Un interviu de Mihai Vakulovski, publicat in Observatorul Cultural

„Nu proza mea continuă o experiență poetică, ci poezia se hrănește din proză“

Domnule Emilian Galaicu-Păun, ați anunțat un nou roman, din care am putut citi un fragment la „Bun de tipar“, în Tiuk!, cînd l-ați terminat, cum a decurs scrierea lui, i-ați găsit și titlul?


Scriu de peste un deceniu la acest roman-palimpsest (sau, vorba bunicii: „din tort în tort“), Țesut viu. 10 x 10, în care Decalogul își dă mîna cu Decameronul, cele 10 capitole fiind tot atîtea „căsuțe“ ale unui șotron ce poate fi „sărit“ atît în ordine numerică (cap. 1, 2, 3 etc.), cît și urmînd indicațiile de lectură ale autorului (cap. 1 – cap. 5; cap. 9 – cap. 2; cap. 3 – cap. 6; cap. 7 – cap. 8; cap. 10 – cap. 4); altfel spus, un soi dechassé-croisé continuu, unde locurile și epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămîn aceleași, de la un cap la altul. Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, mai exact, de la moartea lui Iuri Gagarin, în 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Chișinău, și o geografie ce se extinde de la satul de baștină al naratorului la Petropavlovsk-Kamceatsk, via Moscova, Paris, Berlin, Antananarivu, Beijing etc., etc. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuți la Vii ajung, rînd pe rînd, să se alăture celor Adormiți, în timp ce morții dragi revin mereu în discuție, amintire, acțiune. De fapt, nu există frontiere etanșe între lumea noastră și lumea cealaltă, ambele funcționînd ca un tot întreg. Nu în ultimul rînd, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal“, „temă principală cu variațiuni“. 9 din cele 10 capitole au apărut în Vatra, Secolul 21, Hyperion, Sud-Est, Semn, nu în ultimul rînd Tiuk!. Păstrez o scrisoare deosebit de emoționantă de la regretatul Gheorghe Crăciun, care se arătase foarte interesat de roman, după ce citise în Vatra un capitol, „Drăguța lui Șaleapin“ (ceea ce e de înțeles – ne întîlnim în multe privințe cu cel care a dat literelor române Pupa russa, de-ar fi să amintesc doar obsesia pentru o scriitură corporală, vezi și opinia dr. Aliona Grati: „Ca și la Gheorghe Crăciun, personajul echivoc al lui Em. Galaicu-Păun exersează ritualuri de descoperire a trupului volatil. Microscopia conglomeratului de senzații în halou devine echivalentă cu o experiență spirituală. Simțul tactil prevalează, mîna efectuînd arpentajul ființei pentru a-i da acesteia consistență textuală“). Mai mult decît atît, în toamna lui 2006, Gheorghe Crăciun se prinsese să-mi fie redactor de carte, amintindu-mi că, la rîndu-i, a avut șansa de a-l avea pe MHS (care a și scris prefața laPupa russa). Nu a mai apucat, săracul! Închin acest roman memoriei lui Gheorghe Crăciun.



Înțelesesem și din ultimul fragment publicat că nu va fi un roman prea simplu de descifrat, dar acum mi-e limpede că povestea e și mai complicată, și mai incitantă. Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996, primul dvs. roman, a fost o carte experimentală, care a cam șocat lumea literară de la Chișinău. Ce experimentați în noul roman, în afara acestei săgeți pentru cititor, căruia-i dați mai multe variante de lectură?



