Ion BUZU

Personajele sunt oameni transformaţi în păpuşi

„Fetiţa din avion a întors capul păpuşii să mă privească” –
îmi repet chestia asta ca pe o mantra, un koan zen,
o spun la fel ca rugăciunea inimii
pe care trebuie să o rosteşti în acelaşi ritm ca al inimii pînă cînd
devine o funcţie a organismului.
Repet chestia asta:
„Fetiţa din avion a întors capul păpuşii să mă privească”.
Următoarea replică nu o ştiu.
Simt o durere după gît,
de parcă un ţăruş îmi stă înfipt acolo.
Taxatoarea îşi mişcă buzele în faţa ochilor mei
parcă şoptindu-mi ceva,
următoarea replică.
Ies la următoarea staţie şi dau peste un vagabond
ce-şi ridică faţa şi mişcă din buze la fel ca şi taxatoarea.
Apoi îmi amintesc –
o piesă de teatru,
un fel de „Faust” adaptat la real,
personajele sunt cu toţii oameni transformaţi în păpuşi.
La spate îmi stă înfipt cîrligul de lemn apucat de o mînă
După un bloc văd 2 tipi,
împart fluturaşe cu invitaţie la spectacol.
„Eu mă car de aici!” – le zic personajelor, tipilor ce împart invitaţii, mînilor care ţin cîrligul şi sforile.
„Nu cunosc textul şi nu vreau să fac parte din afacerea asta,
păpuşarul să-şi găsească pe altcineva, nu-i sunt eu obiect pentru amuzament!”
dar mîna de sus mă ţine pe loc,
îmi mişc gura şi buzele la fel ca taxatoarea şi vagabondul,
o replică ce se vrea rostită de toţi,
pînă devine o funcţie a lumii.
Rahat, unica modalitate e să o tai de aici.
Un tip în fugă se apropie de mine pe la spate înfundîndu-mi un cuţit în buzunar
şoptindu-mi:
„urmează scena cu diavolul,
foloseşte asta ca să-ţi tai sforile”
Fuge mai departe.

Te-au băgat într-o piesă (variantă alternativă)

Trebuie să fii atent cînd mergi pe stradă,
să verific dublu,
să-ţi aminteşti
dacă nu cumva te-au prins,
te-au băgat într-o dubă s-au te-au tîrît într-o budă,
ţi-au pus un costum, o mască
sau poate doar ţi-au înfipt la spate un cîrlig ce ajunge pînă sus, e de ajuns şi asta,
apoi te-au băgat într-o piesă
jucată de oameni transformaţi în păpuşi,
o piesă la care s-au împărţit fluturaşe,
ai luat şi tu unul, l-ai privit şi l-ai aruncat la gunoi.
Trebuie să ştii ce urmează, mereu să ştii cu o scenă sau două înainte,
ai putea fi chiar Faust al lui Goethe
şi urmează scena cu diavolul,
trebuie să fii pregătit să-ţi rupi cîrligul ce-ţi atîrnă după gît.

Mi-am ratat accidentul

Este a 40-a lecţie practică la şcoala auto şi tot
nu am intrat într-un accident.
Unica şansă cînd puteam face un accident fără să fiu tras la răspundere.
O acceleraţie bruscă şi aş fi înţeles
despre ce vorbea tyler durden,
dar instructorul avea grijă să apese la timp pedalele, ticălosul,
cred că are reflexele bine antrenate,
nu cred că l-au instruit cum să se comporte cu tipii ca mine care caută să intre într-o coliziune,
dar mă poate opri mereu la timp,
şi acum e ultima mea lecţie
şi tot proiectul meu s-a dus la pîrău.
Am hotărît să iau lecţii de şofat cînd citeam Rant de Palahniuk,
doream să simt cum e să merg cu viteză în mijlocul traficului,
toată tensiunea aia cînd apeşi pedalele şi manevrezi cu volanul.
Apoi, îmi veni ideea că nu am fost niciodată într-un accident rutier,
mai ales unul provocat de mine în mod conştient,
să dau drumul controlului,
să simt cum viaţa îşi pierde statutul de seminar.
Dar în loc să caut maşina şi locul potrivit pentru coliziune
eram atent la indicatoare, trafic, semafoare şi pedale,
mă încordam, transpiram şi mi se usca gura de stresat ce eram
încercînd, să-i demonstrez instructorului că nu sunt un idiot.
„Deci, domnule buzu, cursul practic a luat sfîrşit!” – îmi spune în final instructorul.
Am ieşit încruntat din maşină.
Am scuipat într-o parte cu furie.
Ce risipă!
Mi-am luat geanta şi m-am cărat fără să dau mîna cu instructorul.

