nou pe Boomlit

Link to Boomlit

Nici o privire

Posted: 08 Jul 2011 11:49 AM PDT

José Luís Peixoto – Nici o privire
Polirom, 2009

José Luís Peixoto - Nici o privirePeixoto chiar e noul Saramago. Nu e superficial să spui asta. Mai ales la debut: stil parabolic, aproape de distopie, doar că (atenție) mult mai poetic. Plus că și Peixoto își formează o piele scripturală în punctuație, dar proprie; montajul vocilor întretăiate, de exemplu, în care îmi amintește și de „aruncatul cu ciobul” din Șotronul, din care am remarcat, de altfel, și motivul dublului în pielea fraților siamezi și a celor doi Iosif (tată și fiu), voci și personaje care în Cimitirul de piane (romanul de maturitate și ceva mai realist al autorului) ajung chiar să se confunde și continue una din cealaltă ca niște piese folosite pentru a repara pianele din atelier. Nu mă pot hotărî dacă aici e vorba de un film alb-negru mut, cât mai mult de o punere în scenă ca-n Dogville, unde dialogurile ca și casele sunt doar trasate cu creta pentru ca să vezi ce fac oamenii tot timpul. Cadre rurale prelungite până la limita suportabilului într-un cosmos mioritic apropiat ca procedeu de ceea ce vedem în filmul Odiseea spațială.

Nici o privire e o litanie continuă a unei lumi conduse de diavol. Spațiul mioritico-biblic unde ar trebui să aibă loc mântuirea lumii are în el un realism magic, dar negru, blestemat, dovadă o fac și personajele – blestemate până la a treia generație. Diavolul conduce lumea, nu Dumnezeu, natura e atotputernică, iar omul e subjugat de fatalitate. Lumea e sărăcită. Omul poartă aceleași haine și la înmormântări și la nunțile pe care le oficiază diavolul. O lume care vrea să se reîntoarcă la vârsta edenică a copilăriei, dar nu mai poate. Nu când nunțile și morțile sunt orchestrate răbdător de către diavol.

În Nici o privire până și lumina devine purtătoare de doliu: „soare, căldura lui e doliul meu luminos” spune Iosif, unul dintre persoanjele din panoplia biblică a romanului (Moise, Ilie, Gabriel, tâmplarul Rafael, Solomon, Taverna lui Iuda, Muntele măslinilor) în monologul despre soarele atotprezent, care-mi amintește de ochiul selenar din poezia romanticilor, care-i mereu prilej de reflexie poetică, fiind când luminos și plăcut, când aducător de secetă și întuneric. Toată panoplia biblică e aici ca să sublinieze absența lui Dumnezeu, dintr-o lume plină cu semnificația Lui, să arate că Dumnezeu, la fel ca stăpânii bogaţi care nu sunt niciodată acasă, dar se pot întoarce oricând, s-a retras din această lume și de aceea poate diavolul să o conducă.

De altfel, exceptând câteva propoziții reci, unele doar formale, cum ar fi datul de bună ziua, monologul arhipoetizat e singura formă de dialog și comunicare din tot romanul în afară de privire. E și dovada că personajele nu și-au pierdut sufletul, cu toate că nu se ascultă niciodată între ele, ci doar pe ele închise în clopotul lor de sticlă. Dacă e să asculte pe cineva din exterior, singurii care pot să le capteze atenția și să le vorbească inimii sunt diavolul sau vocea misterioasă din cufăr („poate că e o lumină înlăuntrul oamenilor, poate e limpezime, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le posedă”).

Siamezii mi-au amintit de pilda lui Solomon cu cele două mame. Înţeleptul e de data asta în pielea fierarului. Când se oferă să taie degetul siamezilor pentru a-i despărți şi tatăl se întreabă căruia dintre ei să-i taie degetul, fierarul propune să le taie amândurora. De atunci, n-a mai vorbit niciodată cu fierarul. Astfel siamezii au rămas uniţi până la moartea pe care aveau s-o împartă aşa cum şi-au împărţit viaţa.

Peixoto ne scoate în relief lumea de care suntem legați ca siamezii din roman doar printr-un deget, dar un deget la care nu putem renunța.