Dacă e să judec după cele cîteva modele asumate pe față –Enciclopedia morților, de Danilo Kis, și Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino, din literatura universală, și Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, din cea națională –, romanul n-are cum să fie „prea simplu“, din cel puțin două motive: întîi, că-și propune să exploreze toate registrele scriiturii, de la „grave“ la „acute“ (nu și… falsetul!), combinînd stilul elevat & livresc pînă la saturație (și aici experiența Gesturilor mi-a prins bine) cu pasaje „din subterană“ frizînd vulgaritatea, totul într-o babilonie lingvistică (numeroase treceri de la română la franceză sau rusă, spre a marca o rupere de nivel); și apoi, că scoate la suprafață o Atlantidă recent dispărută, URSS-ul, pe cît de urîtă ca sistem, pe atît de dragă grație oamenilor ce au populat-o (altminteri, majoritatea personajelor păstrează numele reale), cele 10 capitole fiind tot atîtea cînturi funerare. Lucrat frază cu frază ca un poem, romanul se vrea totodată și un construct unitar, hai să-i zic Unu-Adunat-Împreună, drept care toate întîmplările narate, pînă la cele mai mici detalii, sînt asamblate într-un circuit „în serie“ – e suficient să nu „lucreze“ un singur bec, și toată ghirlanda se stinge (sau nu se mai aprinde). Nu în ultimul rînd, scriitura este chemată să transforme grefele „biografice“ (mult mai greu de realizat decît cele de organe) – și aici rolul „chirurgiei estetice“ (stilul se-ntoarce în stilet, dacă nu chiar în bisturiu!) este greu de subestimat – în țesut viu!



Mircea Cărtărescu zicea la un curs că el nu scrie proză, ci pur și simplu duce versurile pînă la sfîrșitul paginii. Citind prozele dvs., mereu am avut impresia asta, de poeme în proză. În timpul scrierii prozei trăiți aceleași sentimente, treceți prin aceleași stări ca la facerea poemelor-arme grăitoare? La publicarea cărților mai aveți fiorul acela de la începuturi? Cît de mare e plăcerea scrierii acum, după publicarea atîtor cărți, majoritatea premiate?


Încă pe timpul cînd îmi dactilografiam poemele, la o Erika pe care o botezasem Yorika (vezi poemul Capiștea din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), trebuia să pun foaia albă de-a latul și tot nu-mi încăpeau versurile „pînă la sfîrșitul paginii“. Mai încoace, îmi culeg poemele cu corp de literă 10, și iarăși se-ntîmplă să treacă vreun vers dintr-un rînd în altul. Dacă citești Poemele de pe urmă din Arme grăitoare, Cartier, 2009, n-ai cum să nu observi că-n mare parte acestea se lățesc mult peste cîmp, la fel cum metropolele moderne se extind în prostie peste localitățile din împrejurimi. Scurt pe doi, nu proza mea continuă o experiență poetică, ci poezia se hrănește din proză: fiecare poem se construiește pe osatura unui fapt de viață (în proză), cristalizîndu-se momentan (de la Faust-ul goethean citire: „verweile doch, du bist so schon!“) atunci cînd limbajul – și abia acum începe poezia! – atinge ceea ce s-ar numi point de mire. Altfel spus, proza te solicită ca scriitor de limbă (română, rusă, franceză etc.), poezia – ca și creator de limbaj, unul purtînd marca personalității autorului. Și încă: dată fiind puterea de cristalizare a poeziei, aș zice că ea operează cu infinitivele lungi (alergare, plutire, scriere ș.a.m.d.), acolo unde proza recurge la celelalte timpuri, mult mai terestre, ale verbelor. Cît despre publicare, ca să fiu sincer, trăiesc mai plenar plăcerea scrierii (cu toate neplăcerile aferente, y compris îndoiala că voi duce la bun sfîrșit textul, tracul în fața foii albe/a monitorului „cu purici“, uneori fiorul de gheață al lui „totul a luat sfîrșit!“ de care vorbește la un moment dat Emil Brumaru în Cerșetorul de cafea etc.), și nu eventualele premii mă fac să dau o carte la tipar, ci nevoia de a-i „da dezlegarea“.

Apropo de lumea literară de la Chișinău, cum e aceasta acum? Eu îmi amintesc de o faună foarte pestriță, cu km 0 la barul Uniunii Scriitorilor, chiar dacă eu nu am ajuns – accidental – pe acolo decît după ce am plecat la București la doctorat, oricum „centrul“ era acolo, cu bețivul ei, furiosul ei violent, bătăușul etc.
De tot felul, ceea ce se traduce – de cele mai multe ori – prin: în nici un fel.



