Carolina VOZIAN

Născuta pe 13.08.1994, elevă in cl. a 12a la Liceul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Fuck off!

M-am trezit dimineaţa, am deschis frigiderul să mănânc ceva, mama dormea şi nu era nimic comestibil,
înafară de câţiva cartofi copţi rămaşi de la cină , cu ceapă tăiată şi peşte afumat. Am vrut s-o trezesc pe
mama să-mi facă ceai, apoi mi-am zis să o las să doarmă, apoi m-am enervat pe ea, ce dracu, nu putea
să-şi pună ceasul să sune ca să-şi hrănească copilul?!
Plus la asta m-am trezit nu ştiu cum invers, visasem că m-am culcat cu proful de biologie, pentru 10 la
semestru. Aveam două note de 4 şi îmi era greaţă de el, de dinţii lui galbeni şi mustaţa aproape cheală,
cu vreo două fire de păr prin părţi. Visul în cauză mi-a început ziua pe o notă proastă. Am scos cartofii
cu ceapă, i-am mâncat repede, apoi mi-am dat seama că tre să-mi spăl dinţii, dar mi-am zis că-mi voi
lua Orbit. Mi-am luat sacoul care avea o pată pe el ,am înjurat-o pe mama, dar l-am îmbrăcat. Ea s-
a trezit şi m-a întrebat câţi bani să-mi dea. Mi-a mai zis că are numai 50 de lei , din care o să trăim o
săptămână, până la salariul ei.
- Ştii ce mamă, m-ai săturat, ai putea lucra mai mult dacă ţi-ar păsa de mine. Mâine e ziua mea şi tu
stai cu 50 de lei. Te doare-n cot de copilul tău.
- Dar… Andra…faci 18, ai putea şi tu să lucrezi, macar puţin, undeva…
- Tu ce, eşti proastă? Cum să lucrez? Eu am bac peste o lună. Tre să-mi plăteşti cursuri. Eu învăţ,
nu vezi? Parcă eşti toantă, mamă. Când te aud!
- Andra, puiule, iartă-mă, eu mai caut ceva de muncă, dar nu găsesc…iartă-mă, dar tu…nu te văd
învăţând, tu mereu scrie ceva la calculator, scrii…vorbeşti cu cineva…nu ştiu, numai nu înveţi.
- Ştii ce mamă, dacă nu te pricepi la nimic, nici nu-ţi băga nasul! Eu învăţ de pe net.
Scriu…referate. Citesc cărţi. Acum toată informaţia e în computer, dacă ceva. Mai închide gura
tu. Nu trebuia să faci copii dacă nu poţi să-i îngrijeşti normal . Iată mama Cristinei, i-a luat ore
adăugătoare la toţi profii la care dă bacul. Tu de ce nu-mi iai? Pentru că eşti o cârpă murdară de
podea şi nu-ţi pasă de propria fiică.
- Iartă-mă Andra…Iartă-mă scumpa mea… A dat să mă îmbrăţişeze şi am îmbrâncit-o în perete.
A intrat în odaia ei şi am auzit că plânge. Am ieşit trântind zgomotos uşa. Era şi mai enervată. Mereu
când îi zic adevărul se apucă să plângă. O face pe victima. Când o văd, îmi vine să vomit. Chiar că e o
cârpă de podea. Dacă a ajuns eu să-mi bat joc de ea, e proastă şi n-are tărie de caracter. Eu niciodată
n-am vrut aşa mamă. Eu vreau o mamă normală. Eu vreau o mamă care să se stimeze pe sine. Dar oaia
asta…of.
Mi-am dat seama că trebuie să merg la psiholog să-i povestesc toate astea, pentru că nu mai încape
în mine atâta stres. Nu încape! Maică-mea nu are grijă de mine, la şcoală m-am certat cu toate vacile
maneliste din clasă , plus la asta vine bacul şi nu reuşesc să învăţ nimic cu toate problemele în cap. Tre
să mă înveţe un psiholog cum să scap de stres, că eu prea le bag în cap pe toate.
Am căutat prin buzunare şi mi-am dat seama că nu prea am bani, mai bine zis aveam 5 lei şi 55 de bani.
Mi-am luat un Orbit. Mi-am scos cerceii din urechi şi am mers la cea mai apropiată casă de amanet. Erau
cadou de la mama, la 15 ani ai mei. Ea îi avea de la bunica ei şi bunia ei îi avea de la străbunică. Mi-am
zi s că nu-mi pasă, îmi trebuie doar banii.
