Andrei DOSA

Zilele roșii ale calendarului

Niciunul dintre ei nu merita. Nu merita să trăiască, dar nici efortul nu merita. M-am luptat mult
cu mine însumi. Nu merita. Merita pentru ce mi-a făcut. Pentru că trece zilnic cu elicopterul
deasupra capetelor noastre, pentru că îmi tulbură în fiecare zi gândurile luminoase despre pacea
mondială. Da da. Despre o societate mai bună. O face ostentativ, dă-l în mă-sa. Pentru că toți am
ajuns sclavii lui. Pentru că am terminat o facultate ca să ajung să lucrez pe plantația lui. Pentru
că nu ne plătea cu lunile apoi ne dădea cum se nimerea. Pentru că trebuia să ne milogim în fața
lui. Merita pentru că era un umflat lacom. Ne punea să spargem gresia, să dăm jos faianța. Sute
și sute de metri pătrați. Îi punea pe ăia să plătească și ce a pus prima oară (și a spart) și ce a pus a
doua oară. Spunea că atâta e necesarul. Analfabeți. Prieteni de-ai lui. Parteneri de afaceri. Lanțul
trofic al analfabeților în care noi foarte foarte jos. Veriga slabă. Neajutorați. Prostia ca o
societate de într-ajutorare reciprocă. Vile, viluțe. Ciupercăraie. Frăția căpcăunilor. Și el:
căpcăunul cel mare. Apoi s-a extins. A cumpărat fabrica de prelucrare a cărnii. Băga purcei
născuți morți, vineții, hoituri de cal pe jumătate putrezite la tocat. Cu copite cu tot. Bon appetit!
Atunci au început oamenii să se îmbolnăvească. Eu nu. Eu sunt vegetarian. Mâncam fiertură de
urzici și îmi imaginam cum îi iau gâtul. Derulam de sute de ori. Cum țâșnește sângele ca zilele
roșii ale calendarului. Khmerii roșii. Lavă roșie. Hemoglobina salvatoare. Tescuirea de viu a
prizonierilor de război. Karma lui rea care mă cheamă. Magnetică, neagră. Jugulara lui plăpândă.
Da da. Lujerul în care viața bum-bum nesimțită. Nepăsătoare. Cut. Rewind. Firul roșu. Arsura.
Semnele de interdicție cu litere roșii. Nu le vede nimeni. Eu le văd pe fiecare zid, la alimentară,
la bancă, la primărie, la spital, în fișele pacienților, în orice regulament de ordine interioară. Eu
sunt salvatorul! Deschizătorul de drumuri! Robespierre al doilea! Eroul națiunii! Mein Kampf!
Căpcăunul cu lanțuri groase de aur la gât, cu ghiuluri pe degete. A cumpărat Palatul Copiilor.
Elicopterul negru vurrrr! vurrr! vurrrr! A intrat cu buldozerele, cu excavatoarele. Tot parcul
dendrologic. Unde mă jucam eu când eram un mucos. Tot parcul. Exemplarele rare rase de pe
fața pământului. Îmi bruiază visele cu greenpeace. Viața în sânul naturii. Cancer la sân. Da da.
Cluburile lui de fotbal. Pressing. Pressingul echipei adverse. Pârtiilede schi. Inginerii lui de 25 de
ani. Cu părul albit: ”aș fi plecat altundeva, crede-mă. Am căutat peste tot. Peste tot este la fel. De
dimineața până seara. Și în weekend.” Necesarul de materiale. Click, Can-Can, Adevărul,
reviste, integrame, cine mai dorește, cine mai poftește? Până la urmă mi-am luat tălpășița. L-am
scuipat în meclă. În gând, în vis voința mea ca o flegmă care se îngroașă. O flegmă mășkată.
Subconștientul colectiv, scuipătoare plină până la refuz, gata să se reverse. Am plecat și m-am
făcut întreprinzător. Mic întreprinzător. Mi-au aruncat-o în față când am vrut să închiriez casa
nelocuită din centrul istoric: ”zece mii, băiete!” Cel puțin zece. Șpagă. Big blind. Expresia cea
mai potrivită, ce să zic… Pas. Poate Italia. Poate Spania. Acolo da. Cozile pentru pașaport. De la
șase dimineața în fața sediului poliției. Alb la față. Relaxat. Da da. Listele. Am zis nu merită.

