Ion BUZU

Ion Buzu



Iar m-am pişat în Nisporeni

Era în perioada cînd învăţam la frecvenţa redusă şi treceam foarte rar pe la facultate. Aveam ore două săptămîni pe semestru şi cinci zile examene. În rest, nu găseam vreun motiv sau obligaţie care să mă facă să mă trezesc, hai să zic, pe la 7.40, aşa cum obişnuiam să o fac timp de 13 ani cît am fost în liceu. Şi spuneam că trebuie să fac ceva, măcar să improvizez un mic sens, să funcţioneze cît de cît, să mă scoată din casă altceva în afară de dusul la veceu. Simţeam cum încep să putrezesc puţin cîte puţin. Mă vedeam cu foarte puţini oameni, toţi pe care îi ştiam au intrat pe la facultăţi şi fiecare îşi avea modul său de viaţă, propriul program stabil în care eu nu intram, îşi aveau motorul său. Mie mi-a rămas patul şi internetul.
Îmi veni ideea să stau în bibliotecă şi să citesc autorii pe care mereu îmi spuneam că e musai să-i citesc. Erau: Deleuze, Foucault, Jung, Nietzsche, Schopenhauer, Heidegger… Îmi parea o idee entuziasmantă, adică să mă trezesc dimineaţa, să urc în autobuz doar ca să-l citesc pe Nietzsche. Dar de fiecare dată adormeam pe masa la care citeam şi mă trezeam tresărind, apoi iar adormeam. Două – trei ore eram în agonie, între somn şi stare de veghe, nu puteam întinde capul pe masă că, mă puteau da afară, dar adormeam cu bărbia în palmă, apoi cu capul pe o parte şi cu capul aplecat. Mă trezeam cu dureri oribile de faţă, gît şi frunte, de parcă ar fi lovit cineva în capul meu. Ceilalţi din sală se tot uitau lung la mine cînd tresăream din somn.
Pentru mîncare nu-mi permiteam să cheltui mult şi îmi luam nişte dulciuri mai ieftine de la cel mai aproapiat supermarket, plus două mere în buzunar, cam asta era hrana mea pentru o zi. Uneori, cînd aveam în buzunare doar bani de drum, cele două mere plus nepăsarea mea erau suficiente. Ieşeam din sală ca să mănînc, dar uneori îmi venea ideea să dau la o parte toate cărţile din faţa mea, să aşez frumuşel cele două mere, să scot un cuţit din buzunarul hainei şi să tai merele în cîte opt felii fiecare, să le mănînc încet, cu ochii închişi.
A durat viaţa aceasta în bibliotecă vreo trei luni. Poate mai mult. Şi mereu luam cărţile cele mai complexe de la secţia filosofie. Mereu aşteptam pe cineva din bibliotecare să-mi spună că sunt unul din rarii tipi care citeşte aşa autori, ba chiar nu a văzut pe nimeni în ultima vreme să se atingă de ele, că mă admiră şi ar vrea să mă cunoască, să comunice cu mine, să întrebe de ce tot vin în fiecare zi şi citesc cărţi neînţelese de cei mai mulţi. Dar tipele acelea antipatice pălăvrăgeau întreaga zi tulburîndu-mi lecturile şi somnul dureros şi nici măcar nu-mi permiteau să-mi mănînc cele două mere aşa cum eu îmi imaginam.
În aceeaşi perioadă îmi simţeam orice formă de voinţă strivită, moartă încă din muşchi, sau, mă rog, organul din care se naşte; voinţa zăcea putrezită în mine. Acel Motor care odată mă făcea să merg acolo sau la acel magazin, la acea clădire, să iau acea cană sau acea furculiţă sau orice altă acţiune; acum acel Motor se dovedi a fi o iluzie amărîtă timp de 13 ani, timp în care nu am învăţat nimic altceva decît să tocesc pentru şcoală. Am devenit cel mai inutil odată ce am refuzat să fiu o piesă în Motor.
Era perioada cînd nimic nu se întîmpla, o, dar chiar nimic. Am ajuns să nu înţeleg rostul vacanţei sau a zilelor libere în general, simţeam arbitrarietatea ca fiind la origine a tuturo astea.. Eram mereu în aşteptare, a unui sunet de telefon sau mesaj din partea cuiva, însă numai cei de la orange mă băteau la cap cu opţiunile şi anunţurile lor tîmpite. Tot aşteptam un om să intre şi să verifice dacă mai sunt viu, dacă mai sunt bun de ceva, dacă conştiinţa îmi e sănătoasă cît să pot ieşi afară, la veceu; dacă nu am uitat că există „afară”.
Mă gîndeam la colegii mei, care acum rîd în hohote de mine zicînd ceva de genul: „uite în ce hal a ajuns, învăţa cel mai bine, ba chiar era citea cărţi în afara programului şcolar şi rezolva lucrări la toţi care îi cerea să o facă, mie tot mi-a rezolvat în timpul recreaţiilor cîteva exerciţii; am rămas uimit, credeam că va învăţa undeva la inginerie sau mă rog, un loc de unde ar ajunge departe… dar priviţi-l acum…”.
Era în timpul cînd luasem două pastile, habar nu aveam pentru ce erau şi de ce le-am înghiţit, le-am găsit într-un buzunar. Trebuia să se întîmple ceva cu mine, să înghit ceva nou şi să simt cum o substanţă diferită intră în organismul me. Mă simţeam ciudat, îmi venea să caut alte pastile şi să le dau peste cap, orice tip de pastile pot găsi prin sertare, poate simt alte şi alte stări total noi şi străine mie. Dar am adormit la masa mea fără a şti dacă mă voi trezi. De fapt, chiar am pus pe masa de joc aşa o provocare, ar putea două pastile necunoscute să mă doboare, înghiţirea lor să fie ultimul gest al meu? Am pariat pe pastile să mă doboare. Mîine voi vedea. Şi înainte de a se întrerupe filmul conştiinţei îmi veni un gînd, nici cea mai vagă bănuială cum a ajuns la mine, gîndul că e timpul să-mi repar viaţa.
Era ora 11.34 ziua, m-am trezit la masa mea unde citeam. M-am ridicat, lampa era aprinsă, o cană stătea răsturnată jos, nu era spartă. Am ieşit, mi-am pus apă la fiert pentru un ceai şi încercam să îmi amintesc de ce m-am trezit la masa de scris, cum am adormit acolo, ce e cu durerea de cap şi în special de stomac. Apoi imaginea a pastilelor roşii îmi apăre. Da, da, exact, provocarea. Cele două pastile necunoscute pe care le-am inghiţit. Hm, se pare totuşi că nu au reuşit, la naiba, nu a reuşit nimic să doboare, la fel de inutile ca şi mine. Apoi gîndul - să-mi repar viaţa.
Am hotărît să mă trezesc peste o zi la 6.30. Cînd m-am trezit îmi veni brusc o durere respingătoare de cap, îmi spuneam: „bre, hai că înţeleg, vrei să-ţi repari viaţa, orice ar însemnînd asta, dar nici chiar aşa, deodată, la 6.30, după luni de trezire pe la 10-11; ia-o mai încet!”. Arunc cîţiva pumni cu apă peste faţă, dar durerea de cap nu se opreşte. E încă întuneric afară. Foarte rar văd această parte a zilei, la 6.40. de fapt, îmi amintesc doar de vreo 5 ori în acest an să mă fi trezit la aşa oră. Apoi am hotărît să plec la o companie de sondaje sociologice pe unde am avut treabă cu ceva timp în urmă. Am primit cîteva chestionare pentru un sondaj pe care urma să-l fac într-o localitate îndepărtată şi urîtă de tot, Nisporeni.
Iată-mă deci, în mijlocul centrului raional Nisporeni unde am mai fost odată. Da, îmi spun, uite clădirea primăriei, uite liceul. Uite barul în care am intrat disperat, înjurînd localitatea asta amărîtă fără un indicator de străzi, măcar să fie ruginit, prăfuit şi scris cu litere slavone pe, am intrat şi am vrut să beau ceva tare pentru a-mi face curaj, dar erau nişte tipi care începeau să întrebe de unde vin, ce anume caut pe aici, nu cumva speculez prin centrul lor raional, ce e cu haina asta albastră pe care o port, de ce albastru; m-am enervat şi am ieşit. Ei, acum spun că deja cunosc capcanele acestui loc, voi scăpa aproape fără cicatrici. Poţi fi surprins cît de bine capcanele îi cunosc pe tipi ca mine care cred că, uite, chiar azi s-ar putea să o scoată la capăt fără să fie tras pe sfoară.
