PROZĂ POLIŢISTĂ SCRISĂ LA TABĂRA DE LA CASA VERDE

Identitate necunoscută

Începutul lui martie. Suntem într-o maşină Logan. Pe şofer îl cheamă Florin. GPS-ul şoferului are numele Mirela şi nu e decât o voce de doamnă care ne dă indicii pentru scurtături, direcţionându-ne greşit. Viraţi la stânga, spune Mirela, pe o tonalitate monotonă, când Florin o ia la stânga. Viraţi la stânga, repetă GPS-ul şi Florin virează a stânga. Dacă nu-i urmezi instrucţiunile, GPS-ul se enervează, strigă la tine şi începe să-ţi repete mai des direcţia pe care trebuie să o iei. Dar direcţia aceea, în realitatea pe care-o trăim noi, nu există, aşa că nu facem decât să ne învârtim în jurul cozii. Viraţi la stânga! Viraţi la stânga!!! Peste 60 de metri viraţi la stânga!!! Urlă GPS-ul, de parcă a luat-o razna cu totul. “Asta vrea să ne ducă în fundătură”, se amuză Victor, când Florin frânează brusc “Rahat! Ne mişcăm în cerc! Nu o să ajungem niciodată! Dă-mi adresa, spune, şi Victor i-o întinde foarte relaxat, de parcă n-ar fi şi treaba lui să ajungem la timp.

Cu două luni înainte de asta, atârnam de o bară aflată la o înălţime mai mare decât linia imaginară la care pot ajunge cu buricele degetelor, dacă e să mă ridic pe vîrfuri. Îmi trăgeam corpul în sus cu un ritm alert, dar echilibrat. Mă trăgeam în sus până muşchii începeau să-mi tremure involuntar, până zgomotul clănţănitului dinţilor mei astupa vocea lui Victor, care nu se oprea din strigat “Picioarele drepte, bărbia sus, nu te opri, continuă, fă un efort în plus, fii deasupra oboselii, smuceşte-te, dă energia afară chiar dacă eşti stoarsă!”. Când nu mai puteam, strigam, şi atunci Victor sărea, apucându-se de bara mea, încordându-şi braţele atât cât să-şi ridice corpul mai energic decât mine. “Continuă!” îmi striga în ureche. Era iarna. Degetele îmi erau lipite de bara îngheţată. Falangele nu mi le simţeam. Palmele parcă-mi ardeau încontinuu. Câteva cristale sărate mi se desprindeau din obraji şi se făceau ţăndări în atingerea cu asfaltul.

Mă trezeam zilnic la 5 dimineaţa. Alergam câte 7 km într-o jumătate de oră. Făceam pauză de 5 minute şi alergam alţi 7 km. Continuam să fac asta până mă prăbuşeam în lipsa puterilor de a mă desprinde de pământ. Victor era din urma mea la volan şi avea grijă să mă colecteze de unde cădeam lipsită de vlagă. Când corpul meu îi dispărea din aria privirii, făcându-se una cu pământul, se dădea jos din maşină. Mă apuca de mijloc, ca să mă ridice pe verticală. Îmi scotea zăpada de sub haine, mă lua în braţe şi mă culca pe bancheta din spate a maşinii, dar asta nu însemna sfâşitul. Când ne întorceam la cabană, mă punea în cadă şi dădea drumul jetului de apă fierbinte peste mine, după care mă scălda cu apă rece. Dacă apa fierbinte nu avea niciun efect asupra-mi, apa rece nu funcţiona nici atât. Cel mai des îmbiba într-o cârpă soluţia pe care o folosesc medicii pentru a scoate din leşin pacienţii anesteziaţi local. Odată cu deschiderea ochilor şi inspiraţia din adâncul plămânilor, simţeam în nări un miros astringent şi-mi încreţeam toată fruntea, smucindu-mă din loc. Mă-mpiedicam, lovindu-mă cu capul de podea, mă-nvârteam un pic şi-n cele de urmă îmi reveneam. Îmi era atât de dezgustător procedeul prin care mă readucea la cunoştinţă, încât aş fi preferat să-mi tragă un glonţ în cap şi să mă lase undeva să vărs sânge, până toată podeaua s-ar fi văzut acoperită de un roşu vâscos.

Repetă: te cheamă Laura. Ai 20 de ani. Ai copilărit în Chişinău. Trăieşti cu părinţii. Pe mama ta o cheamă Ana, e profesoară de istorie. Pe tatăl tău îl cheamă Vladimir şi e inginer. Nu ai fraţi sau surori. Asculţi muzică clasică. Filmul preferat: The sunset limited. Cartea preferată: Phaidros. Ai un câine. Pe câinele tău îl cheamă Bobby. Lui Bobby îi place să fie mângâiat. Bobby latră când încetezi să îl mângâi. Nu vorbeşti cu străinii decât dacă este inevitabil. Dacă vezi ceva dubios, fugi. Dacă te rătăceşti, ştii unde mă găseşti.

