Interviul din "Timpul"

Interviu cu Mihail VAKULOVSKI,

realizat de Dumitru Crudu



- Cît de greu sau de uşor ai publicat romanul?
- Salutare, Dudu. Rockmanul „TOVARĂŞI DE CAMERĂ. Student la Chişinău” are o istorie mai stufoasă. Făcînd parte dintr-un proiect mai mare, care cuprinde trei romane, m-am gîndit să public în acelaşi timp trilogia, nu romanele pe rînd. Prima variantă a romanului a fost scrisă la Chişinău şi Bucureşti, fiind gata de mai mult de 10 ani, doar că de fiecare dată cînd mi-am zis să-i fac ultima corectură rockmanul mă prindea atît de tare în mrejele lui şi intram aşa de repede în atmosferă încît practic îl refăceam, în rescriam, ştii foarte bine despre e vorba. În minivacanţa de iarnă, traducînd o carte, am obosit şi mi s-a făcut o foame de scris incredibilă. Nu avea rost să încep ceva nou, pentru că nu aş fi avut timp pentru asta, apoi, mai am cîteva texte aproape gata, cum ar fi şi „Tot, aproape totul despre tati” sau „Footoaparatul”, la care ţin foarte mult şi tocmai de aceea nu-mi vine să le public, încă le ţin doar pentru mine. Am deschis iar „Tovarăşii...”, aşa, ca să văd cum sună, şi am picat din nou în capcana lui, aşa că... i-am mai făcut o rescriere. De data asta am fost uimit de cît de bine se leagă şi curge totul şi pentru prima oară am fost mulţumit întru totul de manuscris. Aşa că am hotărît – subit – să-l public, dar înainte de asta i-am mai făcut o operaţie estetică, adică am tăiat foarte, foarte mult din el, gîndindu-mă la cititori de data asta (aşa am făcut şi la „Nemuritor în păpuşoi”). Apoi am trimis manuscrisul la „Cartea Românească”, redactorului şef, Mădălina Ghiu, care a fost încîntată de text, acceptîndu-l imediat (cam toate mesajele dumneaei de după aceea au conţinut linkuri, aluzii sau faze din „Tovarăşi...”:), atenţie, e molipsitor!).



- Pînă acum, tu erai cunoscut ca poet şi eseist. De acum eşti şi romancier. În care dintre aceste ipostaze te simţi cel mai confortabil?
- Cînd scriu poezie sînt poet, cînd scriu proză – sînt prozator, iar cînd scriu o piesă de teatru tot scriitor sînt (ţin foarte mult la „nEUROCHIRURGIE”, piesa de teatru care mi-a apărut anul trecut la editura bucureşteană „Vinea”). Eu chiar mă simt bine cînd scriu, e adevărat că trăieşti stări diferite cînd scrii genuri literare diferite, dar caracteristica generală e plăcerea, în cazul meu. Cînd scriu, adrenalina mă cuprinde ca şi atunci cînd fac sport, e o plăcere din aceea dureroasă, cum spunea primul meu antrenor de karate, Valeriu Ciornei.



- În ce relaţie se află ficţiunea şi autobiografia în romanul tău?

- În relaţii de familie:). Ştii bine că propria biografie e foarte importantă pentru orice scriitor, chiar şi pentru un scriitor de romane SF. Dar romanul e literar, nu e documentar, e ficţiune, nu e jurnal, chiar dacă majoritatea personajelor sînt atît de vii şi pentru că au împrumutat trăsături şi chiar acţiuni ale multor cetăţeni cu care poţi să dai chiar acum mîna sau să schimbi două vorbe ori chiar amintiri.



- Pînă la urmă, despre ce e romanul tău?
- Dacă ţi l-aş povesti aş fi ca şi cocalarii care intră în sala de cinema cu pufuleţi şi cola şi comentează filmul în timp ce filmul rulează. De data asta nu sînt pe post de critic literar, aşa că vă las pe voi să descoperiţi despre ce e romanul...



- Unii dintre colegii tăi scriitori au fost deja traduşi în occident. Eşti invidios pe ei?
- Eu nu am sentimentul ăsta în program şi îi compătimesc pe oamenii invidioşi, invidia fiind un bumerang care îl loveşte pe cel care îl aruncă; e ca şi fumatul – îţi face doar rău. Altfel, poeziile mele au fost traduse în foarte multe limbi, au intrat în antologii, au fost publicate şi-n reviste literare, chiar acum o săptămînă au fost traduse şi citite de scriitori germani, de exemplu. Nu aş avea motive de invidie, dacă aş cunoaşte aşa ceva; din contra, eu mă bucur sincer de succesele scriitorilor români de pe ambele maluri, dacă sînt buni – şi îi susţin publicîndu-i la Tiuk, scriind despre ei şi promovîndu-i. Dar dacă aveai în vedere romanul, deşi a apărut abia joi, deja am propuneri concrete de traducere.



- Ce destin îi prevezi romanului?
- Unul luminos. A fost scris cu multă plăcere şi sper ca şi cititorii să se simtă bine în timpul lecturii, să se bucure, să se distreze şi să le fie şi folositoare cartea.



- Tu eşti şi critic literar: ce ai zice despre această carte?
- „Student la Chişinău” e primul rockman din trilogia „Tovarăşi de cameră” (care, de fapt, e un roman sută la sută şi poate fi citit şi fără ce va urma). O trilogie prin care trece Prutul, prima parte fiind despre studenţia chişinăuiană a personajului-narator, „tema” trilogiei fiind colegii lui de cameră din timpul studiilor. Personajul homodiegetic ţine scheletul „Tovarăşilor...” (în jurul lui învîrtindu-se cu graţie celelalte personaje, întîmplări, idei), el face facultatea la Chişinău exact în perioada marilor schimbări sociale, 1989 - 1993 (primul volum), apoi urmează 3 ani de muncă (perioada de tranziţie, cînd are loc trecerea dintr-o parte a Prutului în cealaltă parte); celălalt, al 3-lea volum, cuprinzînd perioada doctoratului la Bucureşti. 2 ţări frăţeşti, 2 lumi atît de apropiate şi totodată atît de diferite, lectura rockmanului te distrează, dar şi te pune pe gînduri, te face să te încrunţi, dar şi să izbucneşti în rîs, îţi face dor de locuri şi de (unele) personaje (muuulte şi pline de viaţă), există întîmplări reale, cum ar fi mitingurile de la Chişinău, personaje şi situaţii reale. Un anti-bildungsroman existenţial, scris cu umor şi ironie, într-un limbaj viu, autentic, cu elemente de roman epistolar, realist, istoric, naturalist, despre o lume plină de viaţă…



- Ai recitit-o tipărită? Eşti mulţumit?

- Nu a ajuns încă la mine obiectul, dar am citit ultima variantă, în pdf, pentru a da bunul de tipar, aranjată exact cum e acum în librării; am păţit ca şi-n vacanţa de vară, am vrut doar să mă uit un pic pe ea, dar m-am trezit re-citind-o. Dacă nu eram mulţumit n-o trimiteam la cea mai faină editură actuală. Rockmanu’ ăsta îmi place de mor!



(19 iunie 2011, Braşov)