Ei, pornesc eu cu 15 chestionare în geantă, fiecare avînd 20 de pagini pline cu întrebări ridicole la care aş rîde şi eu dacă mi s-ar adresa, l-aş trimite la plimbare pe operatorul care ar vrea să facă un aşa chestionar cu mine, dar, spre norocul sau nenorocul meu, eu sunt operatorul. Deci, îmi spun, îţi urez tonă de noroc tipule, care ai ales să-ţi repari viaţa în modul ista. Întrebările erau despre gradul de criminalitate în comunitate, gradul de securitate personală, cum justiţia îşi face treaba. Întrebări gen: vi s-a furat maşina, motocicleta, bicicleta, animale, obiecte din casă; aţi fost agresat fizic, sexual, verbal; aţi fost ameninţat, cu sau fără armă, aţi raportat la poliţie, de ce…
Am umblat mai mult de două ore aiurea în frig pe drumurile pline cu noroi fără să găsesc măcar un om cu care să fac un chestionar. Celine avea dreptate cînd spunea că satul e întotdeauna trist, cu glodul lui care nu se mai isprăveşte, cu casele unde pe oameni nu-i găseşti niciodată şi cu drumurile alea care nu duc nicăieri. Ce naiba! Unde sunteţi cu toţii? Unde v-aţi ascuns? Î? Se pare că sătenii s-au înţeles între ei să nu cumva să apară cineva care să accepte să facă un chestionar, probabil după ce am fost pe aici data trecută sătenii vorbeau între ei: „auziţi, hei, ascultaţi un pic, dacă vedeţi un băiat scund şi gîrbovit îmbrăcat într-o geacă albastră cu o geantă atîrnînd pe umărul drept, învîrtindu-se de colo colo fără nici un sens de parcă s-a rătăcit şi habar nu are ce face aici, să nu cumva să apăreţi în faţa lui! nu, nu cumva să încercaţi asta; iar dacă se apropie încet de careva dintre voi şi începe a vorbi ciudat, trimiteţi-l la plimbare cu o replică, ştiţi voi de care.”
Şi au dreptate, toată ziua urlam în mintea mea „ce caut eu aici, cum de am ajuns iar în Nisporeniul acesta împuţit, doar mi-am promis că nu mai calc pe aici, nu, nu, chiar nu mai calc!!” Dar, în sfîrşit, am găsit-o, stătea acolo, ascunsă bine. Soneria. Atîrna la o poartă. Ah, dragă sonerie, nu-ţi imaginezi cît de mult te iubesc. Mă apropii de ea şi o ating fin de tot şi zîîrrrr, zîîrrrr.
Iese o femeie avînd poate 45 de ani. Încep să trăncănesc „mă numesc ion buzu, particip la un sondaj lansat de fundaţia Soros privind gradul de infracţiune în R.M., nivelul personal de securitate şi cît de satisfăcută sunteţi de activitatea organelor de justiţie, poliţieneşti…”. Şi citesc întrebările din chestionar. Întreb ce crede despre activitatea judecătorilor şi îmi răspunde că nu a avut nici o legătură cu ei, nu poate răspunde,
„ei bine, dar în opinia dvs, cum vi se pare că îşi fac datoria?”
„nu ştiu, n-am avut de a face cu nici unul”. „Dar o părere despre acest lucru aveţi?”
„Nu, nu am. Plec, mi se arde mîncarea, gata!”
Şi încuie uşa.
E deja ora 13 şi am un singur chestionar îndeplinit din 15. Peste tot văd doar lanţuri şi lacăte uriaşe atîrnînd la porţi, de parcă mi-ar face în ciudă, exlamînd „neeaah, loser ce eşti, in your face!”
GATA!
Nu mai suport să mai caut pe drumurile cu case la sol. Asta însemna că trebuie să pîndesc pe cine stă prin curte lucrînd, sau să strig pe proprietar. Dar nu ştiu cum să strig. „Domn proprietar”? Ori să strig mai multe nume pînă îl nimeresc pe cel corect şi iese cineva din casă?
O iau spre blocuri. Acolo vor fi mai multe sonerii. Doar m-am îndrăgostit de ele. Acolo nu voi mai vedea lanţurile şi lacătele uriaşe care-mi rîd în faţă. Dar în scurt timp şi soneriile s-au dovedit a fi o falsitate, ba chiar o batjocură. Văzînd toate lacăturile la porţi mi-am dat seama că majoritatea datelor statistice sunt o minciună. Populaţia reprezentativă, adică eşantionul selectat pentru chestionar fie nu este acasă, fie nu are timp, fie pur şi simplu nu-i. Deci rămîn pensionarii, cei fără slujbe, cei deprimaţi şi cei în concediu. Deci iată cine vorbesc în toate datele statistice. Cifrele pentru care acum mă tîrîi de colo-colo să găsesc oameni care să-mi răspundă nu sunt demne de a fi crezute.
În fine, ajung la blocuri şi intru într-o clădire, apăs şi zîîrrrrrr. Iese un tip cu gura plină, mestecînd nu ştiu ce mîncare, pe barbă i se scurge o şuviţă din sucul mîncării din gură şi zice „ce vrei bă´?”. Eu iar încep a trăncăni „reprezint compania de sondaje sociologice care la solicitarea…”. Iar el se opreşte din mestecat, se uită la mine mirat şi în acelaşi timp foarte confuz, se uită la picioarele mele, îmi măsoară înălţimea cu ochii, clipeşte de cîteva ori, se uită la foile cu întrebări pe care le ţin în mîini, clipeşte, apoi spune „du-te băi de aici şi dă-mi pace!” intră şi trînteşte uşa după el.
Trebuia să notez toate refuzurile şi motivul lor. Şi apoi veniră, din ce în ce mai multe, refuzurile şi sunetul uşii trîntite. Replicile: „N-am timp.” „Nu vreau.” Nu merită, degeaba umbli.” „ce? Nee, în nici într-un caz, nu vezi că eu n-am treabă cu aşa ceva.” „Nu înţeleg nimic din ce spui.” „Gata, am înţeles, dă-i drumul de aici.” deveneau unicele lucruri auzite în următoarele 2 ore.
Deja nu le mai notam că deveneau plictisitoare şi nici măcar nu mă mai făceau să rîd. Ba chiar îmi venea să mă aşez undeva jos şi să încep a plînge, că-s un fraier că m-am trezit, ba încă la 6 şi jumătate. Cum spunea şi Celine: „într-o poveste ca asta, nu-i nimic altceva de făcut decît s-o tai”. Să mă urc naibii în microbuz, să ajung acasă, să caut iar tot felul de pastile, să le înghit şi să adorm.
Dar înainte de asta să încerc la o ultimă uşă. Sun şi un domn în cămaşă brună deschide. Încep cu introducerea mea şi el „hai intră, nu e frumos să stai afară. Ia loc, sunt sigur că eşti obosit şi picioarele te omor de durere”. Eu, confuz de tot îmi spun „ ce înseamnă asta, de ce a acceptat să răspundă, trebuie să fie nebun, e chiar ceva dubios la acest om, trebuie să fiu cu ochii în patru şi pregătit în orice moment s-o şterg”.
Deci, mă apuc să citesc întrebările.
„Aveţi armă?”.
„Da, sigur că am, puşcă de vînătoare. Winchester, model 1300. Acuş ţi-o arăt.”
„Nu, nu, nu. Nu e nevoie. Vă rog, să continuăm interviul…” şi văd mînerul gros, văd trăgaciul, văd ţeava, văd picătura de transpiraţie căzută de pe frunte pe mîna mea, văd piciorul meu tremurînd, văd pieptul meu mişcîndu-se în sus şi în jos din ce în ce mai repede.
„Uite-o, e o puşcă destul de bună. Priveşte şi permisul, e tot legal, scrie acolo în foile tale că e tot legal, scrie.”