Poate că tipul vrea să îngroape un cadavru

Deschid încet poarta, păşesc în afara curţii şi o închid cu precizie milimetrică să nu scot zgomot,
e1 noaptea şi vreau să merg cît mai departe de casă.
Caut un tip care să mă pîndească cînd am să ies noaptea,
să se furişeze cu precizie milimetrică,
sau o maşină care să oprească, să mă bage înăuntru şi să mă ducă undeva,
aş accepta chiar şi o boală care să crească şi să-mi devieze funcţionarea regulată a organismului.
Merg pe lîngă copaci şi mă gîndesc că totuşi ar putea opri o maşină,
să coboare şoferul furios şi să înceapă a urla la mine; ce caut aşa tîrziu pe drumuri, de ce nu dorm, nu
cumva am furat ceva, ori mă ocup cu huliganismul, ori fac parte din vreo sectă ocultă;
că din cauza mea oamenilor ca mine care nu stau în casă la ora asta
el şi familia sa nu se simt în siguranţă...
atunci văd luminile unei maşini apropiindu-se;
mă ghemuiesc după un copac,
maşina opreşte;
drăcie!
să mă fi văzut?
aud zgomotul portierei închizîndu-se,
apoi o înjurătură,
în sfîrşit, o crimă, poate că tipul vrea să îngroape un cadavru,
în sfîrşit, ceva se întîmplă în noaptea asta,
dar nu mai văd nici un cadavru scos din portbagaj,
maşina porneşte motorul şi merge mai departe.
Ajung pe un pod şi văd farurile altei maşini,
Îmi amintesc de Căderea lui Camus, cînd personajul principal a văzut cum o femeie s-a
aruncat în rîul Sena şi acesta nu făcut nimic pentru a o salva;
decid să mă întorc cu faţa spre marginea podului
şi îmi vine deodată ideea să fiu eu femeia din romanul lui Camus,
să mă arunc de pe pod exact în momentul cînd maşina va trece pe lîngă mine,
să-l fac pe şofer martorul sinuciderii mele,
personajul principal,
poate viaţa lui nu va mai fi la fel după asta,
dar maşina încetineşte şi o ia în direcţia opusă,
presupun că şoferul nu dorea probleme.


La 3 a.m. pe un frig cumplit

„Ascultă Hank, ce-l face pe un om un scriitor?” – îl întreabă
pe bukowski un tip în cămaşă roşie.
„Păi, e simplu,
fie te aşezi deasupra unei
hîrtii,
fie te arunci peste un pod”:
Poate ar fi trebuit să scriu în
loc să-mi urlu la balcon orele insuportabile,
căutînd tot feful de pastile, chestii tăioase
să fie ultima mea
noapte pe Pămînt.
Poate ar fi trebuit totuşi să mă aşez deasupra
unei foi şi mi-ar fi reuşit cele mai bune texte
în loc s-o apuc la 3 a.m. pe un frig
cumplit
spre lac pentru a mă arunca în el
şi să-l găsesc îngheţat;
să sar cu picioarele, să lovesc cu pietre încercînd să sparg gheaţa
şi nimic,
„nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!”


Să te caut pe google

Doream să ştiu cum îţi merge,
nu puteam da de tine,
nimeni din cunoscuţii tăi de aici nu ştiau nimic
şi
am hotărît să te caut pe google.
Am găsit numele tău pe facebook,
mi-am creat un cont şi am găsit nişte poze cu tine.
Nu mai erai îmbrăcată în verde, îmi spuneai că verdele e culoarea ta iubită
şi
în nici o poză
nu erai îmbrăcată în verde.
Într-una din fotografii prindeai împreună
cu alţii frunze ce cădeau;
zîmbeai
şi aveai privirea cuiva care ştia exact
ce urmează să facă după o oră /
după o zi / după o lună
şi
zîmbeai în timp ce eu mă înecam în propria confuzie.