Am fost crescută ca să devin spion de elită. Până atunci trebuia să-mi dobândesc încrederea, trebuia să-mi protejez identitatea. Locul în care am învăţat să lupt era o clădire fără acoperiş şi ferestre. Nu avea alte accesorii decât saltelele judo, de formă pătrată, cu dimensiunile de 10x10 m, alcătuite din mai multe covoraşe mici, numite tatami. Salteaua pe care am vomitat sânge de aproximativ 100 de ori este realizată prin îmbinarea a 32 tatami verzi cu 18 tatami roşii.

Cu o minge de tenis poţi să ucizi un om. Nu trebuie decât să umpli cu un metal greu golul dintre cele 2 semisfere confecţionate, de regulă, prin combinarea lânei cu nylonul, şi s-o arunci în pieptul adversarului. Dacă mâna care ţinteşte mingea are forţa mea, victimei nu-i rămâne timp pentru o a doua respiraţie. Şocul din urma loviturii paralizează mioardul embrionar şi el nu mai e capabil să se autoexcite şi nici să genereze stimuli proprii de contracţie. Sângele nu ajunge din ventricul în bulbul arterial, inima intră într-o diastolă generală, care nu se va transforma niciodată în sistolă. Dacă ştii mişcarea exactă şi ai norocul să dai lovitura în timpul contracţiei izotonice, funcţionează şi cu o bilă compactă de biliard.

Orice instrument de sport poate fi o armă perfectă pentru a imobiliza adversarul. Bastoanele şi batacele se fac din lem de esenţă tare. De obicei fag sau frasin. Mânerul e străbătut de nişte elemente de relief, pentru asigurarea unei prize bune. Zona de priză se bandajează cu piele sau cu alt material. Câteva lovituri în dreptul muşchiului tibial anterior şi a muşchiului gastrocnemian îl dă la pământ pe celălalt. O lovitură în ligamentul patelar îi va face genunchiul să amorţească de durere. Nu va mai putea gândi la nimic altceva.

Paletele sunt realizate din placaj acoperit cu spumă poliuretanică şi o placă prevăzută cu proeminenţe, executată din cauciuc. Câteva lovituri cu partea laterală a paletei deasupra urechii, în muşchiul temporal, te face să nu-ţi simţi ochii din cap. Cel mai periculos instrument de joc, după crosă, este racheta, mai ales aceea confecţionată nu din lemn stratificat, ci piesele din metal, dural sau aliaje din titan. Ovalul rachetei cuprinde şiruri de găuri oblice, echidistante, prin care trece racodajul, o reţea de filamente proteice din intestine de ovine, sau sintetice, din dideron. Sistemul de tensionare se realizează prin încastrarea în oţel a unor structuri metalice. Cu o rachetă ce are masa de 14 uncii sau 424 g îi poţi sfărâma ligamentele colaterale sau articulaţiile metatarso-falangiene, depinde unde pocneşti şi cât de intens. Durerea va fi destul de insuportabilă ca să-l sustragă de la orice mişcări ofensive.

Locul unde am învăţat să dau jos pe oricine şi să-i sucesc gâtul printr-o mişcare, nu mai există, fiindcă a fost dat în aer cu nitroglicerină. Despre distrugerea acelor ziduri Victor a spus că-I un rău necesar. Victor ştie cum e să simţi în coaste un revolver străin, în timp ce ţi se şopteşte la ureche “O să mori, javră”, la fel cum ştie în secunda imediat următoare să-i tragă un glonte în inimă individului, cu propriu-i revolver. Victor poate înjunghia 3 oameni la rând cu o diferenţă minoră de timp între îmbrâncituri, făcând o piruietă sub forma unui triunghi, în juru-i, şi în acelaşi timp să admire nişte păsări tropicale cu aripi colorate ce zboară pe acolo.

Victor m-a învăţat totul. Şi acum, iată-ne într-o maşină Logan cu un şofer pe care l-am cunoscut acum un sfert de oră şi cu un GPS aiurit. 7 mg/m3 de fenol produce arsuri pe piepe, până la irecognoscibilitate. Un volum de 5-10 ml de metanol provoacă orbirea, 20-25 ml cauzează moartea. Oamenii care ne aşteaptă o să moară. Ei încă nu ştiu asta. Eu o să-i ucid.

Ecaterina Bargan