„Îhî, mulţumesc mult, am scris.”
Deja eram pe jumătate paralizat de frică, tipul ar putea fi pe jumătate dus. Nu se ştie niciodată. Adică, mă primeşte în casă şi e dispus să răspundă la întrebările mele ridicole; m-aş mira să nu fie pe jumătate dus.
La sfîrşitul interviului îi cer numele şi numărul de telefon, aşa ne-au dat indicaţie. El se duce la seiful de unde a scos arma şi îl descuie. Rahat! Tipul poate e dus chiar mai mult de jumătate, acuş scoate puşca şi bah! creierii mei decorîndu-i apartamentul. Niciodată nu poţi şti pentru ce şi cui poţi fi util, niciodată nu m-am văzut decorînd apartamente, în special în modul acesta. Tipul, posibil să fie ca mine. Drăguţ, decent, lucid, amabil, suportabil, ca în final să o ia complet razna şi să-mi deformeze craniul. Apoi să se aşeze, să-şi aprindă o ţigară, să privească la geam, la sîngele de pe podea, să tragă un fum, să vadă ce marcă de ţigară ţine în mînă, să mai tragă un fum, să privească atent bricheta, să privească pe geam la copiii care se joacă şi cîntă chestii învăţate în clasele primare, să se ridice şi să zică „ce s-a întîmplat?”. Dar domnul a scos de acolo buletinul şi mi-l întinde:
„ţine, nu vreau să dau nimic fals despre mine, scrie tot de ce ai nevoie.”
Apoi mă ridic şi eu, îi mulţumesc, iar el:
„uite, o cafea nu am timp să fac, dar ţine nişte mere. Pe drum mai arunci unul în gură, ştiu că ţi-e foame şi greu. Ştiu cum e să-ţi fie foame şi greu.”
„Vă mulţumesc mult.”
„Eu îţi mulţumesc mult că ai trecut la mine şi am vorbit. Chiar mi-a făcut plăcere. Nu prea trec oameni pe la apartamentul meu, soneria nu a sunat de o bună bucată de vreme. Credeam că nu mai funcţionează. De aia am zăbovit cînd ai sunat, nu înţelegeam ce e cu zîrnăitul ăsta.”
„Mda, vă înţeleg, cunosc senzaţia. Mă bucur şi eu. Poate mai trec pe la dvs. data viitoare.”
„Numai bine.”
Cobor scările şi mă gîndesc că este ca şi mine, tipul se simte singur de tot şi peste tot. Atît de mult îl admiram. Mă tot uitam la merele pe care mi le-a dat şi nu încetam să fiu uimit. Apoi, parcă zeii au început să-mi facă cu ochiul şi refuzurile au luat o pauză. Se mai găsea cîte un cuplu tînăr care spuneau „bine, sigur, am timp cît e necesar”. Intru în bucătăria lor şi fac chestionarul cu băiatul. Ajung la întrebarea dacă a fost agresat sexual, dar nu rostesc cuvîntul „sexual” ci „fizic” şi acesta spune că da, a fost agresat fizic. El înţelese dacă a fost bătut, eu am scris că a fost agresat sexual.
„Cîte persoane erau implicate?”
„Trei.”
„Unde a avut loc incidentul?”
„În faţa blocului.”
„Aţi raportat poliţiei?”
„Nu.”
„De ce?”
„Nu a fost grav.”
„Aha, înţeleg.Vă mulţumesc.”
Şi plec.
Mai era cîte un om în vîrstă ce avea bunăvoinţa să mă cheme înăuntru, ba chiar să deconecteze televizorul şi să dea aragazul mai încet. Am făcut opt chestionare în total şi deja scăpam microbuzul. Am început să alerg, dar încurcam drumurile prin clădirile astea. Fug, fug – rahat, alte clădiri. Fug în altă direcţie – nu înţeleg, de ce aici sunt tufişuri şi, da, sigur, alte clădiri; staţi băi puţin, ce se întîmplă, unde-i drumul? Mă uit la ceas 17.06, microbuzul e la 17.30 sau la 17.00? O, nu, să fie la 17.30, altfel am păţit-o. Nisporeni e la 80 de km de Chişinău, în buzunar am exact 24 de lei, doar pentru drum. Cine să se tîrască la 80 de kilometri de Chişinău doar ca să mă ia? Mă tot învîrtesc printre clădirile alea şi, din bezna aia apare un bărbat, ţinea mîinile în buzunare şi fluiera. Întreb:
„Mă scuzaţi, cum pot ajunge la primărie?”
„La stînga şi înainte, apoi tot la stînga şi tot înainte.”
„Mulţumesc.”- îi strig din fugă.
Deja respiram greu de tot şi mă durea într-o parte; cînd eram a 12-a am numit orgnele într-o-partea stîngă şi într-o-partea dreaptă, pe mine mă durea într-o-partea dreaptă. Dar, hei, ce vrei de la mine, e deja 17.15 şi nici nu-s sigur dacă ultimul microbuz e la 17.30. Totuşi ajung la gara auto, văd microbuzul, încă nu a pornit, sunt salvat. Huuuu!!!. 17.25. Stau două minute să-mi revin şi îmi zic că ar trebui să găsesc un veceu sau nişte copaci sau măcar un zid surpîndu-se….orice, am de mers două ore şi Iisuse, am ţinut în mine azi toată ziua şi tot am sorbit din cafeaua pe care mi-a turnat-o într-o sticlă de Pepsi. Hm, nu degeaba locatarii aveau ciudă pe mine, gîndeau probabil „uite, nenorocitul acela mic, bea Pepsi, iar eu apă chioară, cum adică, eu să-i răspund la întrebări, să-i spun ce gîndesc şi el să bea în continuare Pepsi pe seama mea, să primească bani de la chestionarele pe care le face cu mine, iar eu tot cu apă chioară să o duc? Neeeee. Ia lasă-mă bre!” Totuşi am găsit un zid din care cădeau cărămizi şi m-am uşurat acolo. Era atît de bine, nu cred că se putea compara o altă senzaţie de eliberare cu ceea ce simţeam atunci.
Urc în microbuz şi îmi deschid geanta, văd merele. Iau unul. Muşc. Mărul unui singuratic ţinîndu-şi puşca într-un seif alături de buletin şi permisul de conducere, aproape ţicnit, aproape ca mine.
A doua zi, pe la 6.30 aveam deja ochii deschişi, sau cel puţin încercam să-i ţin deschişi.
Trebuia să termin celelalte 7 chestionare. Dar aveam o frică în gît. Atîtea refuzuri. Atîţia care nu-s acasă. Pe bune, Nisporeniul are imunitate bună la operatori de sondaje, cum m-aş putea pune eu cu aşa ceva? Nu ştiam, să cobor din pat sau să o las baltă. Totuşi am coborît şi am pornit spre staţia de microbuze să iau unul spre Nisporeni.
Am ajuns unde trebuia să ajung şi am decis să merg pe alt drum decît cel pe care l-am strabatut ieri. Poate de data asta vor fi mai puţine capcane. Însă nici o casă. Am tot mers şi mers, tot căutînd şi rugîndu-mă să apară cineva. Am mers aşa mai mult de trei ore şi nu aveam nici o foaie îndeplinită, spuneam într-una „Doamne, ce se întîmplă, ce-i cu locul ista, unde-s toţi, să se fi înţeles să se ascundă, într-o noapte oare chiar au reuşit să-i anunţe pe toţi? Sau poate eu oi fi retardat, un tip special de boală mintală, încă nedescoperită? Poate ar trebui să mă predau autorităţilor, să-mi studieze cazul rar de retardare.”
Dar am zărit o clădire mică. Îmi spuneam că nu prea cred să existe viaţă înăuntru, arată de parcă urmează să fie demolată. Intru şi văd o uşă, nu găsesc soneria. Îmi strîng degetele în pumn şi bat de cîteva ori. Şi, se întîmplă. Iese un băiat puţin mai înalt ca mine, privirea îi este îndreptată jos. Îi explic cine sunt şi cu ce mă ocup şi de ce am nevoie să-mi răspundă, el deschide uşa, se dă în urmă cu cîţiva paşi, privind jos spune încet de tot „Intră!” Încep să-i adresez întrebările:
„Vîrsta?”.