Instrucţiuni prin început de Parkinson

Încă dau din picior în mod inconştient,
un cunoscut care s-a dovedit a fi şi psiholog
mi-a interpretat gestul ca fiind dorinţa de a scăpa dintr-un anturaj care mă calcă pe nervi,
eu dau din picior întotdeauna,
o fac cînd simt că sunt într-o capcană,
de fiecare dată cînd scap din ea dau în alta,
Huxley spunea că lumea asta ar putea fi iadul unei alte lumi.
Vecinii îmi spun să fiu atent cu chestia asta, ar putea fi un început de Parkinson,
dar nu pot controla datul ăsta din picior,
ştiu - capcana e acolo,
piciorul îmi transmite poate un cod cum aş putea s-o ocolesc
instrucţiuni cum aş putea dispărea fără urme.


Îşi pierde minţile gradat

Din fereastra lui se aude muzică clasică şi
un glas ţipînd:
„O minciună, aceşti doi ani au fost o minciună, trebuia să o termin cu afacerea asta murdară atunci, m-am lăsat dus de nas să o continui şi acum am rămas singur în rahat.
Nenorocita, mi-a lăsat doar rahat..”
M-am apropiat de geamul între-deschis să aud mai bine cum tipul ăsta îşi iese din minţi,
„căţeaua, căţeaua,
m-am săturat
de sticle, bomboane, plimbări, baruri,
sunt nişte gunoaie,
nici o putere de decizie nu mi-a rămas,
e putred tot,
şi pistolul, l-am pierdut undeva la fundul bălţii de rahat.”
Mă gîndesc că poate tipul îşi pierde minţile gradat,
dar deodată
se sparge fereastra şi sare un calculator care se sfarmă de pămînt.
„mai bine aţi fi mai atenţi cu chestiile şi oamenii pe care le aruncaţi în mine şi cu care mă lăsaţi singur,
următorul aş putea fi eu!”
calculatorul din care încă ieşeau scîntei era pus în priză.


3ml de Konfidor

Andruşa şi cu mine stropim cartofii.
Fiecare avem în spate maşina de stropit.
Gîndacii au format colonii pe
cartofii noştri,
de parcă au descoperit o nouă planetă,
sau o nouă existenţă lipsită
de agonie, durere, capcane şi absurditate.
Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,
în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,
doar trei ore şi gîndacilor li se vor face rău şi vor muri;
ei nu pot vomita cînd li se face rău.
Mie şi lui Andruşa ne curge otrava pe spate,
nenorocitele de maşini de stropit sunt crăpate.
„Auzi Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap
că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu aceşti gîndaci,
să ne stropească şi el cu un fel de otravă,
nu chiar Konfidor,
dar ceva cu efect îndelungat,
să ni se facă rău de tot dar să nu murim îndată,
şi la rîndul lui să-i fie crăpată maşina sa de stropit,
să-i curgă şi lui otrava pe spate.”

În curînd o să mi se facă rău şi o să vomit

Cartofii au fost invadaţi de gîndacii de Colorado şi
trebuia să-i stropesc cu un fel de otravă, Konfidor,
maşina de stropit era fisurată
şi îmi curgea soluţie pe spate şi brusc m-a pălit gîndul
că în curînd o să-mi se facă rău,
după asta am urcat într-un microbuz ce mergea spre Chişinău
şi o femeie a spus şoferului să oprească,
şi-a luat copilul de mînă
şi acesta a vomitat în microbuz,
apoi a mai vomitat şi afară.
Cînd a intrat înapoi,
copilul s-a uitat ţintă la mine,
nu plîngea, nu avea faţa încreţită de durere sau greaţă,
avea o faţă foarte serioasă,
o faţă a cuiva care ştia ce avea de făcut şi a făcut-o,
fără împotrivire,
o faţă care-mi spune: „tu eşti următorul!”



Într-o noapte cînd mă simţeam stupid

Într-o noapte mă simţeam atît de stupid şi aveam nevoie de o
băutură, dar nu aveam nimic,
am verificat toate sticlele de kagor şi nu era nimic în ele,
m-am întors la calculator să-mi pun un film,
dar nu puteam să mă uit la el,
mă simţeam stupid cu totul,
ba chiar întreg universul mi se părea idiot,
stupiditatea lui stătea peste mine ca o carcasă de carne,
nu ştiam ce să mai fac;
nu ştiam dacă am simţit aşa ceva vreodată.
Apoi am pus cîteva căpşune într-o cană, am adăugat zahăr
şi le-am bătut bine,
am găsit o sticlă cu ţuică cu un gust oribil,
îmi venea să vomit cînd am mirosit-o,
dar nu aveam încotro,
aveam nevoie de o băutură pentru stupiditatea asta,
aşa că am turnat din sticlă în conţinutul de căpşune
şi am băut,
dar nu am putut să termin amestecul,
mi se făcuse greaţă şi l-am aruncat.
Mă simţeam pierdut.
M-am întins în pat încercînd să adorm,
dar gîndul că sunt un idiot care zăboveşte într-un univers
la fel de stupid
nu-mi dădea pace,
era ca nişte sticle aruncate în capul meu
şi eu nu aveam unde să mă feresc.