Altminteri, de ce am pune semnul de egalitate între „lumea literară de la Chișinău“ și Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu barul ei cu tot?!... USR nu-și are bețivii și furioșii ei?! La drept vorbind, nici nu mă prea uit în curtea altora, chit că se cheamă că USM (ca și USR, dată fiind apartenența mea la respectiva instituție) e și curtea mea în care se cere făcută ordine, după ce vechea conducere, sub președinția acad. Mihai Cimpoi, a pus-o, literalmente, pe butuci. Dat fiind că din fostul regim s-au moștenit „kolhozurile literare“, alias USM & USR, postmoderniștii se pomenesc, iată, „colegi de breaslă“ cu staliniștii, ceea ce descalifică oarecum comunitatea literară în ansamblu. Tocmai de aceea prefer să vorbesc cu/despre personalități dragi mie sau grupări/nuclee literare cărora mă afiliez, decît să mă înscriu în corul (c)academic dirijat de la Centru. O reformă din temelii a USR și USM, care le-ar reorganiza în Societăți ale Scriitorilor pe niște criterii etice și estetice, se impune – în acest sens, ASPRO s-a dorit o alternativă, din păcate acum eșuată. În ce mă privește, eu am pornit de la celălalt capăt, hai să-i zicem al „inițiativei particulare“: de doi ani și mai bine sînt amfitrionul Serilor de Poezie de la Librăria din Centru din Chișinău, seri la care îi invit să citească pe autorii dragi inimii mele, de la octogenarul Aureliu Busuioc la foarte tinerii poeți de la revista Clipa, fără a-i uita pe Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu ș.a. (care au citit anul trecut în cadrul Zilelor literaturii române în Republica Moldova), dar și pe Emil Brumaru sau pe Ion Mureșan, care vor citi pe 19 mai curent. Într-un cuvînt, unei „lumi literare“, de oriunde ar fi aceasta, îi prefer o comuniune de spirite!



Ce se mai întîmplă la aceste Seri de Poezie, în afară de lecturi? Se citește doar poezie, precum îi e numele, sau faceți și excepții? Am văzut pe Internet seara cu Alexandru Vakulovski și mi s-a părut beton, dar nu știam că e vorba de un cenaclu… Cine a fost cel mai tînăr invitat (că la cel mai respectabil cred că Aureliu Busuioc e – și de data asta – pe primul loc)?



Una sînt Serile de Poezie, și cu totul altceva lansările de carte (cum a fost cea a lui Alexandru Vakulovski, cu 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană) – ultimele se întîmplă și la o altă librărie Cartier, și anume Librăria 9 (str. Pușkin nr. 9). În cazul Serilor..., nu am mers pe ideea de cenaclu, ci de lectură cu public (cum se întîmplă, bunăoară, în Germania, dar și în alte țări ale UE); de fiecare dată, am un invitat principal (Marcela Benea, Dumitru Crudu, Aureliu Busuioc, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Maria Șleahtițchi ș.a.m.d., ca să dau doar cîteva nume), care citește preț de 20-30 de minute, însoțit la rîndu-i de alți cinci invitați ai săi, care citesc un poem-două. Un fel de „lanț viu al poeților“, în care printre invitații unui octogenar se numără debutanții de la Clipa, iar printre cei ai unui fracturist douămiist – un poet (bun!) de factură tradiționalistă cum este Vasile Romanciuc. În final, sesiunea de autografe (avem noi grijă ca volumele poetului invitat să fie puse în vînzare) răsplătește eforturile noastre. Cu mici rupturi de ritm, aceste Seri… se țin o dată pe lună, de regulă în ultima zi de joi, la 18.15. Durează în jur de o oră. Mi s-a întîmplat să am și peste 100 de oameni în Librăria din Centru, și să se vîndă la vreo 30 de exemplare de carte dintr-un foc. Au fost și Seri… cu o mînă de oameni în sală, dar ce seri (cu invitați de la Praga sau București, citind pe Skype)! Într-un fel, seamănă cu o demonstrație de modă – fiece creator își prezintă ultima lui colecție, iar publicul spectator decide, practic, cîte din producțiile haute couture sînt, după gustul lui, prêt-à-porter!



Aveam în vedere exact Serile… cînd s-a citit poezie, dar ne bucurăm c-am aflat mai multe și despre aceste lansări originale. Cît de mult vă ajută în general Internetul? Mai scrieți pe hîrtie?