Privind jos, aşteptă vreo 30 de secunde şi fără a ridica ochii spuse:
„20”
Şi tot privea jos, un punct fix sau nu privea nimic, nu se obosea să-şi concentreze privirea asupra a ceva, probabil ştia că nu merită.
„Credeţi că nivelul criminalităţii în localitatea dvs. a crescut, a rămas acelaşi sau a scăzut?”.
Privea jos şi uneori doar făcea mişcări lente din cap, fără a ridica privirea.
„A rămas acelaşi” – răspunde.
Aşteptă vreo jumătate de minut după fiecare întrebare. Să fi fost semiautist? Răspundea greu şi privea doar jos. I-am mulţumit, el a dat din cap şi a răspuns încet, tot cu capul în jos,
„Cu plăcere, drum bun.”
S-a întors şi a început să meargă încet, de tot, de parcă măsura distanţa cu tălpile sau se tîra.
M-am dus la alt bloc, am sunat la o uşă. O femeie iese şi-mi spune:
„nu, nu, noi nu putem răspunde la aşa întrebări, nu ne ocupăm cu aşa ceva, criminalitate, nu; încearcă vizavi.”
Sun la apartamentul vizavi, iese un băiat de vreo 26 de ani şi spune
„mă scuzi, nu am timp, acum mănînc şi după asta plec îndată la serviciu, încearcă vizavi (apartamentul femeii dinainte) cei de acolo au tot timpul, eu îmi cer scuze”.
Intru în altă clădire, sun la o uşă, iese un tip căscînd a somn. Eu spun că fac un sondaj la solicitarea fundaţiei Soros şi toate alea. El cască şi spune:
„nu, eu…ei, nu mă pricep eu la aşa ceva, credeam că vrei ceva de mîncare, taman ţineam un leu în mînă, dar chestionare…nu. A da, şi în această clădire nu mai e nimeni, sus e un bărbat ca şi mine, nu cred că îţi va răspunde, aşa că…”
Ei, dar se mai ivea cîte cineva care dădea din umeri: „fie, dacă numai zece minute, hai, spune.” Cît de tare îi iubeam pe aceşti oameni, nu pot spune acelaşi lucru despre ei că mă iubeau fiindcă dădeau din cap a ciudă şi tot spuneau „parcă ai zis că numai zece minute, deja stau în faţa ta de 25 minute; măi da¬´ mare e biblia asta a ta”.
Intru în holul unei fete care locuia cu mama ei. Întreb citind de pe foaie dacă a fost ameninţată. Zice că da.
„Cu sau fără armă?”
„Cu armă.”
Îmi face semn să vorbesc mai încet, să nu audă mama ei. Eu mă apropii. Îmi spune că nu a ameninţat-o chiar aşa grav, doar a fluturat arma în faţa ei. Era un fost iubit. Termin chestionarul si ies.
Sun la altă uşă şi iese o ţigancă grasă. Se apucă să mă înjure. Din urma ei iese un bărbat şi o potoleşte. Dinăuntru aud: „alungă-l pe tîmpitul acela, nu vezi că te prosteşte?!” Bărbatul îi răspunde:”taci fă, intră înapoi şi taci că mie-mi e interesant.”
Îl întreb ce penalitate crede că ar trebui să suporte un tînăr care în viaţa lui nu a furat, dar comite totuşi un furt, un televizor color.
„Păi, muncă pentru comunitate. Nu, nu închisoare, e prea grav.”
Pun altă întrebare:
„aţi fost agresat sexual?”
„aş vrea eu. Nu, sunt blocat cu, ai văzut tu cu ce morman de carne şi nu am avut fericita ocazie să fiu agresat sexual pe stradă”
Termin chestionarul şi caut alt apartament.
În final, ora 16.25, îmi deschide un bătrînel, cam de statura mea, cu chelie, zîmbind, mă cheamă înăuntru. „Ia loc, acolo, da, pe fotoliu, ei, deamu stai aşa, da.”
Îmi dă numărul de telefon de la început. Trebuia să iau numerele de telefon la toţi respondenţii deoarece oamenii de la birou să verifice dacă într-adevăr am vorbit cu ei, dacă nu am falsificat chestionarele. M-apuc să-l întreb de infracţiuni:
„credeţi că nivelul infracţiunilor a crescut în ultimii 5 ani?”.
„Uite, eu am slujit în armata germană. Am şi medalie, pot să o arăt. Şi acum Igor e în Italia. Da, în Italia, am rămas singur, numai cu un om pe care nici nu-l cunosc bine stă toată ziua la mine îmbrăcat în pijama. Dar Igor nu a venit de mult, mai trimite cîte ceva bani. Igor – fiul meu.”
„Da, dar despre infracţiuni, ce credeţi, a crescut nivelul lor sau nu?”
„Eu îţi pot spune că am slujit în armata germană, dar acum m-am apucat de băut. Îs un beţiv, trec zilnic pe la barul din colţul acela, îl vezi? Păi de acolo zilnic îmi iau de băut şi mă simt bine.”
Tuşeşte şi spune:
„îmi cer scuze, dar înţelegi, eu beau şi, îmi cer scuze.”
Îmi zîmbeşte şi iar tuşeşte. Pun altă întrebare:
„dispuneţi în gospodăria dvs de bicicletă?”
„Da, am, acuş ţi-o arăt. Am şi doi nepoţi, Vasea şi Anişoara, acuş ţi-i arăt. Ehe, apoi cu bicicleta eu mă duc să-mi cumpăr de băut. Cum fără ea.”
Mă conduce într-un salon şi îmi arată nişte fotografii
„Uite nepoţii. Uite, aici sunt eu cînd aveam păr. Uite şi bicicleta, hahaha.”
Zîmbim amîndoi. El tot tuşea şi îşi cerea scuze şi îmi amintea că bea, a slujit în armata germană, dar acum e beţiv, nu prea face nimic şi se simte bine aşa. Am dat mîna şi i-am mulţumit. I-am zis că mă grăbesc. Am ieşit, aproape bucuros, aproape mirat. Nu ştiu, se pare că oamenii decenţi de aici sunt cei suciţi, mi-am zis.
Iar am alergat la microbuz, cu frica că alerg în direcţia greşită. Dar totuşi am ajuns la gară. M-am apropiat de zidul cela ruinat, m-am descheiat la pantaloni şi am început să urinez. Simţeam cum în sfîrşit mă eliberez de ceva putred din mine. Acele două pastile, acel Motor defect, nebunia din zilele astea două, nimic nu mai avea vreo importanţă în momentul acesta. Lumea avea sens. Simţeam că dacă am reuşit să ajung aici şi să mă uşurez, atunci nimic de pe lumea asta nu mă mai putea trage pe sfoară. Toată neputinţa ieşea din mine odată cu urina gălbuie. Mă simţeam de parcă aş putea cuceri lumea.










Nici un fir de înaltă tensiune acolo


În timp ce stau în pat, cu piciorul bandajat în două locuri, în regiunea genunchiului şi a gleznei, taică-meu mă întreabă ce s-a întîmplat în realitate.
Mă întorc pe partea stîngă şi-i spun că nu vreau să vorbesc. Vreau să dorm. Sunt obosit, mă doare piciorul şi am nevoie să mă odihnesc.
- O să dormi după ce spui adevărul.
În nici într-un caz nu trebuie să afle adevărul.
Îmi aduce pantalonii găuriţi la piciorul drept în regiunea genunchiului şi a gleznei. Fisurile par a fi produse de arsură. Îmi arată găurile de la haină şi-mi spune cu tonul vocii ridicat:
- Astea numeşti urme ale arsurii de rug? Cînd te împiedici şi cazi exact cu genunchiul în jăratec obţii aşa găuri mici în pantaloni şi aşa arsură mare? Tu nu te-ai ars căzînd cu genunchiul în foc. Spune cum te-ai ars! Nu-ţi dau pace pînă nu spui totul.
- V-am spus odată cum s-a întîmplat.