- Buletinul vă rog, mi-a zis fata de la ghişeu.
- Pentru ce buletinul? Eu nu am buletinul cu mine, da ce, fără el nu se poate? Eu îţi dau cerceii, tu
îmi dai banii, nu-i aşa? Pentru ce buletin? Aţi înnebunit cu toţii?
- Calmaţi-vă, domnişoară. Puteţi să daţi cerceii şi fără buletin, doar că în aşa caz nu îi puteţi
recupera.
- Am zis eu că vreau să-i recuperez? V-am cerut eu asta? Nu-mi trebuie! Da-ţi banii pe ei, cât îmi
daţi?
- Aşa…100+300+35 de lei…435, domnişoară.

Bine, da-ţi-mi.
Am luat banii, ştiam că cercei costă în realitate mult mai mult şi aveau să-mi dea pe ei înzecit la un
magazin de anticariat, dar nu aveam chef să umblu tot oraşul cu ei.
Am mers la cea mai apropiată policlinică, nr 6.
- Aveţi vreun psiholog pe aici?
- Bună ziua, domnişoară. Da, avem, însă trebuie să faceţi înscriere.
- Eu vă plătesc acum. Lăsaţi-mă cu înscrierile dvs. N-am timp.
- Domnişoară, aici este policlinică de stat şi la orice medic se face preventiv înscriere. N-am nevoie
de banii dvs, am salariu bun. Nu puteţi merge acum la doamna psiholog, pentru că are pacienţi.
Dar la sigur aveţi nevoie de o consultaţie.
- Ştii ce! N-ai ce-mi da tu mie sfaturi! N-ai ce-mi zice de ce am nevoie şi de ce nu! Auzi, specialist s-
a găsit, toţi sunteţu aşa deştepţi în ultimul timp.
Am ieşit, lăsând-o pe doamna de la ghişeu să-şi facă cruce mai departe. Eram bombă atomică. Eram
război pe două picioare în momentul acela. M-am întors în policlinică şi am alergat pe la toate etajele. L
etajul 5 am găsit o uşă cu inscripţia Psiholog. Am intrat.
- Bună ziua. Eu sunt fără înscriere, dar că plătesc aici, de două ori mai mult decât costă consultaţia
dvs.
- Salut. Iată că nu a venit un pacient care s-a înscris aşa că ai o oră liberă. Stai jos. Relaxează-te.
Să-ţi fac un ceai? Eu sunt Elena. Tu cum te numeşti?
- Andra. Cafea vreau să-mi faci.
- Cafea din păcate nu am.
- Ok. Dar nu vreau nimic. Nu am venit aici să beau ceaiuri.
- Bine Andra. Ce frumos prenume ai. Ai părinţi inspiraţi cred că . Tu ce faci? Înveţi? Câţi ani ai?
- 18, mâine. Dar n-are absolut nici o treabă cu vizita mea la dvs.Terminaţi cu întrebările şi
cercetările astea personale. Nu am venit aici să discut despre mine cu un om străin.
- La mulţi ani, deci! Bine, dar de ce ai venit? Hai să începem de la asta. Care e motivul?
- Am venit să vă întreb un remediu contra stresului. Mă irită totul în jurul meu, mai bine zis toţi.
Nu înţeleg, cum se poate, toţi vorbesc, prietenesc cu oameni normali, au părinţi normali, dar eu
am ajuns să-i am în preajma mea pe toţi proştii care mă irită la culme.
- Aşa. Şi de ce crezi tu că se întâmplă astfel de lucruri anume cu tine?
- Nu ştiu! Nu mă interesează de ce, am nevoie de un remediu contra stresului. O metodă de
relaxare ceva. Nişte pastile.
- Toate astea le poţi găsi şi pe internet. Dar odată ce suntem aici, tre să discutăm puţin altfel, să
începem de la cauze, de la întrebarea de ce. Tre să mergem ceva mai departe, în tine.
- Lăsaţi-o cu filozofiile astea de rahat! Scrieţi-mi o recetă cu nişte calmante şi gata!