Uneori, am senzația că m-am născut gata conectat la Internet, într-atît de indispensabil mi-a devenit în ultimii ani. Atunci cînd poți negocia un contract de traducere cu Gallimard, Seuil sau Minuit în regim on-line, cum să ai nostalgia… poștalionului?! Et pourtant, uneori duc dorul scrisorilor (de mînă!) ale lui Alexandru Mușina (ca să nu mai pomenesc de cele ale regretaților Aurel Dumitrașcu, Gheorghe Crăciun ș.a.) sau al celor bătute la mașină ale lui Al. Cistelecan. Altfel spus, pentru mine Internetul este un vehicul, dar tot peisajul de peste geam mă interesează mai tare pe durata călătoriei. Încă nu am devenit internaut, cel mult un passager – cu scrisorile de acreditare (cărțile!) în buzunar. Cît despre scrisul de mînă, mi-am păstrat acest… atavism, în special atunci cînd îmi compun poemele; or, avînd un scris foarte încîlcit, cu litere minuscule, sînt silit să-mi trec în calculator fiece vers nou – în caz contrar risc să nu mai înțeleg ce am mîzgălit acolo. Și la proză lucrez atît „cu pana“, cît și cu mouse-ul (după „hărțile teine“ de pe manuscrise, iar uneori și de pe tastatură, se poate judeca despre durata procesului – sînt pagini pe care se citesc zeci de „inele“ de ceai negru ale cănii cu imaginea lui Franz Kafka, pe care mi-a adus-o în dar o tînără poetă din Praga). Dar – sincer – m-aș fi simțit pierdut dacă ar fi trebuit să-mi scriu romanul manu propria!

În poezie – și sînteți considerat în primul rînd poet – v-ați găsit stilul de vreo 10 ani, poate mai mulți: o poezie livrescă și intelectualistă, de obicei lungă și mare, stufoasă, cu foarte multe trimiteri, nenumărate intertexte, note de subsol și foarte multă informație. Ați încercat să scrieți și altfel? Putem să ne așteptăm la o surpriză în acest sens sau continuați să lucrați la acel „unic volum“ de poezie?
Sînt un scriitor „de gradul trei“ (Petru Negură), fiecare poem al meu fiind un mic „tabel Mendeleev“, ce trebuie citit nu doar pe orizontală & verticală, ci și coborînd în subsol (de unde și cresc etajele viitoarelor construcții). Practic – de cînd mă știu astfel – o scriitură „de migală“, anii pe care i-am pus între o carte și alta numărîndu-se în creștere (5 între Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, și Yin Time, Vinea, 1999, și nu mai puțin de 10, între Yin Time și Arme grăitoare, Cartier, 2009). În tot acest timp, am instalat numeroase filtre, în texte luate aparte și în cărți, spre a-mi purifica stilul de reziduuri, chit că nici spontaneitatea nu mi-e străină. Dacă ar fi să-l credem (și de ce nu am face-o?!) pe Al. Cistelecan, criticul care a scris despre toate volumele mele începînd cuLevitații deasupra hăului (Hyperion, 1991): „Emilian Galaicu-Păun «esențializează» chiar în vreme ce se întinde și se lățește peste tot și, totodată, se lăbărțează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu alternativ, ci cu una și aceeași mișcare. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată“. Nu-i mai puțin adevărat că mi-am asumat cu bună-știință această poetică a contragerilor, ajungînd să mă simt în largul meu în acest pat al lui Procust numit și stilul personal. Același Al. Cistelecan vorbește de „vampirismul“ poeticii mele: „fiecare carte absoarbe sîngele celor dinainte (…), distilîndu-le în vederea esenței finale“. Îndrăznesc să cred că acel „unic volum“ sau, dacă vrei, „cartea singură“, l-am și scris, în trei timpi, și anume: Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, aproximează arealul „tematic“ (dar și stilistic, prin lansarea „poemului-evantai“, cum ai zis-o chiar tu în Portret de grup cu generația ’80, Tracus Arte, 2010), Yin Time, Vinea, 1999, își apropriază un limbaj „marca em. g.-p.“ (acel „amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale“ – de la Șerban Foarță citire), în timp ce Armele grăitoare, 2009, după ce că au ridicat sabia cu două tăișuri a unei poetici oximoronice, „marchează una dintre puținele sinteze lirice majore din perioada postcomunistă“ (Dumitru Chioaru). Într-un fel, aș putea spune că am „epuizat“ o poetică, acordurile finale fiind cele ale poemului iov & vio (între paranteze fie spus, poemul VAcAĂ , oarecum simetric, marca – acum 7 + 7 ani – începuturile acesteia…); oricum, încă e prea devreme pentru o schimbare la față – numai dacă romancierul cu același nume ar lua fața poetului!