- Nu te juca cu mine, nu poţi să ascunzi ceva. Doar ştii că pînă la urmă aflu tot. Doar din ce ai păţit pînă acum nu ai putut să muşamalizezi ceva. Eu ştiu prea bine că arsura aia nu e de la foc. Am vorbit şi cu medicul care ţi-a făcut bandajul. E de la curent electric. Unde te-a lovit?
Nu vreau să-i spun tatălui meu asta, dar locul real în care s-a întîmplat chestia aceasta e o construcţie cu două etaje unde e instalat un transformator care nu mai funcţionează, dar e folosit pe post de conductor întrucît prin el trec fire de tensiune de 10kV, lucru de care nu ştiam, atît timp cît am folosit acel loc timp de cinci luni. Zăvorul de la uşă era defect, toate aparatele dinăuntru ruginite, nu se auzea nici un sunet. Mă gîndeam că e un loc abandonat. Un fel de no-go-zone, spaţiu de care Statul a uitat, l-a etichetat drept „inutil” retrăgîndu-şi controlul asupra lui. Am decis să-l transform într-un buncăr al meu. Un laborator propriu. Un loc în care să meditez, să nu dea de mine nimeni. Totodată consideram spaţiul respectiv ca fiind unul interzis, fiind în el deja încălcam anumite norme, lucru care făceau experienţele mai intense. Apoi am adus în această clădire unde era transormatorul dat foile mele cu terorism poetic. Erau hîrtii cu fraze gen în capul tău e un poliţist – ucide-l!, oamenii normali mă sperie sau nicio şansă să scapi. Foi pe care le lipeam prin sat cu un an în urmă. După care am fost descoperit că eu eram cel care lipea pe unde apuca fraze ca bine ai venit în iad! ori băi, eu chiar aş vrea să te ajut. Părinţii mi-au interzis orice lecturi subversive. Am dus un sac de polietilenă plic cu hîrtii de astea, plus tuburi cu clei, plicuri în care puneam poeme contemporane, subversive, utilitare, minimaliste şi pe care le puneam în porţi la oameni. Stickere, foi de mărimea A3. Cărţi de-ale lui Kropotkin şi Bakunin. Capitalul lui Marx. Nu sunt un om, sunt o dinamită: Nietzsche şi Anarhismul. Cărţi de Hakim Bey ca Pirate Utopias; TAZ: Poetic Terrorim, Chaos;, Gone to Croatans:Origins of dropout culture. Abolirea Muncii de Bob Black, Reţete pentru dezastru: Cartea de gătit a anarhismului scrisă de cei de la Crimthinc. Copii ale pamfletului despre mizeria studentului care a stîrnit revolta studenţească din Franţa în mai ’68 plus flyere cu slogane scrise pe ziduri în timpul acelei răscoale.
Sub nicio formă tatăl meu nu trebuie să afle despre locul ăsta care adăposteşte lucrurile enumerate. Nici că am avut acces la ele timp de cinci luni. Şi că am ales anume aşa loc pentru a le ascunde şi a-mi crea propriul laborator, un transformator.
Aşa că hotărăsc să inventez o poveste.
- Lîngă tabără.
- Care tabără?
- Murmur de Izvor.
- Nu înţeleg, cum te-ai electrocutat lîngă locul acela?
- Gardul taberei dinspre pădure, unde sunt stîlpi cu sîrme de înaltă tensiune. Nu ştiu, nu am văzut-o, era poate în tufişuri, dar m-am atins, nu-mi amintesc sigur cum s-a întîmplat că m-am trezit cum Petru, băiatul cu care am fost mă uda cu apă şi după aia m-a ajutat să merg.
- Deci, un cablu rupt? De la tabără?
- Da.
- Sigur nu ai sărit peste gardul lor şi ai atins transformatorul?
- Nu. Am mers numai pe lîngă gard.
- Nu spui minciuni? Ca aceea cu împiedicatul şi căzutul cu genunchiul în foc?
- Nu.
- Nu ştiu, mi se pare cam straniu. Cum pînă acum nu au reparat firul ăla. Atunci sun la Union Fenosa. Dacă e vorba de aşa ceva, trebuie să se ocupe de cablu acela cît mai urgent, pînă altineva nu s-a atins de el.
Eu m-am ridicat brusc. Nu se poate, numai nu la Union Fenosa. La naiba, nu credeam că se va ajunge aşa departe. Poate să-i spun adevărul? Dar nu pot, mă va crede nebun. Doar de cîte ori părinţii mi-au ţinut morală să fiu precaut cu lucrurile legate de electricitate. Şi mai ales, toate cărţile şi foile adăpostite înăuntru.
- Eu plec să cau o factură, să găsesc numărul lor de telefon şi să le sun. Mai întreb o dată, aşa s-a întîmplat?
Înghit şi ezit un pic.
- Da, aşa a fost.
Apoi tatăl meu aduce telefonul lîngă mine, uitîndu-se ţintă în direcţia mea fomează numărul de pe factură. Începe a spune că în satul Ratuş s-a desprins o sîrmă de curent, lîngă localul de festivităţi Murmur de Izvor. Apoi spune că nu minte, îşi ia toată responsabilitatea, dar în calitate de cetăţean e dator să informeze autorităţile despre aşa incident. Fiul său a fost curentat şi să vină cît mai repede să repare.
Fără a-şi muta privirea de la mine, pune receptorul în furcă. Mă priveşte de parcă nu crede nici un bob de orez din ce am zis şi o voi încasa grav pentru asta.
- Peste două ore vin băieţii să vadă unde e sîrma aia. O să le arăţi ce şi unde, o să le povesteşti fiecare detaliu. Acum nu mai ai cum să le torni poveşti celor de la Fenosa, cu ei nu glumeşti.
Taică-meu pleacă şi rămîn singur în cameră. Am două ore să inventez o poveste care să aibă sens. Aici vine testarea teoriei adevărului-coerenţă. Ce le spun celor de la Union Fenosa? Vor vedea că nu e nici un fir de curent desprins prin preajmă şi se vor prinde de îndată că mint. Mă gîndesc la toate cărţile şi filmele detective. La serialul CSI, cum încercau să pună detaliile cap la cap ca să găsească povestea în întregime. Asta trebuie să fac şi eu, doar că cu scopul opus, să găsesc detalii cele mai subtile pentru a construi minciuna pe care toţi să o creadă. Trebuie să fiu mai bun decît un detectiv. Rahat, dar CSI rula noaptea şi nu reuşeam să-l văd pînă la capăt, adormeam. Ce mă fac? Doamne, te rog, fă să fie un fir rupt. Doar asta mă poate salva!
O, nu, şi vor începe adevăratele probleme dacă nu găsesc nimic. Părinţii vor fi amendaţi sau sancţionaţi că au chemat degeaba echipa de la compania furnizoare de electricitate.
Peste două ore şi jumătate vine maşina cu doi tipi, în cămeşi pe care e scris Union Fenosa şi simbolul firmei. Au cu ei nişte dispozitive. Par a fi de CSI, investighează faptul cît de mincinos sunt. Ies în întîmpinarea lor împreună cu taică-meu. Şchiopătez.
Ajungem la tabără şi iese paznicul. Tatăl meu îi explică care e situaţia, că aici m-a curentat o sîrmă ruptă. Paznicul urlă că nu nici o sîrmă ruptă. Urlă că totul e în regulă cu tabăra. Cei doi băieţi mă întreabă unde s-a întîmplat incidentul. Le răspund că nu-mi amintesc bine. Eram în stare de şoc şi mi-am pierdut cunoştinţa cînd s-a întîmplat. Nu ţin minte cu siguranţă locaţia.
- Atunci cum ai ajuns la spital dacă ţi-ai pierdut cunoştinţa? – întreabă unul din ei.
Îi spun că nici eu nu ştiu.
Mă priveşte cu o sprînceană ridicată. Nici el nu mă crede. Probabil se gîndeşte că nici nu am vreo arsură la picior. Bandajul şi şchiopătatul sunt false.
- Auzi, hai nu ne pierde timpul şi spune ce s-aîntîmplat.
Privesc în direcţia transformatorului în care se află „laboratorul” meu şi vreau să-i zic să meargă acolo, dar nu o fac. Le spun că aici m-am electrocutat.
