebărilor, prin regia întîlnirii, prin atitudine şi consecvenţa principiilor. O raportare 1990 vs. 2010 sub toate aspectele, şi politic, şi intelectual şi, mai ales, moral. Par vizaţi, prin atitudini şi idei, intelectuali de astăzi: unii partizani, fără rezerve, ai puterii politice, oportunişti în sinecura acesteia, alţii ostili ei sau măcar rezervaţi, şi prin asta izolaţi, cînd nu de-a dreptul ostracizaţi, ceilalţi ezitanţi, laşi, cu capul în nisip, lucrînd la opera proprie care, desigur, ea singură, precum odinioară, îi va absolvi de contigenţă.

E un „dialog" despre „culpă" (nu sînt evitate ipostazele ei sesizate încă de Karl Jaspers – metafizică, politică, morală, personal-juridică – insistîndu-se pe ultima). Despre transformarea societăţii civile româneşti în „populaţie" dependentă fiziologic de „conducător", cu unicul ei scop, de supravieţuire. Despre democraţie ca sistem politic imperfect desigur, dar perfectibil şi, de ce nu?, costisitor (se întreţin, se plătesc instituţii, care nu trebuie demonizate, parlamentul în primul rînd, care într-o democraţie funcţională trebuie să fie adevărata pîrghie şi miez al puterii, alegerile libere şi corecte, la timp sau anticipate, locale, centrale sau prezidenţiale, partidele politice, pluripartidismul indispensabil, respectul opoziţiei ca joc şi alternanţă într-o democraţie, referendumurile oportune, dar şi cele „pseudo" etc.). Despre democraţie versus dictatură, totalitarism ori „democratură" (conform noţiunii lansată de Jean-Francois Revel, înţeleasă ca mod pervers de mimare a democraţiei autentice prin mijloacele dictaturii, inclusiv cel al controlului vieţii persoanei private, al gîndirii, relaţiilor şi atitudinilor acesteia).

A învăţat ceva nou intelectualul român după 20 de ani de rătăcire prin deşertul tranziţiei? Aici vrea să-şi aducă, în mod subtil, Vasile Gogea cititorul. Se mai închină el la idoli? Le mai scrie el ode şi li se mai face el scut de apărare? Mai este el laş, cu capul în nisip? Priveşte, şi dacă da, vede ceea ce se întîmplă în jurul lui? Este el o cutie de rezonanţă a acestei realităţi?

O temă aparte a întîlnirii în trei este rezervată „minciunii" şi „adevărului" în practica vieţii cotidiene, publice, sociale. „În fascism (spune Virgil Ierunca) există o coerenţă absolută între ceea ce propunea Hitler şi ceea ce se făcea". Comunismul, în schimb, instaurează „absolutul în cetate prin minciună" (p. 38). Mai departe, acelaşi Virgil Ierunca despre realitatea din 1990: „Minciuna este astăzi, de la vodă pînă la popor şi pînă la prostime, prezentă" (p. 41). Monica Lovinescu nu credea în 1990 în profeţia lui Silviu Brucan, aceea atît de cunoscută astăzi, că românii au nevoie de 20 de ani pentru a atinge democraţia. Ea nu speră, ci crede pur şi simplu că o vom atinge repede, repede sub imperativul somaţiei istoriei. Chiar dacă vom rămâne cu sechele. Vede la români, spre deosebire de alte popoare din jur, evoluţii politice, economice şi sociale prin rupere de direcţie şi sens istoric. Dar şi de viteză. Doar în privinţa sechelelor, din nefericire, a avut dreptate. Adică, mai clar, spune Monica Lovinescu: "…avem de luptat cu o mentalitate din care, din păcate, a rămas ceva: o propagandă pe care atunci cînd o vedeam de departe credeam că nu va da roade. A dat. Iată că purtăm în noi sechelele, reflexele omului nou, chiar dacă nu însuşi omul nou. Iată că totul este foarte greu, iată că totul este posibil" (pp. 47-48).

Ne privim în „dialogul" lui Vasile Gogea, după 20 de ani, ca într-o fotografie veche, mai bătrîni dar, vai, aceiaşi. Deşi ne lăudăm a fi alţii. „O voce în vacarm" ne trage de mînecă chiar în mijlocul buimăcelii. O voce precum a oricărui intelectual neversatil şi exigent cu propriile sale idei şi atitudini publice. Ceea ce e, din nou, mare lucru.