- Recete nu scriu eu, ci psihiatrul. Uşa lui e vizavi de a mea. Totuşi, eu aş vrea să rămâi să mă ajuţi
să rezolvăm problemele tale emoţionale. Dacă nu vrei, treaba ta. Pentru mine pacieţii sunt mai
mult sau mai puţin obiecte de lucru, aşa că faci ce vrei.
- La revedere!
I-am tântit 50 de lei pe masă şi am ieşit. Am zburat din policlina aia şi mi-am zis că gata cu medicii.
Ei sunt prea plini de sine, dă-i dracului! Mai avea 300 şi ceva de lei, aşa că am mers într-un bar. Mi-
am luat ţigări şi o cafea. Apoi o bere, apoi două beri, apoi încă una. Până la vreo 11 seara. A doua
zi urma să fie ziua mea de naştere, aşa că aveam voie să beau cât încăpea în mine. Am deschis
telefonul, aveam vreo 1 5 apeluri nepreluate, mama. În morţii măsii, mereu mă urmăreşte, curva.
Să ajung odată să trăiesc singură!
Am stins telefonul şi mi-am luat o vodkă, din cele mai ieftine, ca să-mi ajungă bani şi pe a doua zi.
Chelnerul m-a întrebat dacă mă simt bine. Ştiu că l-am înjurat rău. La cel de-al treilea pahar vedeam

mesele, scaunele şi oamenii din bar 3D. Parcă eram la Patria. Toţi erau binedispuşi în jurul meu. Asta
da, fericire. Ţin minte că s-au apropiat 3 tipi pletoşi şi bărboşi şi mi-au cerut bricheta. Eu râdeam,
am încercat să-i aprind unuia ţigara, dar mai nu i-am aprins barba.
- Hai că fetiţa e veselă. Va fi interesant, aşa Lâsâi? Îi zicea unul din ei altuia. Eu râdeam cu poftă.
- Cum te cheamă? m-au întrebat.
- Andra.
- Ahaa. Andrrrra. Eu îs Lâsâi, el e Ciuba, el e Dăn, adică el e Dan da noi îi zicem mai poetic. Nu vrei
să mergi cu noi în ţara minunilor?
- În ţara minunilor? Acolo e cald? Sunt flori şi iarbă verde? Râdeam.
- Hahhahha. De iarbă nu ştiu, da flori la sigur sunt. Spuse unul din ei, pare-mi-se Ciuba, oricum
semănau.
- Verde?
- Ce zici Lâsâi? E verde?
- Cred că, spunea el printre explozii de râs, e verde.
- Verde Andra, verde.
Toţi se uitau unul la altul, erau rânjete.
- Băi, poate lăsăm fata, asta nici 18 n-are cred că. Şi vezi că e prea veselă.
- Dăn, nu încurca tu planurile aici. Nu vrei, du-te acasă. Băieţelul mamei.
- Eu …eu am 18…
- O, vezi, fata are 18 şi vrea să meargă în ţara minunilor. Ce să n-o luăm? Nahuia ai venit dar?
- Da eu merrg… le ziceam eu cu sticla de vodkă în mână.
- Eu pas. A zis Dăn şi s-a dus.
- Nu şi du-că-se. Aşa şi ştiam că e pidar concenâi blea. Hai puiule, hai cu noi.
Rânjetele m-au luat de mâni, m-au scos afară şi m-au băgat într-o maşină. Mai mult nu prea ţin minte.
Adică, un aprtament jegos, mi-au dat să fumez iarbă, a râs, am râs exploziv, continuu. Au început să mă
dezbrace. Eu ţipam şi le ziceam că aşa nu ne-am înţeles. Vroiam să fug. Mă zbăteam şi ei m-au legat. Ştiu
că am urlat pe tot cartierul. Nu cred că m-a auzit cineva.
Dimineaţa m-am trezit la o staţie. Am citit pe panoul de alături denumirea localităţii, era Cricova. Am
scotocit prin geantă. Portmoneul era şi banii erau. Macar asta. Am găsit o oglindă. Aveam faţa zgârâiată,
vânătă. Era 17 martie, ziua mea de naştere. Hainele îmi erau rupte. A venit autobuzul şi am urcat. Am
ajuns în oraş în 30 de minute. Îmi era frig, mă durea toată faţa, capul mi se desfăcea.
Am deschis telefonul, 30 de apeluri nepreluate, mama.
În faţa uşii am scotocit prin geantă după cheie. Am dat să descui, uşa era deschisă. Mama nu era.