- Atunci vom căuta peste tot firul cela desprins.
Mergem toţi cinci prin tufişurile din pădure căutînd un fir de înaltă tensiune care nu există. Eu închid ochii şi şoptesc o rugăciune. Mă rog ca acesta să apară de undeva. Să existe. Dăm într-o parte şi-n alta tufişurile şi nici un fir de înaltă tensiune acolo. Dacă s-ar găsi acum un cablu rupt de la un stîlp, s-ar rezolva toată povestea asta şi am pleca cu toţii acasă, am da mîna unii cu alţii spunînd că ne-a făcut plăcere. Doar un fir de înaltă tensiune cer, nimic mai mult! Mă tot întreabă ăştia de la Fenosa „unde, unde”, iar eu răspund că nu ştiu.
- Cum nu ştii dacă zici că aici te-a bătut curentul?
- Păi, poate l-au reparat. Hai să mai cercetăm.
Mergeam cu paşi mărunţi privind jos încercînd parcă să găsesc ceva ce era acolo cu trei zile înainte. Cel puţin mă comportam astfel. Mergeam la deal şi la vale. Apoi iar răscoleam acelaşi teritoriu. Mă simţeam încolţit. De parcă aş fi într-un text de Kafka, în care trebuie să găsesc ceva ce nu există, altfel verdictul mă bagă la balamuc.
Brusc, îmi vine ideea să le deviez atenţia de la toată situaţia asta căzînd lat la pămînt. Să mă prefac că îmi e rău. Sau să mă opresc, să-mi desfac bandajul şi să le spun: „uitaţi ce rană urîtă. E o arsură de gradul trei. Cum vă pare, nu-i aşa că-i respingătoare? Uitaţi, mi se pare că se vede osul, uitaţi, sîngerează!!!”












































45 de secunde

Era aproape de 12 noaptea şi Max se trezi atunci cînd intrase fratele său în cameră. La TV rula un film, Max credea că este de Tarkovski, se hotărî să-l vadă, însă adormi.
Atunci, Max îşi luă graffiti-ul din ascunzătoarea sa, ieşi în afara curţii şi porni să vadă ce-i reuşeşte. O luase spre satul vecin şi se hotărî să scrie cu un stencil pe un stîlp fraza „oamenii normali mă sperie”. Zgîlţîi flaconul cu spray verde făcînd mult zgomot. Max privea nervos în toate părţile verificînd dacă nu e nimeni în preajmă. Cînd vedea farurile maşinilor ascundea flaconul sub geacă şi mergea liniştit, apoi cînd acestea se îndepărtau, scotea flaconul şi-l zgălţîi din nou. În interiorul flaconului este o bilă care, lovindu-se de pereţii spray-ului face mult zgomot, iar noaptea, acesta e de 3 ori mai accentuat, plus cîinii care sunt foarte atenţi şi latră în lanţ de îndată ce aud un zgomot suspicios, ca acela al unui flacon cu vopsea verde zgîlţîindu-se, fiind pe cale să scrie fraza „oamenii normali mă sperie”
Treaba cu această frază, cu graffiti-ul şi cu scrisul pe timp de noapte, fără a fi prins de nimeni începuse în ianuarie, cînd Max a decis: gata! pînă aici i-a fost sistemului şi mediocrităţii generale pe care o instaurează acesta. E timpul ca şi alţii să guste din iluminarea interzisă, ca şi alţii să trecă dincolo, dincolo de suferinţa vieţii cotidiene, dincolo de propriile limite, dincolo de barierele mintale impuse şi sedimentate, dincolo...
Max numea ceea ce făcea el „terorism poetic” despre care citise de la Hakim Bey. Ştia de poliţistul din cap care e în fiecare. Dar uneori, Max reuşea să scape de sub controlul acestui poliţist şi în acele momente se simţea puternic şi liber. De parcă putea face absolut orice. De parcă lumea nu era nimic altceva pentru el decît un loc de joacă. De parcă în timpul nopţii satul lui Max se transforma într-un atelier personal în care acesta îşi făcea arta sa subversivă. De aici şi ideea de a le face cunoscută şi altora libertatea aceasta, dar avea o şansă doar dacă acţiona ca un infractor, din umbră; o mînă ce scrie o frază pe zid şi se retrage. Hakim Bey scria că terorismul poetic trebuie să fie o artă brutală, interzisă şi, chiar ilegală; persoana care îl experimentează nu trebuie să-şi dea seama, cel puţin nu deodată, că ceea ce a văzut a fost artă.
Înainte ca Max să scrie cu stenci-ul, făcut de prietenul său Ion, care practica terorism poetic alături de Max, cu o săptămînă în urmă, Max a scris cu acelaşi graffiti, după o ploaie, cîteva fraze, repartizate pe tot satul. „Eşti sclavul unei lumi care nu apreciază nimic”, „Eşti o mască!”, „Care sunt dorinţele tale adevărate?”, „Lanţurile legii au fost rupte!”, „Satul ăsta este al nostru”, „HAOS”... şi simţea cum cineva va fi un altul după ce va vedea cele scrise.
Înainte de asta, Max începea să creadă că ceilalţi au înţeles că este un străin, că deja sunt pe urmele lui şi încearcă să-l demascheze, să-l dezgolească în faţa umanităţii. A simţit frica atunci cînd în timp ce lipea o foaie cu fraza “oamenii normali mă sperie” un bărbat îl văzuse. A privit la frază strîmbînd din gură şi l-a întrebat ce înseamnă toată treaba asta, de ce a lipit foia aceea şi ce sens are fraza de pe ea. Îl întreba din ce sectă face parte. Max i-a spus că e o lucrare practică la psihologie, studiază reacţiile oamenilor la vederea a ceva anormal. Individul a întrebat cum îl cheamă, unde trăieşte, cine îi sunt părinţii. Max i-a răspuns că-l cheam Andrei Guzun şi e din Logăneşti. Şi-a amintit de ce spunea Hakim Bey despre identitatea celui care face terorism poetic, trebuie să fie falsă. Teroristul poetic există doar în momentele în care iese din umbră să lipească fraza, acele 45 de scunde cît durează procesul, în restul timpului el nu există. Bărbatul a dat din umeri şi a mers mai departe. Lui Max îi tremura mîinile, scăpase de data asta, nici nu avea psihologia ca obiect de studiu, dar a fost o diversiune reuşită. De atunci a înţeles că în curînd va fi prins odată. Cei de la şcoală bănuiau cîte ceva. Şi Max se simţea că deja a fost judecat şi condamnat la un gen de moarte psihică pentru că este un străin, procesul a avut loc în absenţa sa. Se simţea ca în romanul lui Kafka, iar execuţia era doar o problemă de timp. O condamnare despre care i se amintea în fiecare moment. Înţelegea că devenise celălalt, devenise „ameninţarea” lor şi urma să fie capturat, dar totuşi nu renunţa să facă ceea ce facea...