Sticlă goală

Simt cum ceea ce port în geantă nu mă mai protejează,
nu mă face să mă simt OK,
din cărţi trebuie să citesc forţat 15 pagini ca să intru în povestea de acolo.
Mă apuc să scriu ceva şi poate creez propria poveste,
dar nu prea am imaginaţie, nici entuziasm
şi de cele mai multe ori ratez,
privesc foaia pe care am scris numai chestii nasoale
din care fac parte şi eu,
o boţesc şi o îndes în buzunarul de la fund.
Plec să beau o bere în parc,
după ce o termin sticla rămîne goală lîngă mine,
o mîngîi, o duc la buze, dar e goală.
De frig ce-mi este intru în bibliotecă.
Îmi revine sentimentul abandonului,
sticla goală rămasă în urmă,
căutîndu-mi locul printre cei damnaţi,
pierduţi, neidentificaţi, deposedaţi de orice proprietate materială
şi de orice ataşament cu sforile care le dirijează viaţa;
un individ care nu e inclus în nici o categorie socială,
nici un segment din colectivităţile statistice existente
doar hoinărind, bînd, căutînd o poveste din care să fac parte,
o poveste reală, solidă şi care să dureze, pe care să o cred,
la fel cum liceul a fost o poveste solidă,
acum sunt respins de orice poveste;
cu cîteva luni în urmă îmi propunesem să mă fac alcoolic,
măcar pînă intru la filosofie,
îmi părea că ar fi o realizare,
dar nu a mers,
organismul nu coopera,
stomacul îmi făcea mari probleme şi nici nu reuşeam să mă ameţesc,
durerea rămînea
împreună cu sticla goală
şi atunci adevărata problemă apărea – care e următoarea mişcare;
iarna trecută mă trezeam pe la 13.00 şi tărăgănam sculatul din pat,
nu că mi-ar fi fost somn sau îmi plăcea să stau în pat,
dar nu ştiam care e următoarea mişcare.


Praful de pe masă

Lasă-i pe ei să scrie, lasă-i să ia toate premiile de la toate concursurile literare,
lasă-i să fie publicaţi în peste 1000 de exemplare,
lasă-i să cîştige de fiecare dată
şi să-şi păstreze pielea feţei fără vreo încreţitură a agoniei.
Nu te forţa,
lasă să crească în tine,
pînă cînd hainele ţi se vor zdrenţui muncind în cîmp,
pînă cînd pielea de pe braţe ţi se va înnegri de la soare,
pînă praful se va aşterne pe masă,
pînă te alegi cu defecţiuni la creier
şi rămîi blocat în acelaşi loc ani întregi,
pînă devii cineva privat de propria substanţă,
ca un ou în care nu ştii unde s-a făcut o gaură şi s-a scurs tot,
dar ai grijă să păstrezi aparenţele,
să stai întins ca un animal,
pînă se adună musculiţe şi ţînţari în jurul tău şi nu mai reuşeşti să scapi de ele,
pînă vei fi dus într-un subsol şi vei fi lovit cu barosul în creştet
şi carnea ta de tineret va fi trimisă la carmez, pegas şi chiar la fabrica de salamuri din Drăsliceni,
dar ai grijă să păstrezi aparenţele,
că lucrurile decurg cum trebuie
şi că eşti ok,
şi că nici un sentiment serios de alienare nu te bîntuie,
şi numai atunci cînd simţi că aluneci,
că nu o mai poţi ţine în tine,
iar ţînţarii şi musculiţele au luat-o razna cu totul,
atunci ia-ţi carnetul şi pixul
şi pariază,
poate că praful ăla de pe masă e mai norocos decît credeai.