Am intrat şi am adormit. A doua zi neapărat voi merge la psiholog.






















Covor moldovenesc

Ana a intrat pe uşa din faţa casei, ţinea un pahar cu lapte în mâini, unghiile ei învineţite îl încolăceau de
parcă ţinea o puşcă.
A mers spre bucătărie. a deschis uşa şi a rămas cu mânerul în mână, indignată.
-Boris e vinovat, iată ce înseamnă să trăieşti cu un biet scriitor, zise Ana. De 20 de ani mânerele cad, uşile
cad, tavanul cade, becurile stau arse până nu le schimb eu. Vaca eu trebuie să o mulg, găinile eu trebuie
să le hrănesc...
A intrat în bucătăria de vară, unde ochii i s-au dezlipit, mai mai să cadă.
Toate vasele, furculiţele, cuţitele erau pe jos, gresia plesnită, fereastra stricată, dulapul cu uşile scoase.
Iar cel mai interesantă era Marchiza, pisica lor, în centrul bucătăriei. Mai bine zis acolo era o labă de a ei,
într-un colţ capul, în alt colţ coada, şi tot peisajul era ornamentat cu maţele bietului animal.
-Unde e Boris că îl omor! Iar s-a îmbătat ca porcul şi a mai tăiat un animal. Mi-a stricat frumuseţe de
gresie. Eu pentru ce am făcut evroremont? Eu de ce am muncit în Italia 5 ani? Ca el să-mi murdărească
bucătăria cu maţe? Ca să-mi strice vasele? Boris! Boule, spurcăciunea dracului ce eşti, de ai zdohni
odată!
Femeia călcă peste cioburile paharului cu lapte pe care tot ea îl stricase, alergă în dormitor să-şi înjure
soţul, însă acolo o aştepta un peisaj identic. Covor moldovenesc, nu alta!
Măruntaiele scriitorului erau frumos repartizate în toată odaia, pernele îi adăposteau capul tăiat de la
umeri, cu gât cu tot, iar ochii erau uniform scoşi şi aşezaţi alături de stăpân. Picioarele şi mâinile hăcuite
de mântuială, cum se taie membrele porcilor la piaţă de către măcelari, alimenatau covorul persian cu
sânge deja îngheţat. Acest tablou mioritic era acoperit cu maţele bietului scriitor. pe deasupra, un şoricel
mânca liniştit şi fericit dintr-o felie de ficat.
- Anişoară, ţi-am tăiat o găină! strigă baba Maria, mama şi vecina Anei.
- Stai mamă că l-au făcut bucăţi.
- Pe cine?!
- Pe mortul acesta.
- Care mort Anişoară? Ai febră? Tre să fi avut un vis rău, fată dragă. Ce vorbeşti? Nu mă băga în boale!
- Mai bine taci mamă şi vino să vezi. Ce năpastă pe capul meu! Taman am făcut evroremont şi am
terminat toţi banii.Cum să-l îngrop şi pe animalul ăsta?
- Doamne fereşte şi apără, Anişoară, ce vorbeşti! Nu-ţi fă păcate în faţa Domnului. Hai mai bine să
chemămă miliţionerul, el e la raion matincă.
- Ce miliţioner, mamă? Şi lui să-i plătesc? Ce a făcut Borea pentru mine ca să-i chem miliţioner? Toata
viaţa a scris poveştile lui din care n-a luat nici o capică, nici macar la gazetă nu i-au publicat nimic. Tot
în casa asta am făcut eu. Mare-i Dumnezeu, a văzut şi l-a luat pe dobitoc din casa mea, că mi-a mâncat
toată viaţa, spurcăciunea.
-Anişoară, de ţi-ar seca limba să vorbeşti aşa, nu-ţi fă păcate draga mamei. Mă duc după miliţioner. Tu
sună-i Ilenei şi spunei să-i ia la ea pe Oleg şi pe Vasilică de la şcoală, să nu-i aducă aici, că s-or speria
bieţii copii când l-or vedea pe pocitania de tatăl lor.
Poliţistul îşi făcu apariţia peste rveo patru ore, în timp ce Ana strângea toate hainele din dulapul lui
boris , cărţile şi mărunţişurile şi le băga într-un sac.
- Bună ziua, Anişoară.