Cu cîteva nopţi înainte, Max a văzut Fight Club. În timp ce hoinărea noaptea cu o cană de cafea în mînă, explorînd noi spaţii unde ar lipi fraze, se gîndea cum ar fi dacă şi alţii ar face terorism poetic. Dacă le-ar spune prietenilor săi despre chestia asta, să faci ceva cu scopul de a şoca. Să le povestească despre senzaţia puternică şi reală de libertate pe care o poţi avea cînd faci acest lucru. Îşi imagina cum se adunau noaptea vreo şapte băieţi, toţi cu foi, clei, graffiti. Cum scriau cu pietre fraze în mijlocul strazii. Ori lipeau copii printate color ale picturilor lui Salvador Dali, sau Picasso, sau James Koehline, ori Duchamp. Aşa cum în film recruţii în armata lui Tyler Durden se adunau să-şi facă tema pe acasă, exact aşa se vor aduna Max cu tipii pe care îi va iniţia în terorism poetic. Vor bea cafea împreună, se vor plimba prin pădure, explorînd noi teritorii ai atelierului. Apoi vor merge toţi înapoi acasă, se vor întinde în aşternut înainte ca părinţii să se trezească. Iar dimineaţa se vor preface cu toţii că au dormit în acea noapte, vor da din umeri cînd vor vedea o frază nouă scrisă. Ca într-un film pe care Max la văzut la TV, despre un tînăr aruncat într-o celulă dintr-o închisoare sărăcăcioasă din Texas. Erau doar două sau trei celule de tot. Iar gardianul dormea noaptea. Ba încă lipseau cîteva din gratiile de la geam. Astfel încît, cînd paznicul adormea, tînărul se strecura printre gratii şi ieşea în oraş. Se plimba. Intra într-un bar să bea o bere. Se uita la meci. Iar spre dimineaţă revenea în celulă. Şi făcea chestia asta aproape în fiecare noapte. Nu fugea cu totul. A stat închis o lună ispăşindu-şi pedeapsa. Dar de fapt, numai se prefăcea că a fost închis în tot acest timp. În fine, ideea lui Max era să înţeleagă şi să simtă, fiecare din cei care practică terorism poetic, că regulile,limitările şi convenţiile acestei lumi nu sunt atît de reale, că se pot strecura noaptea printre ele făcînd absolut orice, atît timp cît gardianul crede că dormi, cum orice om normal ar trebui să facă. Ba chiar mai mult, Max visa să facă o grupare, o comunitate ca Project Mayhem din Fight Club, în care fiecare membru să înveţe să se strecoare printre gratii în timp ce gardianul trage la aghioasă. Să înveţe că adevăratul gardian e în mintea fiecăruia.
Cu o săptămînă înainte de asta, Max scrise cu creta pe uşa unei alimentare „Haosul nu a murit niciodată!”
Înainte de asta Max văzuse filmul „Basquiat” în care acesta scria cu spray fraze: „Ca un ignorant în haine de duminică”, „Pluşul e sigur – gîndi el” şi picta pe copaci şi stîlpi şi dormea în parc, într-o cutie de carton; Max spuse ce fain ar fi dacă şi el ar scrie frazele, nu doar le-ar lipi.
Înainte de asta Max punea poeme de adi urmanov prin porţile oamenilor şi cutiile lor poştale sperînd să le ofere căldura de care au nevoie. Îşi imagina că atunci cînd va găsi poemul în plic, tipul va fi atît de şocat că cineva a avut grijă să-i pună un poem în cutie, unul cald şi calm, încît va crede că textul este chiar pentru el şi despre el.
Max considera că unica artă vie este ceea ce face el, încercările de a dărui o idee sau emoţie printr-o acţiune directă, fără editură sau galerie sau sală de concert. Arta lui va trebui să se intersecteze cu viaţa cotidiană. Spaţiul lui de lucru este zidurile, gardurile, pereţii autobuzelor, a veceurilor, manualele şcolare, scaunele şi băncile din clase. Lucrurile cu care intră în contact oamenii aproape zilnic. Dar acţiunea pe care o face un terorist poetic terorist trebuie să aibă efectul unui jaf, să provoace un sentiment de insecuritate în mintea celui care experimentează aşa ceva, insecuritatea că anumite idei sau reguli pe care le ştiau dintotdeauna, deodată încep să nu mai fie adevărate. Insecuritatea provocată de apariţia frazelor şi altor fenomene, că lumea nu funcţionează aşa cum ar trebui, cum au fost învăţaţi că ar trebui. Senzaţia asta va putea fi provocată numai cînd arta va purta masca infracţiunii.
Înainte de asta, Max vorbea cu cîţiva cunoscuţi, iar ei îi spuneau că nişte sectanţi au pus stăpînire pe satul lor. Dar sunt parcă ceva mai nou, nu martorii lui Iehova ori baptişti. Aşa ceva nu au mai văzut. Dar oricum, e timpul să-i pîndească noaptea şi să-i captureze odată şi odată, nu poate continua această dezordine. Că s-au săturat să vadă nebunii scrise pe stîlpuri şi pereţi, mai ales să nu ştie cine e cel care le scrie, măcar să-şi lase iniţialele.
Max le spunea să încerce să interpreteze ce sens ar avea frazele astea.
“Nu, nu, care fraze, păi gîndeşte-te şi singur, ce om sănătos la cap ar scrie oamenii normali mă sperie!. Ăştia sunt sectanţi din satele vecine, noapte vin şi îşi fac de cap cu religia lor. Trebuie să ne punem la pîndă odată, să-i găbjim de ouă taman cînd vor să-şi scrie versetele, să le băgăm pe gît foile pe care le-au încleiat şi să le fărmăm capurile. Nu, că altfel nu se poate. Mă îndrept într-o dimineaţă spre staţia de autobuze şi hop! văd o foaie prinsă de un copac, scrie pe ea: băi, eu chiar aş vrea să te ajut!, mai încolo văd altă hîrtie pe care scrie: nicio şansă să scapi! Să-i prindem odată şi odată, să le arătăm ce înseamnă să nu ai nicio şansă să scapi.”
“Bine, dar să mă anunţaţi şi pe mine cînd vreţi să ieşiţi la pîndă. Că vreau şi eu să-i văd pe sectanţii ceia, poate îi cunosc.”- îi spunea Max zîmbind. Se gîndea că dacă află nopţile în care va fi pîndit, va şti că nu trebuie să iasă în acele nopţi.
Stîrnea probleme în mod serios. Deja poveştile cu sectanţii le auzeam tot mai des. Max chiar se simţea că avea asupra satului puterea unei secte întregi.
Înainte de asta Max lăsa poeme şi fraze pe la colţuri, sub pietre, atent, fără a-l vedea nimeni, uitîndu-se într-o parte şi-n alta, ascunzîndu-se apoi în umbră.
Înainte cu o zi, el tot se ţinea din urma unei colege de clasă repetîndu-i că urmează să i se întîmple ceva. Să primească un dar cu totul neaşteptat. Max îi spunea că ştie despre ce e vorba, dar nu are voie să-i spună, va trebui să aştepte. În textul lui Hakim Bey scria că senzaţia de entuziasm poate fi provocată convingînd pe cineva că va moşteni o avere de care nu era la curent că o are, în modul acesta, persoana convinsă va fi motivată de un entuziasmul moştenirii să găsească căi mai intense de a trăi. De aceea, Max îi repetă patru zile la rînd că în curînd va primi moştenirea despre care i-a zis. Dar pe urmă colega respectivă nu-l mai lua în serios.
Înainte de asta, Max împreună cu Ion, lipise zeci de stickere, mici foi cu poeme şi fraze prin autobuze, microbuze, orice mijloc de transport în care urcau. Răspîndeau ciuma lor ciudată prin toate satele, lăsînd inscripţii prin microbuse. Odată cînd au coborît din autobuzul cu ruta Chişinău-Orhei, Ion a lipit din grabă un sticker pe piciorul unui pasager, exact după asta uşa s-a închis şi autobuzul a pornit, fără ca pasagerul să reuşească să-şi dea seama ce s-a întîmplat.
Înainte de asta Max tipărise zeci de foi şi stickere cu fraze, cumpărase 5 sticluţe cu clei, 2 lipiciuri mari şi în fiecare săptămînă ieşea pe la vreo 11 noaptea să facă terorism poetic. Le-a propus oamenilor un nou joc, alternativ sobrietăţii vieţii cotidiene la care erau supuşi... Noaptea, Max simţea că avea acea putere, puterea de a fugi, de a evada pentru cîteva momente, puterea de a-i ajuta şi pe alţii să evadeze. Noaptea nu avea nici o frică, era altcineva, reuşea să realizeze lucrul sălbatic pe care alţii îl antrenase să-i fie frică să-l facă.
Înainte de asta Max dorea să-i elibereze, era furios cînd i s-au rupt primele fraze i s-au sfîşiat, atunci el promise că va continua să lipească fraze atît timp cînd încă vor fi toţi orbi. Spera că poate cineva va sta mult timp în faţa foii lipite pe stîlp, ca un animal lovit în cap, cineva căruia i s-au activat impulsuri nervoase în lanţ, făcînd să i se contracte pupilele, iar muşchii pleoapelor să se contracte deschizînd ochii larg, fiind şocat de ceea ce ar putea fi el însuşi, apoi să se aşeze puţin, tipul fiind parcă paralizat, înţelegînd că încă nu e complet sufocat. Îşi imagina că oamenii stăteau cu urechile lipite de zid, căutînd o crăpătură, căutînd pe cineva în afara lui, Max dorea să le arate că este cineva dincolo de zid.