Privat de propria substanţă

În lanul de cartofi smulg buruieni şi e din ce în ce mai greu.
Buruienele sunt mai mari, tulpinile mai groase, iar rădăcinile nu vor să cedeze.
Mă opresc şi-mi repet,
nu am avut aşa ceva în plan,
nu trebuia să accept gunoiul ăsta;
nu trebuia să accept,
nu trebuia;
voi rămîne blocat în lanul ăsta,
cu toate buruienele pe care să le smulg, care vor creşte mai repede decît le voi smulge;
azi nici măcar nu am avut bani de drum să ies în oraş,
nicio şansă pentru putere de decizie.
Nu-mi pot găsi un serviciu în oraş
şi iată-mă,
smulgînd buruiene,
simţindu-mă privat de propria substanţă,
la fel ca berea fără alcool,
cafea decafeinizată,
mîncare fără calorii,
ciocolată plină cu aer pe dinăuntru,
sau viaţă fără ceva viu în ea,
poate ar trebuie să cer explicaţii
şi mai ales compensaţii pentru neputinţa mea;
de la părinţi?
de la conducerea liceului în care am învăţat?
de la Stat?
de la Dumnezeu?
sau poate răspunsul e altul,
poate că trebuie să-i privez de putere asupra mea pe cei
responsabili de condiţia în care sunt.


Frecvenţă redusă

Stăm plictisiţi în auditoriu, e duminică dimineaţa,
căscăm şi respirăm a lehamite
de parcă am fi cu toţii mahmuri.
Profesorul intră căscînd de parcă ar fi mahmur şi el,
se opreşte în faţa noastră şi mirat ne spune:
„ia nebuni sunteţi, voi chiar aţi venit!”.
Dă din cap şi se apucă de scris pe tablă,
probabil o parte din termeni şi formule de pe tablă sunt inventaţi chiar de el,
doar aşa, ca să se amuze,
le copiem fără vreun interes,
fără să cerem explicaţii,
căscăm şi nu ne pasă,
proful mai strecoară şi cîte o eroare.
În auditoriu se simte un miros de cadavru,
adulmecăm, ne încreţim frunţile şi ne căutăm unii pe alţii cu privirea
de parcă am vrea să găsim cine cadavrul din noi,
sau poate cine a tras pîrţul,
întrebăm asta, dar ne dăm seama că ăsta era dintotdeauna aici,
cei de la zi ni l-au lăsat,
în mod special destinat nouă, cei de la frecvenţă redusă.
Pentru noi cantina nu e deschisă,
învăţăm noaptea, sîmbăta şi duminica, iar atunci nici încălzirea nu funcţionează.
Pentru a nu adormi în timp ce scriu inventez exerciţii,
Număr cacofoniile din ceea ce dictează proful,
îmi ţin respiraţia mai mult de 1 minut,
ghicesc troleibuzele care trec pe lîngă academie,
privesc de la etajul 7 şi îmi amintesc cum aşa înălţime
mă terifia mai înainte,
acum doar mă face să casc.

Inamicul are arme mai puternice decît mine

Nimic nu pare să funcţioneze în duminica aceasta,
iau cărţile una cîte una, o deschid şi după puţin timp o arunc iritat,
la fel cum aş arunca o armă blocată
în timp ce asupra mea se trage,
inamicul are arme mai puternice decît mine.
Părul meu are 1 an şi e timpul să scap de el.
Mă sună Ion şi îmi spune că e timpul să facă un space monkey din mine,
sau un space dog,
să mă tundă ca pe Laika
şi apoi să mă trimită în spaţiu.
E ritualul nostru, ca în fight club,
în fiecare an cînd îmi tunde părul
Ion e Tyler, mă pregăteşte pentru ca să fiu trimis în spaţiu,
undeva unde nu am mai fost niciodată,
mă pregăteşte pentru o nouă misiune din project mayhem.
Îi spun că îmi e frică, e frig şi voi prinde o răceală.
„Nu te temi de răceală, te temi să renunţi la părul tău de 1 an şi să fii trimis în spaţiu!”
Apoi mai iau o carte şi o arunc cu dezgust după ce m-am uitat prin ea.
„Hai să o facem!”
Fac curat pe masa mea, pun în rafturi cărţile, pun în ordine jurnalele şi carnetele mele,
mătur în camera unde urmează să fiu tuns,
aştept frizura ca pe o execuţie.
Am intrat în cameră amîndoi şi Ion a pus maşina de frizat în funcţiune,
cînd să-mi atingă capul cu ea am strigat „opreşte-te, poate facem o greşeală,
poate nu trebuie să renunţ la părul meu!”
„Altă cale nu există, numai după ce am pierdut totul putem fi liberi de a face orice!”
Mă aşez înapoi pe scaun şi termină repede cu tunsoarea.
„Ştii, am vrut să citesc Invisible Monsters, e despre reinventarea sinelui, cumva
ceea ce încerc să fac eu acum”
„Exact. Dar pentru asta nu e de ajuns să-ţi tai părul crescut timp de 1 an. Numai
degradîndu-ţi propria personalitate pînă la capăt te poţi reinventa.”
Apoi Ion a dispărut şi am rămas singur în cameră cu maşina de frizat în mînă.
După două ore am prins o răceală
şi o durere puternică în urechea stîngă.
Mă simţeam un personaj infectat din Ciuma lui Camus.
„Nu e de-ajuns!”
Am ieşit în stradă căutînd locuri întunecoase
în care aş intra în belele,
am nevoie să mă degradez mai adînc.
Ploua din norul venit din Fukushima infectat cu radiaţie nucleară,
picăturile îmi cădeau pe creştetul proaspăt tuns,
am început să rîd gîndindu-mă
că inamicul are arme mai puternice decît mine, nu am nici o şansă.


