AURA MARU

Trei trepte de coborât

I.

Pe cărarea din spatele casei, se opreşte în faţa unei bucăţi de carne vâscoasă, pleoştită chiar acolo, pe al treilea pătrat de ciment— nici lipitoare, nici cheag de sânge— o bucată de ficat, o bucată mare, gelatinoasă, fără filmul transparent de deasupra, mare cât s-o bage în convulsii, pe ea, care acum trei luni i se lăuda unui pârlit de vegan american că n-are cum să se teamă de sânge & carne, că de mică a văzut tot felul de animale sacrificate, trunchiuri de păsări mergând fără cap şi că nu poate înţelege cum el devenise vegan din convingeri „morale”, la 4 ani, după ce văzuse, într-un restaurant, peştele prăjit pe farfurie la juma' de oră distanţă de când fusese întrebat, în faţa unui acvariu, care peşte îi place cel mai mult. Îi spunea americanul că din clipa aia, imaginilea astea două, suprapuse – peşte-în-acvariu-peşte-pe-farfurie-- începură să meargă pe repeat în mintea lui. Nu pusese, de atunci, pic de carne în gură. Citise „Eating animals” şi „Eating our friends” şi se credea Plutarh reîncarnat. Ea, la rându-i, îi spuse că era genetic imună şi îi mai povesti cum vară-sa, pe când era studentă la medicină, murea după salam „kroveanka” (de sânge), că la orele de anatomie se adunau cu toată gaşca în jurul căzii din care îşi pescuiau obiectele de studiu, molfăind pâine cu salam din ăla. Americanul se făcu palid şi se scuză şi se atunci o evitase (toate astea plus Dracula, ce mai ştia şi el despre români, erau prea mult).

Face dreapta şi intră într-un ocol îngust, cu patru cuşti. Deschide o uşă, deschide a doua, deschide a treia şi a patra. De fiecare dată îşi adânceşte mâna în cuşca înfierbântată şi degetele i se amestecă printre urechi, picioare şi burţi calde şi rotunde. Înseamnă că vară-sa n-a tăiat niciun iepure azi (sunt tot 15, cum îi arătase, mândră, în ajun). De când se lăsase de medicină, asta făcea Andra: creştea iepuri şi îi tăia, dacă de oameni tot nu se mai putea atinge. Dacă s-ar fi întmplat să taie azi unul, ar fi găsit şi alte măruntaie împrăştiate, cum se întâmplă când trece cuţitul peste jugulara vreunuia. Atunci curtea se umple de sânge, pisicile şi câinii vecinilor trec, hipnotizaţi, pe sub garduri, iar copiii vecinilor îşi iau labele îmblănite şi coada. Şi, mai ales, ar simţi mirosul de grăsime cu sare şi puf împuţit (despre care n-ai zice, de la distanţă, că vine de la blana frumos întinsă pe scheletul din lemn). Toate astea nu sunt, ceea ce o face să tremure şi mai tare. Se întoarce în casă. Nici vară-sa nu-i.

Dacă în clipa asta nu şi-ar fi auzit telefonul, ar fi intrat în fibirilaţii. Dar se uită spre ecranul lui şi se face şi mai palidă. Îl aruncă pe pat, speriată. Se întinde, cu stomacul strâns. În jur toate pulsează cu aceeaşi frecvenţă cu care telefonul îi pâlpâie verde, îngrozitor, în ochiul stâng.

II.

- Toate astea ţi se întâmplă din cauza alcoolicului ăla de Geo. Ar trebui să te opreşti, nu vezi c-o iei razna. Acum ai şi vedenii. Dacă o să-l găsească, o să-l găsească. Dacă nu, tre' să te împaci cu asta.

Ralu se ridică pe jumătate:

- Dacă nu aflau că lui Geo îi găsiseră transplantul, nu-l făceau să dispară. Înţelegi, ar fi putut să trăiască. Ar fi putut să trăiască şi fără nenorocitul de transplant, măcar un an.

- Ce rost au calculele-astea, Ralu? Atâta timp cât nu ştii ce s-a întmplat cu Geo...

- Păi şi eu ce să fac?!? Să mă prefac că nu înţeleg? Calcule stranii, zici. Calculele astea nu le-aş fi făcut dacă erai aici, mai devreme. Eu ce să cred? Că te-ai evaporat şi tu? Mai ales că securistul ăsta de Dinu mă sună ca disperatu'. Poţi să-ţi dai seama la ce m-am gândit?!?