Lunile de depresie. De la 8 la 10 dimineața reușeam să pun un picior jos din pat. La 12 piciorul
celălalt. Pe la 1 reușeam să intru la duș. Zilele negre ale calendarului. Nu merită. A făcut și acte
caritabile. A dat la nuntași zece mii de euro. A organizat Berarul. Click, Can-Can, cine mai.
Merită. Zilele roșii ale calendarului. Baia de sânge. Portretul contesei Báthory deasupra patului.
Lorenzo de medici. Caterina. Nu nu. Baba Maria Cimpina. Regina incontestabilă a magiei albe.
Și ea a zis nu. În psihologi n-am încredere. În preoți nici atât. Căpcăuni în odăjdii. Nu mă pot
vindeca. Totul în jur: magie neagră. Atunci am făcut lista. Nu nu. Nu merită. Omori căpcăunul.
Cei din umbră îi vor lua locul. Vor angaja mai mulți badigarzi. Mai multe sisteme de alarmă.
Mai multe camere de filmat. Mai multe locuri de muncă. Cei mai mulți badigarzi pe cap de
locuitor din lume. Eu putrezind la zdup. Lucrând pentru ei moca. Ce vor mai râde.

Efectul avea să conducă la cauză. Țineam în mine efectul. Eu eram însuși efectul. Pur, cristalin.
Rotindu-se în mine ca un diamant cu mii de fețe. Apoi a venit și ziua zet. Cauza. O așteptam. Îl
așteptam să vină cu Hammerul lui negru, cu elicopterul negru care tăia cerul fâșii fâșii deasupra
capetelor noastre. A fost să fie mama. A călcat-o pe trecerea de pietoni. Martorii ziceau că era
beat turtă. Mama ducea o sacoșă. În sacoșă era o pâine, câteva felii de parizer, un litru de ulei,
zahăr. A aruncat-o 10 metri. Sângele și zahărul și uleiul amestecându-se pe trotuar. Da da. Am
zis că merită. Am făcut o listă. Erau 12 pe care voiam să-i rad. De încălzire. Am dat cu zarul.
A ieșit 7. El era numărul 7. Karma lui neagră, magnetică. Îl fac ca-n filmul ăla, Se7en. Cele 7
păcate capitale. Dar el avea mai multe. De șapte ori șapte. Nu ca în Se7en. Diamantul rotindu-
se fețe-fețe. Să-l fac ca-n Hrad Candy să se sinucidă. Banal. Să-l închid într-o hală dezafectată.
Să spargă cu barosul sute de metri pătrați de faianță, plăcile de beton armat, zidurile. Până cade
hala peste el. Să-i pun căști să asculte huruitul unui elicopter. Până îi vor sângera timpanele. Să-
l împăiez membru cu membru, cu rumegușul copacilor tăiați. Eviscerat. Pentru frica și umilința
resimțită în fiecare zi în stomac ca o bilă de plumb. Demolări. Aici, în stomac. Rumeguș în loc
de mațe. rumeguș în loc de inimă. Inima la sfârșit. Să-l țin în viață în mod artificial. Să apuce să
vadă opera. Injecții cu formol. Filmulețe cu el date pe slow-motion care să se repete la nesfârșit.
Până își pierde mințile. Până devine o legumă. Să-l pun să declare în fața camerei de filmat: ”să
fie vândute toate proprietățile mele, să fie golite toate conturile, banii să fie donați șomerilor,
cerșetorilor, veteranilor de război, că de nu…nebunul ăsta, ratatul ăsta, ratangiul ăsta nenorocită,
labă tristă ăsta va face toate lucrurile de mai sus. Și așa mai departe, și așa mai departe. Toate
mișcările mele în slow motion. Supunerea. De dinainte să mă fi născut. Un film fără început și
fără sfârșit. Filele albe din calendar. Juxtapunere. Dublă. Triplă. Conturul meu tremurat. Creierul
ca o conservă goală care zăngăne, se lovește de toți pereții și marginile aste tăioase mă apuc de
păr să trag și să urlu. Dracul curat în oglindă. În spatele oglinzii. Pielea exfoliindu-se în continuu
straturi-straturi, refăcându-se peste noapte. Ca un refuz visceral. O respingere a lumii ăsteia
nenorocite. Jugulara mea plină de praf. Mâinile mele absurde capătă în sfârșit un sens. Mâinile
mele strângând mânerul cuțitului. M-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit de cuțitul meu cu mânerul

lung, nu mă mai despart, nu mă mai despart de el pentru nimic pe, pentru nimic pe. Sângele
negru ca o alunecare de teren, un val de pământ peste față peste ochi. Surprinzător de negru. Nu
roșu.

*Proza scrisa in tabara de la Casa Verde