Ca cititor, ce fel de poezie vă place mai tare? Reveniți din cînd în cînd la poeme care vă plac? Aveți cărți pe care le răsfoiți mai des decît pe restul?
Există în biblioteca mea două cărți pe care le-am purtat pe toate meridianele, fie că am mers la Antananarivu, fie la Beijing, ca să nu mai vorbesc de capitalele Bătrînului Continent, și anume: Șerban Foarță, Areal, Cartea Românească, 1983, și Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, Albatros, 1991. Sînt, dacă vrei, un fel de dubluri ale pașaportului meu, de „umblate“ ce-s! Și o a treia, pe care am scos-o o singură dată din casă, cînd să plec la Sibiu, și la care revin cel mai des: Mircea Ivănescu, Poesii nouă, Dacia, 1982. Parafrazîndu-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povestești în poezie – am citit/ un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc…“), mă întreb dacă se cuvine să narez aici singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungînd aproape să viețuiesc în cîte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu! – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, așa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cît timpul nu mi le-a demagnetizat. Așadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea așteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mîine după prînz mergem să-i facem o vizită“, lăsînd totuși să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună…“, și nici cum a doua zi s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puțin decît prima și ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată cînd ne-a întîmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un bonsai secular și neastîmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile mășcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfîrșit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, în speranța de a obține dacă nu o dedicație, oricît de sumară, cel puțin un autograf – textul acesteia (așadar, dedicație!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra pînă la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule!, ce bucurie să-ți vezi numele scris de mîna celui mai mare poet român în viață!!! Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stîrniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că, judecînd după „productivitatea muncii“, poetul făcea cît un roi de albine!), dacă nu cumva o inițială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat. (Helas!, nu l-am apucat pe „omul virgil“; cît despre Șerban Foarță, vreme îndelungată eram aproape convins că în spatele acestui nume, dacă nu chiar căutat, se ascunde un întreg institut de „inginerie genetică“ a limbajului, într-atît de „faustică“, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr, peste ani, un om „en chair et os“ în persoana Marelui Poet! Cum era și firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Șerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte, ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 de km distanță, dintre Timișoara și Chișinău.
Cînd l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Cît despre „anii (mei) de ucenicie“ la autorul Holorimelor, s-ar cuveni să încep prin a spune că vin dintr-o zonă handicapată lingvistic (Basarabia) și că primul lucru care m-a fascinat la Șerban Foarță (ca și la Luca Pițu – un alt „marginal“, de altfel) a fost tocmai acest joc de artificii al limbajului ce-ți ia ochii, abia apoi înțelegînd că învelișul fonetic al poemelor domniei sale este cel mult o pulbere diamantină ce rezultă în urma șlefuirii unor adevărate pietre nestemate, rezistente în timp și strălucitoare la lumina intelectului. Or, eu începusem prin a căuta „efecte speciale“ la nivel formal, pe linia lui Ion Barbu înțeles superficial (vezi: Abece-Dor, Literatura artistică, 1989), și doar grație Arealului lui Foarță, mi s-a revelat că forma este expresia desăvîrșită a conținutului; altfel spus, că ea nu trebuie să sune a gol, ci urmează să umple – în acest sens, cuvîntul chiar devine materie! – o emoție, o stare, un gînd…) Alte – numeroase! – volume la care revin mereu se regăsesc în cronicile mele din Vatra, dar și în linkurile pe care le dau în cutare sau cutare vers. Aș putea să-ți recit, pe nerăsuflate, prima sută de asemenea titluri – garantat 100 %. Alte cîteva sute își schimbă mereu locul pe rafturile bibliotecii mele, cînd ieșind în față, cînd retrăgîndu-se discret. Bref, sînt un cititor de poezie (și nu numai) de cursă lungă!