- Eşti nebună, ce putea să aibă Dinu cu asta? În imaginaţia ta toţi sunt securişti! El ce avea cu afacerile lui Geo? îşi iese din fire vară-sa.

- Lasă că mi-a zis taică-su, într-o seară, când era beat. Dinu ieşise nu ştiu unde. Şi ăsta îmi zice că fii-su o ducea cam greu, că era în tot felul de afaceri din care ieşea lefter. Şi că i-a zis vino, mă, Dinuţule, la oraş, să lucrezi cu mine acolo şi lucrurile o să-ţi meargă mai bine. Şi de atunci Dinuţu se plimbă cu RAV-ul pe-aicea şi are bani să nu mai bea rahat. Acum cică bea Jack Daniels, nu spirt din ăla de la fabrica lui frate-său.

Andra se face că nu înţelege. Ralu se dă jos din pat, cu telefonul în mână.

- Da-da, parcă nu ştii că-i da şi lui Geo. Chiar când ştia că n-o mai duce mult cu ciroza aia. Parcă putea Geo să bea cât bivolul de Dinu?!? De, frăţie de pahar. Te ajut să dispari, să-ţi bei ficatul până la urmă.

- Da' Geo bea de când era el, nu trebuia să vină Dinu să-l termine. Mă, ăsta chiar dacă e securist, te iubeşte ca un prost. Nu vezi că tremură când te vede? Să aibă el curaj să-i facă ceva lui Geo? îi vine să râdă.

- E nebun, Andra, îţi zic. Dacă Geo nu dispărea, ar fi fost în stare să-i hăcuiască ficatul ăluia de la care aveau să-i facă transplantul. Numai să nu trăiască.

- Doamne, Ralu, nebunie e să crezi în lucrurile pe care le spui. Sună fantastic. Calmează-te. Te-o fi molipsit Geo, zău. Ai face mai bine să-i răspunzi omului.

Şi poate avea dreptate vară-sa. Cu Geo îşi împărţea obsesiile. Putea să fie o formă de paranoia dublă, contagioasă, cum ar veni, aşa cum ştia că poate să existe. Dar asta era, se iubeau. Oricum, cel mai bun lucru care i se întâmplase cu Geo era asta, că îşi acceptase anomaliile.

Paranoia îi spunea lucruri incredibile despre oameni, şi toate erau adevărate. Lucrurile se întâmplau o dată aici, în ordinea normală, la care luai parte mecanic, şi acolo, undeva deasupra capetelor. Acolo energiile se scurgeau prin alte canale. Şi dacă vorbeai cu cineva ştiai că fiecare dintre voi e dublat de cineva care ar spune toate lucrurile pe faţă, pe care puteai să-l laşi să vorbească, dar puteai să-l şi faci să tacă. Dar voi, cei de jos, ştiaţi totul, totul. Trebuie doar să dozezi cât din lucrurile acelea sângeros de adevărate poţi să le dezvălui. Cât din conversaţia voastră e de-adevăratelea. Îi explica şi lui Geo asta: uite, când cineva e ironic, în el vorbesc ambele instanţe; vrea să te facă atent şi la lucrurile pe care el le crede adevărate. El stă aici, îl vezi cum dă din gură, mecanic. Dar tu ştii că e dublat de cineva sincer cu totul, răutăcios de sincer. Vorbeşte pe două voci. Şi tu le auzi şi, la rândul tău, îi răspunzi pe două voci.

Asta era. Şi era fericită că putea să stea zile întregi, când nu ieşea din casă, scufundată cu totul în propria înţelegere aiurită a lucrurilor. Şi Geo putea să înţeleagă toate astea. Cu Dinu era de-a-ndoaselea, cel puţin acum. Cu câţiva ani în urmă ştiau totul unul despre celălalt. Puteau vorbi despre orice. Fără să-şi dozeze reacţiile. Acum, dacă-l vedea, tremura de-i venea să vomite. Îi răspundea telegrafic. Şi el stătea pierdut, se făcea că nu pricepe. Şi aştepta ca ei să-i treacă. Se vede că a hotărât că azi e ziua când asta trebuie să se întâmple. Sună non-stop.

- Alo... da... să vii? mi-e cam rău, Dinule. Bun, dacă trebuie... bun, ne vedem.

Şi aruncă telefonul pe pat.