Frankenstein la plantat cartofi

A venit ziua în care trebuie să plantăm cartofii,
e prima zi din acest an cînd lucrez opt ore,
oasele şi muşchii riscă să cedeze,
e ziua cînd trebuie să fiu testat dacă voi rezista antrenamentului
în interiorul lotului de pămînt,
în sensul unui maestru zen ce spunea că iadul nu e o sentinţă, e un antrenament
dar ştiu ce va urma,
nu contează dacă trec sau nu, oricum voi lucra de acum înainte aici,
ziua asta e începutul
unei naraţiuni ştiute de mine din toate unghiurile,
care mi s-a repetat mulţi ani la rînd,
una ieftină şi ponosită
şi chinuitoare,
fără vreo deviere sau o armă îngropată care să o dea peste cap.
Aşa că mă dau într-o parte şi aştept cu lehamite.
La opt dimineaţa eram deja pe cîmp,
cartofii în lăzi pregătiţi,
vine un tractor, model T 82.5 din Bielorusia,
nu am mai văzut niciodată aşa ceva, nimeni din lucrătorii prezenţi acolo,
un tractor care să planteze cartofi,
ne apropiem cu frică de el,
femeile se tem să urce în locurile unde să pună cartofii într-un tub, unul cîte unul,
ele încep a panica, iau fiecare apucă sapa
şi zic că mai bine plantează cu propriile mîini ,
e prea periculos acest tractor,
nu ştim nimeni cum merge,
tractorul ăsta e un fel de monstru Frankenstein,
îl atingem şi apoi fugim repede de lîngă el speriaţi.
Şoferul rîde şi ne spune că totul e în regulă,
vom termina lucrul de patru ori mai repede şi
nu vom obosi prea mult;
credeam că e nebun,
la fel cum oamenii credeau că savantul Frankenstein e.
Femeile urcă,
începem a lucra.
După ceva timp şoferul opreşte tractorul şi coboară să bea apă,
brusc, tractorul împreună cu femeile în spate se porneşte de la sine,
femeile încep a ţipa, una din ele cade cu tot cu lada de cartofi,
fugim din urma tractorului, şoferul înjură, nu înţelege ce se întîmplă,
tractorul pare să meargă din ce în ce mai repede,
iese de pe teren şi se îndreaptă spre pîrău,
femeile rămase în tractor ţipă şi încep să sară,
din urmă noi strigăm să ia şi lăzile cu cartofi,
să nu le lase să cadă în pîrău împreună cu tractorul,
şoferul ajunge îl din urmă şi sare în cabină,
îl opreşte.