Ați tradus mai multe cărți. Munca de traducător îl omoară pe scriitor sau îl ajută? Dacă-l ajută – cum se întîmplă asta?
Parafrazîndu-l pe personajul lui Bohumil Hrabal, din L-am slujit pe regele Angliei, aș putea exclama și eu – la capătul unei experiențe de un deceniu sau, dacă preferi o altă unitate de măsură, de peste 4.000 de pagini, dintre care circa 1.000 semnate de Michel Pastoureau –, cu legitimă mîndrie: „L-am tradus pe Roland Barthes!“. Și asta deoarece un atare demers, dincolo de caracterul lui strict literar, chiar te marchează pe viață (și pe moarte – s-ar cuveni să adaug, între paranteze, fiind vorba chiar de Jurnalul de doliu). Trec razant peste mia de pagini „heralde“ ale lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental, Cartier, 2004; Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007), cele mai dense din cîte am tradus pînă-n ziua de azi și cărora le datorez cel puțin un titlu de carte, și anume Arme grăitoare, pentru a mă opri la cea mai cumplită, din ce mi-a fost dat să trăiesc, încercare, și anume redarea golului – cum altfel aș putea să-i spun traducerii Jurnalului de doliu barthesian?! Într-adevăr, felul în care semioticianul francez și-a notat textul, pe fișe, asemenea unor mantre, face trimitere mai curînd la o tradiție orientală ce privilegiază vidul. A-l traduce, în litera și spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură – tocmai pe autorul Gradului zero al scriiturii!!! –, spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă (mărturisesc, în tot timpul cît am lucrat la traducere, am tras cu ochiul de nenumărate ori prin Cartea tibetană a morților), acel zero absolut către care tinde Jurnalul (și n-am spus nimic despre faptul, peste care nu se poate trece, că nu ai cum să realizezi o asemenea muncă, fără să intri în pielea personajului îndoliat; or, atunci cînd ai o mamă și un tată în viață, acest lucru e de-a dreptul sfîșietor). Întrebarea este și rămîne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rînduri? Atîta consolare: nici dnei Nora Iuga nu i-a fost mai ușor, din punct de vedere uman, să tălmăcească Pianista lui Elfriede Jelinek, ca să dau un singur exemplu – unul strălucit. Adevărul e că traducerile te ajută să-ți lărgești orizontul intelectual (că doar nu te apuci așa, nitam-nisam, să citești bestiare sau istorii ale culorilor, să zicem), dar sînt și teribil de cronofage. Despre cum anume se întîmplă acest lucru, ei bine, cred că… luînd exemplu de la lumea animală, și carnasierul se hrănește cu ierbivore, dar de devenit devine doar ceea ce este. Altfel spus, scriitorul-traducător trebuie să aibă o bună digestie, pentru a nu se dizolva în autorul transpus, ci a-l mistui în vederea propriei sale creații (mă gîndesc la „clepsidra“, dacă nu cumva la „banda lui Moebus“, Foarță – Mallarmé).

