OANCEA VIOREL

OANCEA VIOREL

Rascolind deunazi prin cele sertare vechi prafuite am dat peste o poezie din studentie cu care ma cercam in lumea rarefiata a talentului in urma cu douazeci de ani. Cand or fi trecut? O citesc acum cu alti ochi. Imi amintesc ca am compus-o in Brasov, in timpul unei calatorii banale cu autobuzul 1, pe parcursul careia, la diferite curbe si frane mai multi pasageri dezechilbrati (la propriu) m-au calcat pe rand pe picioare cerandu-si scuzele de rigoare pentru asta. Incepand eu sa meditez ca aista nu-i lucru curat, m-am repliat totusi spunandu-mi ca, sigur, de vina este faptul ca am piciorul mare si, chiar si matematic, daca un om calca pe suprafata pamantului, probabilitatea sa nimererasca pe piciorul meu (care port 46) este mai mare decat sa nimereasca pe piciorul unuia care poarta, sa zicem, 43.

Balada baietasului timid

Port 46 la-ncaltari. Suprafata mare.
Toti oamenii ma calca pe picioare.
Pe strada, -n casa sau in troleibuz
Sunt victima acestui nepermis abuz.
In public sau in psihic, oriunde eu ma duc,
Sunt sub pantof, sub cizma, sub gheata sau papuc,
Sub incaltari de dama, sub kilogram de juni,
Sub apasarea crunta a dominantei lumi,
Si, agresat perpetuu, ma chinuiesc teribil.
Voi calariti tot timpul pe sufletu-mi sensibil,
Cu toata greutatea pe dansul va lasati
Si il striviti, mai oameni, mai, oameni incaltati!
Alearga dupa mine toti semenii trufasi!
C-un pas li-s inainte, vesnic ajuns de pasi!
Calcati-mi pe picioare, caci imi calcati pe urme!
Va sunt obiect de sprijin, va sunt subiect de glume.
Ca Atlas, pe-al meu suflet sustin intreaga lume!
Dar ce se-ntampla daca ma plictisesc si plec?
Fara proptea, in urma-mi, cadeti cu pocnet sec.