- Gheorghe Stepanovici, iată că mi-au tăiat soţul. Sărmanul de el. Mergeţi şi vedeţi, în dormitor, că eu
cum intru acolo mă apucă inima, îi mor de milă sărmanului.
Poliţistul întocmi proces verbal pe o foaie murdară de sângele măcelăritului, scurse o lacrimă şi veni

înapoi la Ana.
- Anişoară, eu demult mă gândesc la tine, dacă eu sunt singur, tu eşti singură deja, noi nu am..., nu ne-
am...?
- Ce-i cu dumneata, Gheorghe Stepanovici! Ce vorbiţi?!
Şi în şoaptă:
- Macar nouă zile să-i fac ăstuia.
Gheorghe Stepanovici i-a surâs fericit. Ambii au răsuflat uşuraţi, de parcă scăpaseră de o mare povară şi
el i-a strâns uşurel mâna ei.
- Apoi, Anişoară, dacă vrei să arate cazul la televizor, hai să chemăn ProTv-ul de la Chişinău. Eu sun lui
Andrei Ivanovici la raion şi îl rog să-i aducă pe jurnalişti.
- Ei, Gheorghe Stepanovici, lasă-mă în pace, încă pentru nenorocitul ăsta n-am mai chemat ProTv-ul.
Să ştiţi că mi-au omorât şi pisica. Pe aia trebuiau să o lase vie, macar şoareci prindea, nu ca Boris.
- Păcat Anişoară, dar e bine că soarta ne uneşte...
Ştii, hai să-l îngropăm pe bărbatul tău cu adventiştii, acolo nici pomeni nu trebuie să dai, nimic.
Înmormântare gratis!
- Iaca mulţumesc Gheorghe Stepanovici, m-ai luminat. Taman îl ultimul timp el scria într-o povestire
despre adventişti, se tot ducea pe la ei, o să spunem satului că s-a botezat acolo, la pocăiţi...
- Da... Oare cui i-a stat în gât Borea, săracul, Dumnezeu să-l ierte. Mi-a fost coleg de clasă, până la urmă.
Dar el s-a dat în toate prostiile astea, cu scrisul. Ce bărbat normal şi sănătos se va apuca de poezii?
- Dar el nu era bărbat, Gheorghe Stepanovici.
Dacă dumneata vrei să afli ucigaşul, caută-l. Da tare îţi trebuie?
- Nu, nu, nu, nu mă bag. Dacă nu chemăn ProTv-ul, scriu că a fost sinucidere. Îl punem frumuşel în sicriu,
îl lipim cu PVA, îl îmbrăcăm în costum, şi nici dracu nu vede. Apoi chemăm pocăiţii.
- Bine, Gheorghe Stepanovici. Îţi mulţumesc. Hai mâine la 10 să vii, să-l împachetăm. Cam pe atunci mă
trezesc, că tare-s obosită.
După ce plecă poliţistul apăru mama Anei, baba Maria.
- Anişoară, ce a zis miliţionerul.
- A zis că e sinucidere, mamă. Adică, aşa a scris, că el singur şi-a făcut capătul, nenorocitul.
- Ce ne-a mers nouă, Anişoară, cu Gheorghe Stepanovici. Tu mai uite cu un ochi la el, că e bărbat văzut în
sat, şi tu vădană cu doi copii.
- De ce ne-a mers, mamă?
- Aşa... Anişoarăăă!
- Da?
- Mă tem să-ţi spun, da aşa-i că bine l-am hăcuit? Doamne mă iartă.
- Mamă?!
- Da, eu i-am terminat zilele, după ce am văzut cum el a omorât sărmanul animal.
- El a omorât-o pe Marchiza? Spurcăciunea!
- Da, Anişoară.L-am întrebat de ce şi mi-a spus că pentru inspiraţie. Ce mai e şi asta? Apoi eu m-am
gândit că te-a măcelări şi pe tine aşa, într-o zi, pentru asta, inspiraţie.
L-am prins dormind, i-am băgat în gură vreo 10 tablete de care ai băut tu ca să dormi mai bine, peste
vreun ceas am luat cuţitul şi am făcut. Mi-a dat Dumnezeu putere. Aşa cum a făcut el cu pisica, sărmana
de ea. Nenorocitul.
- Mamăăă! Mi-ai făcut o mare bucurie, să ştii. Spuse Ana, cuprinzându-şi mama iubitoare.