Dar munca la o editură cît de mult îl poate stoarce de energie pe un scriitor? Oare ce profesie e potrivită pentru un scriitor ca dvs., care scrie mult și de toate, nu două plachete de poezioare ca alții? În copilărie, ce visați să (vă) faceți cînd veți fi mare?
Dincolo de rutina inerentă – te-aș vedea redactînd un manual de fizică sau de chimie organică! –, deschiderile pe care le ai lucrînd la o editură cu un profil bine conturat compensează cu brio „scurgerile de energie“. Întîi, că poți pune umărul la un construct intelectual căruia să-i imprimi ceva din personalitatea ta (fiind eu francofon de mic copil, deloc întîmplător toată lumea vorbește de… Cartier Latin de Chișinău!): or, eu fac parte dintr-o generație frustrată în acest sens (în perioada formativă, în plină stagnare brejnevistă, nu doar că nu puteai citi autorii pe care ți i-ai fi dorit, însăși rostirea unor nomina odiosa – Nietzsche, Kierkegaard, Kafka, Orwell, Céline, Hamsun etc. – era prohibită; nu voi uita în veci cum un redactor de carte mi-a scos un poem dinAbece-Dor, pe motiv că-n text se făcea o referință la… Rilke – „drilke“, rimase acesta pe post de argument!), astfel încît faptul de a-i putea edita pe autorii dragi mie constituie o adevărată revanșă, după 20 de ani. Apoi, că nu doar tu edifici o casă a cărții, ci și aceasta te face – literalmente – pe tine mai abitir decît o școală unde intri elev și nici nu ai băgat de seamă că iată-te… profesor! Nu în ultimul rînd, că frustrat de pașaportul albastru de cetățean al Republicii Moldova (ori de cîte ori am intrat în Spațiul Schengen), stă în putința mea să-mi afirm – haut et fort, cu toate cărțile pe masă (peste 100 de titluri pe an; vezi și www.cartier.md) – identitatea de cetățean al Republicii Literelor! Nu știu ce altă profesie mi-ar fi pus în mînă toate aceste atuuri, sigur cerîndu-mi în schimb timp, energie, creativitate – puse în slujba celorlalți autori ș.a.m.d. Acum, cînd se cheamă că am crescut mare, cred că visez încă destul încît să-mi pot scrie cărțile mele și, totodată, să le editez pe ale altora…

Mulți scriitori basarabeni s-au unit cu „Țara“, cum spun basarabenii, pe cont propriu, locuind acum în România, mulți dintre ei căsătoriți cu femei din partea cealaltă a pîrîului. Ce orașe din România vă plac? Și dacă tot am intrat în acest joc imaginar și virtual, unde v-ați muta cu plăcere? În ce loc din lume v-ar fi plăcut să vă nașteți sau să trăiți?
Felul meu de a mă „uni cu Țara“ a fost să re-debutez în România, cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, și încă în cel mai frumos oraș din cîte văzusem la ora aceea (sîntem în 1994) – la Cluj. Altminteri, mi-a plăcut din prima Ardealul, poate și grație festivalurilor: „Poesis“ de la Satu Mare, „Familia“ de la Oradea, „Euphorion“ de la Sibiu, sau „Lucian Blaga“ de la Cluj – Alba Iulia. (Să nu uit de Sighișoara, unde se desfășura un important festival de poezie tînără) La farmecul orașului se adaugă, potențîndu-l, și faima cutărui sau cutărui poet ce se identifică – mai mult sau mai puțin – cu acesta. Bunăoară, cu totul altfel (decît prima oară) mi s-a arătat Timișoara după ce am stat o noapte la Șerban Foarță, simțindu-mă un fel de june Paul Valéry în vizită la Mallarmé! (Despre vizita la Mircea Ivănescu am pomenit ceva mai sus…) În aceeași ordine de idei, și astăzi nu-mi pot ierta că, în 1990, am întîrziat cu o singură zi la Piatra Neamț – nu aveam să-l mai revăd niciodată pe Aurel Dumitrașcu!... Cît despre Ieșii lui Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Emil Brumaru, ei bine, sînt un fel de cap de pod, nu doar de flori, ci și de carte (mă gîndesc la echipa ieșeană de traducători din franceză a Cartierului, dar și la cîțiva poeți dragi mie: Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ș.a.). E un singur loc pe lume în care mi-ar fi plăcut să trăiesc – și ori de cîte ori ajung acolo, mă mir că nu dau… de mine! –, și anume Parisul! Îl știu cu ochii (larg!) închiși, dintotdeauna, iar odată țin minte că i-am spus lui Ioan Flora (și el, mare admirator al Orașului-Lumină): „Mereu mi-a fost gîndul la Paris, încît atunci cînd medicul legist va fi să-mi cîntărească creierul, nu-i chip să nu observe că cele două emisfere reproduc întocmai, pînă-n cele mai mici amănunte, orașul de pe Rive Droite și Rive Gauche, expandat de jur-împrejurul cerebelului – Île de la Cité, cu toate edificiile & monumentele istorice la scară redusă și cu Turnul Eiffel împungîndu-mă, din interior spre afară, în osul frunții!“.