Echidistanţa: un ideal sau o capcană?

În perioada sovietică, societatea sovietică fusese divizată foarte clar în două tabere adverse, având viziuni opuse. Fireşte că majoritari erau cei care erau de partea puterii comuniste sau, brusc, schimbaseră foaia. Duşmanii poporului erau minoritari şi erau căutaţi cu lumânarea pentru a fi stârpiţi. În acele vremuri odioase când oamenii erau arestaţi pe rupte direct din stradă sau din paturile în care dormeau (mă refer mai ales la perioada stalinistă), sau erau daţi afară de la serviciu şi persecutaţi psihic, nici măcar nu se punea problema că ar fi putut exista şi un alt punct de vedere asupra evenimentelor decât cel oficial.


Pe atunci, presa partinică sau culturală promova doar o singură perspectivă asupra a ceea ce se întâmpla în jur, la fel cum şi posturile de radio Vocea Americii sau Europa Liberă se uitau la lucruri doar printr-o singură prismă anticomunistă şi antitotalitară. Nici vorbă de echidistanţă, nici de o parte şi nici de cealaltă a taberei. Fie că era statalistă, fie că era liberă (cea liberă se afla, de obicei, în afara graniţelor), mass-media era una angajată şi militantă.

Ceea ce s-a întâmplat în intervalul dintre 5 aprilie şi 29 iulie anul trecut la Chişinău aminteşte foarte bine de teroarea din vremurile staliniste. Ce m-a şocat, însă, cel mai tare e că în această perioadă în care poliţia îi maltrata pe adolescenţi şi tineri în beciurile sale, existau unele instituţii media extrem de democratice care nu încercau să dea pe faţă crimele neocomunismului, ci căutau să fie echidistante, prezentând realitatea din ambele puncte de vedere - atât al călăilor, cât şi al victimelor. A păstra, însă, neutralitatea în acele circumstanţe însemna a-ţi cenzura simpatia faţă de tinerii însângeraţi şi a-ţi înăbuşi mânia faţă de agresori. Dar mai însemna şi a te disocia de cei bătuţi şi a te solidariza cu cei care te pocneau peste gură. În acest caz, echidistanţa se golea de sens şi se umplea cu un altul, fiind echivalentă mai degrabă cu laşitatea şi cu slugărnicia, căci, cum poţi să-i tratezi la fel pe cel care ţine bastonul în mână şi pe cel care e scos dintr-o dubă întunecată? E imposibil să nu existe o diferenţă între un tip care ţine degetul pe trăgaciul unui pistol şi un tânăr care are cătuşe la mâini şi atunci a rămâne echidistant în acest caz oare nu înseamnă a pactiza cu cel mai puternic?

Sigur că astăzi situaţia este alta. Dar, după tot ce s-a întâmplat între 5 aprilie şi 29 iulie, noţiunea de echidistanţă mai poate fi interpretată şi ca o marcă a conformismului. Nu zic că ar trebui să renunţăm la ea, atâta timp cât cele câteva lumi paralele care există în R. Moldova nu comunică între ele, dar ar trebui să fim foarte atenţi atunci când facem apel la ea. Pentru că între a fi echidistant şi a fi conformist, uneori e o distanţă foarte scurtă. Sigur că e bine să fii echidistant - şi chiar trebuie -, dar e foarte rău să fii conformist. Şi mai trist e să pretinzi că eşti una, dar să fii cu totul şi cu totul altceva.
Un articol de: Dumitru Crudu