Andra a stat tot timpul aproape lipită de capul ei, din partea stângă, să audă şi ea, ca şi cum sunetul ar fi putut să pătrundă în capul lui Ralu direct din gura lui Dinu şi de acolo să se propage spre urechea cealaltă, şi de acolo în urechea Andrei, care se îndepărtează acum. Din dormitor face stânga pe coridorul îngust, spre bucătărie:

− Ţi-e foame, Ralú?

III.

Dinu îşi parchează RAV-ul pe străduţa din lateral, dreapta, şi iese în grabă. Îi e şi milă de el uneori. Când se întâlnesc, îşi pune un tricou mai ca lumea, se parfumează cu Hugo Boss-ul lui frate-su şi se preface că chiar îşi foloseşte iphone-ul. Dar poartă întotdeauna o geantă neagră ticsită cu tot felul de hârtii, toate importante. Nu se desparte de ea. 15 kile. Când pleacă în deplasare şi stă într-un hotel care i se pare mai dubios, doarme cu ea sub cap.

Andra iese pe uşa din bucătărie în curtea din spate. Trei trepte de coborât. Se apropie de cuştile cu iepuri şi ei încep să se amestece şi să tropăie, agitând duhoarea în care stau. Deschide uşa şi întinde mâna aproape fără să se uite. Îl apucă pe unul de ceafă – gri închis. Cap de măgar, cu urechile prea lungi, atârnându-i peste ochi. Nu vede nimic. L-a strâns de gât cu o mână, cu cealaltă îl trage de labele din faţă. Închide cu genunchiul uşa de la cuşcă. Îl duce ca pe o pisică. Îl mângâie pe cap cu dragoste. I se zbate în mână. Nu vede nimic.

Dinu deschide portiera încă o dată, pune o mapă în geantă, scoate o tabletă de ciocolată şi o pune pe capotă. Trânteşte portiera. Apasă pe butonul de alarmă. Trece de colţ. Se apropie de poartă. O deschide. Se apropie de uşă. Din coridor, Ralu îl vede. El nu vede nimic.

Andra e la jumătatea drumului dintre cuşcă şi masa din lemn, putredă şi îmbibată cu sânge vechi. Îşi întinde gâtul şi se uită în lungul coridorului. Vede gleznele slabe ale Ralucăi şi, mai departe, uşa de la intrare. Mai departe nimic.

Ralu se uită în stânga, la Andra, şi în dreapta, la uşă. Îi deschide. Hugo Boss. Tricoul alb mulat pe burtă. Trec în living fără să-şi spună o vorbă. Ea merge în faţă, el o urmează. Dacă s-ar întoarce brusc cu faţa spre el, şi-ar putea băga unghiile în burta lui grasă, până la sânge şi până i-ar ţâşni în afară măruntaiele spirtuite. Se opreşte. Se întoarce cu faţa. El o întreabă încet:

- Ce-ai, Ralu, tot porţi cămăşile astea? În loc să mai ieşi şi tu, să iei o gură de aer proaspăt.

- Nimic, Dinule, ce să am. Nimic.

- Nu se poate să mergi aşa mai departe. Nu se poate. Hai să vorbim.

- Mai târziu, Dinule.

- Mai târziu?

Andra intră cu tot cu iepure în casă, se apropie de uşă. Inima îi pulsează tare de tot. Ascultă. Iepurele se zbate aiurea, lovind cu labele în uşă. Fuge înapoi. Ralu tace. Ţine palma peste faţă.

- Nu, Ralu, mai târziu nu se poate. Tre’ să vorbim acum. Ai o cafea, ceva? Hai că ţi-am adus un dulce.

Şi-şi aduce aminte că a uitat ciocolata pe capota maşinii.

- Mă aştepţi? S-o fi făcut praf, în căldura asta.

Se încalţă, iese în grabă, spre poartă, apoi trece spre colţ.

Îi apasă puţin coloana vertebrală. Simte cum fascicule de muşchi se depliază, pe rând. Face asta cu o plăcere sadică. Acum îi palpează gâtul. Apropie cuţitul şi îl apasă scurt. Gâtul rămâne aproape întreg, dar de acum lax ca o încheietură dezasamblată. Îl întoarce pe partea cealaltă şi cade ţeapăn, ca împăiat. Tăietura e mică şi curată.

– Andra, vino încoace. Dinu e acolo? S-a dus până la maşină şi s-a pierdut. Acolo nu-i. Nu a intrat prin partea asta?

Fără să lase cuţitul, urcă dintr-un pas cele trei trepte. Îşi balansează şoldurile în urma cuţitului întins.

– Ce-i, Ralú? Da unde e Dinuţ?