Modul cum făcea asta, era foarte mişto. Avea 2 locuri unde lipea foile cu fraze. Îşi găsea un loc mai întunecat unde mînjea foile cu clei, verifica dacă nu e nimeni prin preajmă şi ieşi cu foaia, aşa că timp de 45 de secunde trebuia să o lipească , dacă nu dorea să fie capturat. 45 de secunde, atît dura evadarea sa, timpul în care poliţistul din cap scăpa controlul ducîndu-se la veceu ori scărpinîndu-se la fund sau orice alte chestii pe care le fac poliţiştii din capul nostru. Apoi fugea, se retrăgea într-un teritoriu neutru, undeva unde era întuneric. Cel mai mult îl enervau maşinile care treceau des. Trebuia să întrerupă procedura ori de cîte ori trecea o maşină, dintr-un terorist poetic se transforma brusc într-un trecător apatic al orei 23:20, care în acel moment simţea că aparţine doar străzii.
Apoi venise perioada campaniei electorale pentru alegerile locale. Printre candidaţi la consiliul local era şi fratele lui Max. În locul afişelor cu poliţistul din cap ce trebuie împuşcat, apăreau îndemnurile de a vota pe cutare sau cutare candidat la primar. Max dorea să scrie: “nu votaţi pe nimeni căci toţi sunt nişte cărămizi în zid!” sau “orice buletin de vot e o cărămidă cu care îţi clădeşti propria închisoare!” Dar nu a lipit frazele astea deoarece şi fratele său candida, chiar dacă numai pentru un loc în consiliul local.
Peste o săptămînă a apărut o frază scrisă cu vopsea albastră, care nu semăna deloc a graffiti: “femeiea care a vîndut casa va vinde primăria”. Era despre un candidat la postul de primar. Zvonurile erau că fraza asta a scris-o cel care a scris chestiile despre poliţistul din cap. Chiar dacă enunţul despre primărie conţinea greşeli, toţi dădeau vina pe “noii sectanţi”. Era o diversiune perfectă pentru adevăraţii făptaşi.
Într-una din nopţi, în timp ce lipea un stencil cu “oamenii normali mă sperie”, trecuse mai mult de 45 de secunde. Ideea era că existau cîţiva ce-l bănuiau pe Max ca fiind „acela” care făcea toată dezordinea aici. În timp ce merse cu graffiti-ul sub haină, se opri o maşină şi un cunoscut coborî din ea. Îl întreabă ce face noaptea tîrziu şi îi descoperise spray-ul. Bătăile inimii lui Max îşi dublau numărul. Atunci îi spuse enervat: „băi, parcă te-am întrebat dacă nu cumva eşti tu ´acela´, şi ai spus că nu”. Atunci se mai opri o maşină, era un tip gras împreună cu alţii ce ţineau în mînă cîte o sticlă cu bere de 2L. Omul gras înjura, se făcea roşu de furie şi de bucurie în acelaşi timp, scuipa şi înjura. Lovea cu pumnul în gard la cîţiva centimetri de capul lui Max.
Suna la toţi prietenii săi: „veniţi că l-am prins...îl ştiţi pe ´acela´ care scria pe stîlpuri „la tine în cap este un poliţist – ucide-l!”, veniţi că nu o să vă vină să credeţi cine este, un prăpădit de copil, hai mai repede că amuş îl punem la supt. Da, da, îl păstrăm şi pentru voi”. Şi tot mai veneau maşini, nu, nici una nu trecea pe alături, toate se opreau să-l vadă pe •acela şi toţi urlau la Max, înjurîndu-l. „Băi, uite-te la tine, eşti un mucos şi te crezi cine ştie ce”. „Da’ ia spune, ce înseamnă „oamenii normali mă sperie?” Max încerca să le explice că mesajul este de a trece dincolo de limita normalităţii şi de a experimenta chestii pe care această limită ni le interzice. Să treacă dincolo de represiunea cotidiană. „Care represiune cotidiană, cei cu tine băi, din ce sectă faci parte?”. „Din secta libertăţii” – răspunse Max ţinînd pumnul drept încordat.
Maşinile se tot opreau. Erau vreo zece în total.
“Băi labagiule, tu înţelegi că ţi-ai dat drumul peste tot în satul nostru? Ce-ai făcut tu amu este ca şi cum te-ai masturbat peste tot satul.”
“Nu, eu nu am scris pe vreo poartă sau gardul cuiva, nu am murdărit nici o proprietate privată”- ripostă Max.
“Închide-ţi pliscul javră! Închide!”- urlă tipul gras şi mai lovi odată în gard la 5 centimetri de capul lui Max
„Dar fratele tău ştie? Eu dacă aş fi în locul lui, te-aş lega de un par, şi pînă nu-ţi mai poţi ridica mîinile, nu m-aş opri de lovit”.
Tipul gras urla „nu, eu mă duc la el acasă şi-i scriu pe poartă vreo 30 de fraze de acestea”. Apoi îl stropi pe Max cu bere spunind „te-am lăsa fără dinţi acum, dar am băut bere şi nu vrem s-o risipim degeaba”. „Uite măi la dînsul cu ce e îmbrăcat, el n-are ce mînca şi se ocupă cu huliganism de acesta sectant. Ce fel de om este aista?” Treaba era că lui Max îi plăcea să umble în ciupici pe stradă, iar haina îi era murdară de verdele spray-ului. Maşinile tot veneau, nu se mai opreau, strigătele şi înjurăturile continuau, tot mai violente încît Max ameţi şi se prăbuşi la pămînt. Credea că-l vor lăsa în pace dacă leşinase. Dar ei îl ridicau şi rîdeau „uite, fratele său l-a îmbătat şi l-a trimis să scrie pe stîlpi”. Se simţi de parcă era pe plutonul de execuţie, doar că execuţia dura 2 ore, nici un fel de moarte uşoară, Împuşcăturile în creierul său nu mai încetau. Brusc, uimit, se trezi cu gîndul că toţi se transformaseră în poliţişti, că le placea să-l interogheze şi să-l mutileze psihic pe cel capturat, cel care contesta ordinea publică. Însă iată că veni şi adevăratul poliţist, făcea parte din polişia rutieră şi patrula prin apropiere. De unde naiba aflase atît de repede! Dar la cîţi erau adunaţi în jurul lui Max, te-ai putea întreba mai bine cine nu aflase. Cu toţii doreau să vadă cine e acela. Poliţistul îi puse cîteva întrebări, îl fotografia, apoi fotografia flaconul cu spray, adună probe, începu să scrie într-un carnet, îl ameninţă că îi intentează un dosar penal. Îl întrebă ce clasă este, şi spuse că peste o zi, întreaga clasa a zecea va afla cine este Max în realitate, că el este o ruşine.
Apoi poliţistul se urcă în maşina sa şi o şterse.
“Şi acum ce facem?”- striga grăsanul cu sticla de bere în mînă.
“Am sunat la toţi pe care îi aveam înscrişi în lista din telefonul meu mobil. Ce facem cu el?
“Hai să-l lăsăm să plece acasă, e deja 3 noaptea.”
“Nu, nu. Îl luăm şi mergem împreună la el acasă. Gata, ştiu cum facem. Îi lipesc 40 de fraze şi foi cu ‘oamenii normali mă sperie’ pe poartă şi gardul casei lui, îl leg bine de poartă şi îi acopăr tot corpul cu ‘oamenii normali mă sperie’ Da, da, asta o să meargă. Dimineaţa părinţii lui o să-l vadă legat de poartă, o să descopere cum arată în realitate copilul ascultător pe care îl au. La fel şi fratele său, domnul consilier o să-şi cunoască şi el frăţiorul.”
Îl apucă pe Max de braţ şi-l aruncă în maşină.
Apoi Max se trezi deodată în fotoliul său. TV-ul era în funcţiune şi rula un film care se terminase. Se arătau lista de roluri distribuite. Filmul nu era de Tarkovski.