Într-o noapte cînd mă simţeam stupid

Într-o noapte mă simţeam atît de stupid şi aveam nevoie de o
băutură, dar nu aveam nimic,
am verificat toate sticlele de kagor şi nu era nimic în ele,
m-am întors la calculator să-mi pun un film,
dar nu puteam să mă uit la el,
mă simţeam stupid cu totul,
ba chiar întreg universul mi se părea idiot,
stupiditatea lui stătea peste mine ca o carcasă de carne,
nu ştiam ce să mai fac;
nu ştiam dacă am simţit aşa ceva vreodată.
Apoi am pus cîteva căpşune într-o cană, am adăugat zahăr
şi le-am bătut bine,
am găsit o sticlă cu ţuică cu un gust oribil,
îmi venea să vomit cînd am mirosit-o,
dar nu aveam încotro,
aveam nevoie de o băutură pentru stupiditatea asta,
aşa că am turnat din sticlă în conţinutul de căpşune
şi am băut,
dar nu am putut să termin amestecul,
mi se făcuse greaţă şi l-am aruncat.
Mă simţeam pierdut.
M-am întins în pat încercînd să adorm,
dar gîndul că sunt un idiot care zăboveşte într-un univers
la fel de stupid
nu-mi dădea pace,
era ca nişte sticle aruncate în capul meu
şi eu nu aveam unde să mă feresc.


IWW

De cîteva săptămîni adorm cu cartea în faţă,
se întîmplă să aţipesc cu pixul în mînă cînd încerc să scriu;
apoi îmi simt corpul tîrîndu-se în pat,
îi zic: „ce naiba crezi că faci? treci înapoi!”
dar acesta îmi dă de înţeles că nu, nu se va întoarce la masă,
se va întinde în pat şi va dormi, ticălosul!
Simt cum alunec,
golurile din conştiinţă se multiplică,
uit să închid aragazul,
să încui la casă.
Şi pe deasupra la asta, nu mai vreau să lucrez,
ba chiar am dat comandă pentru un tricou în care am scris
că sunt membru al organizaţiei IWW
I Won’t Work.
Şi, din cauza asta, mai mulţi cred că am luat-o razna.
Vreau să mă vezi înainte ca s-o iau pînă la capăt razna,
să mă ţii minte aşa.
Cînd voi vedea că suspiciunile despre refuzul meu de a lucra
vor fi luate în serios,
voi fugi din oraş înainte ca ei să mă bage în ospiciu
sau la oficiul de ocupare a forţelor de muncă.
Doar ştii că asta mi-am dorit,
toate sforţările în nopţile dormite pe jumătate,
durerile corpului după 10 ore de muncă
au sens pentru asta –
momentul în care detronarea civilizaţiei începe în capul meu,
atunci voi lua toţi banii care mi-au rămas pe cont
şi voi fugi înainte să bănuiască cineva.


Fază terminală

Sunt cîţiva oameni care îmi cer să votez,
probabil vor să trec de partea lor,
mă ameninţă pentru cazul că nu votez,
mă numesc trădător, prost, ţăran şi ignorant,
îmi spun că nu-mi pasă de rasa umană din această ţară,
nu-mi pasă dacă vom crăpa cu toţii sub guvernarea comunistă
şi îmi cer lucrul acesta exact în timpul cînd mă simt
ca dracul într-o cadă cu apă sfinţită,
să votez ar veni cumva ca un leac pentru arsurile mele nedepistabile,
dar e ca şi cum aş lupta să scap de fumat
în faza terminală de cancer.


Să pierd timpul

Cînd eram mic părinţii obişnuiau
să-mi dea popuşoi de dezghiocat,
îmi arătau să dezghioc doar cîte un grăunte
ca să mă ţină ocupat întreaga zi
să nu mă joc,
să nu fac stricăciuni,
să nu pun chestii în gură sau în priză,
să fiu obişnuit de mic să am ocupaţie – munca.
Acum învăţ la frecvenţă redusă şi nu este nimic de făcut,
oamenii îmi spun să-mi găsesc un serviciu,
că orice muncă, cît de chinuitoare nu ar fi
e preferabilă
pierderii timpului.
Mereu am gîndit că munca
te face îngheţat sau mai rău,
metalizat, mecanizat
(cineva spunea că prima maşinărie inventată
de capitalism a fost corpul uman).
Aş prefera să pierd timpul,
dar de mic am fost instruit să nu o
fac sub nici o condiţie.
Aş prefera să fiu unul
din Indienii care muncesc 3-5 ore pe zi
şi în rest
dorm, stau întinşi cu faţa îndreptată spre cer
imaginîndu-şi chestii,
inventează noi jocuri, cîntece,
picturi pe zidurile peşterilor,
mănîncă ciuperci halucinogene
şi fumează ierburi
avînd viziuni prea ciudate
ca să se apuce de dezghiocat popuşoi.

furioşi şi deprimaţi

ne radem pe cap şi
ne simţim ca nişte space monekys pregătiţi
în orice moment să ia controlul asupra istoriei
fără întrebări, fără scuze, fără minciuni,
fără frici şi fără distrageri.
deprimaţi şi nebuni
după libertate,
să se întîmple orice cu noi,
nu contează consecinţele, vrem să facem un singur lucru,
bun sau rău,
să fim salvaţi sau condamnaţi,
dar să ne aparţină în totalitate.
cu pumnii în aer ne cerem cerul înapoi,
stăm treji pînă dimineaţă,
unii cu sticlele pe care le ţinem strîns în mîini
de parcă ar fi arme din care tragem împotriva ideologiei
şi ne cerem cu strigăte straşnice
cerul interzis înapoi,
totul sau nimic!
furioşi şi deprimaţi că nici o intervenţie a realului nu are loc,
a doua zi va trebui să mergem la şcoală
sau la facultate
sau în cîmp să muncim şi nu avem
posibilitatea unui act spontan,
aceasta demult e îngropată,
nu mai avem putere să provocăm o întîmplare riscantă,
fiecare dintre noi a eşuat să devină o forţă liber voită
rămînînd o reacţie mediocră,
un produs al şefilor, părinţilor, supraveghetorilor.
ca nişte cerşetori după un sens.
întrebarea care ne roade pe noi nu e
dacă există viaţă după moarte,
ci dacă există viaţă înainte de moarte,
din ce în ce mai mult simţim cum trăim la frecvenţă redusă.
furioşi că orice sforţare este egală cu zero.
stăm pînă dimineaţă beţi, uzaţi,
ne aruncăm pe mînă acid
văzînd cum arde la 200˚C
încercînd să găsim răspunsul.


Singurul rămas online

Unul cîte unul, oamenii din lista mea de messenger fac sign out,
doar eu rămîn online la 2.20 noaptea,
acestea sunt raporturile mele sociale.
Îmi deschid fereastra mea de messenger
şi încep a-mi scrie
„you stupid asshole, doar
tu ai rămas,
doar nu ai pentru ce să te culci,
eşti la frecvenţă redusă la facultate
şi nu ai motiv să te trezeşti dimineaţă,
vei aştepta şi nu va veni,
te vei transforma în rahat,
nu te-ai învăţat din anul trecut,
ei, măcar atunci aveai ceva nervi antrenaţi din timpul verii.
Trebuie să îţi faci un plan,
toată scamatoria asta a lumii trebuie să se sfîrşească
în noaptea asta,
ştiu exact ce trebuie să faci pentru a izbucni ca un alien
din stomacul ordinii simbolice existente,
vei lua un…”
şi brusc, messengerul se întrerupe,
those motherfuckers!
cei de la yahoo sau moldtelecom au aflat despre complotul meu.

În locul unde aştept autobuzul

Băusem cred cel mai mult atunci
şi mai aveam în geantă o sticlă de 2L cu bere
şi chiar nu înţelegeam nimic, totul părea o înscenare,
mereu crezusem asta despre viaţa mea;
momentele calme şi primitoare erau prea dubioase,
nu îmi plăcea universul în acele momente,
prea drăguţ, prea suspicios,
ştiam că undeva pîndeşte o capcană.
Mă îndreptam spre troleibuz confuz şi înjurînd,
încercam să ascund sticla de 2L, părea că ascund
o armă sau o rană.
Îmi duc mîna la piept şi o simt, acea durere care mi se scurge apoi în stomac,
la naiba! iar sunt ciuruit pe dinăuntru!
În locul unde aştept autobuzul spre casă
în fiecare noapte arde un foc
şi în jurul lui se adună vagabonzi,
mă îndrept spre foc şi mă aşez printre ei,
scot sticla şi un tip îmi întinde o cană, torn în ea,
o duce la gură şi bea
apoi spune: „oamenii se pricep cel mai bine să-şi lase rahatul peste tot,
şi au grijă ca apoi să nu înţelegi nimic,
să te lase zdrenţuit şi sfredelit pe dinăuntru în mijlocul unei străzi în plină circulaţie
şi să dai din cap a neînţelegere”.
Am dus sticla la gură şi am tras cîteva înghiţituri,
şoferul autobuzului spre casă mă strigă şi-mi face semn să urc,
eu clatin din cap spunîndu-i: „azi va fi o altă noapte lungă şi dificilă,
acasă nu cred că am vreo şansă s-o duc pînă la capăt, rămîn aici”.
Cineva de lîngă mine se ridică, aduce nişte bucăţi de carton
şi le aruncă în foc.