Pe la sfarsitul anilor optzeci imi placea foarte tare poezia lui Mircea Dinescu

Aveam toate cartile de poezie ale lui Mircea Dinescu, iar multe poezii de-ale sale le stiam pe dinafara. Umblam cu cartile sale in geanta. Imi placea atat de tare poezia lui Mircea Dinescu, incat la o frizerie, o data, am mers cu cartea sa si i-am aratat coperta frizeritei si am rugat-o sa ma tunda precum Mircea Dinescu. Daca imi amintesc bine, el era tuns perie. Frizerita a luat cartea in maini si a inceput s-o rasfoiasca. A citit prezentarea de pe ultima coperta si a...refuzat sa ma tunda ca Mircea Dinescu, pentru ca...era poet roman, pentru ca era din...Romania. Si fiindca eu insistam, m-a dat afara din frizerie. Asta se intampla prin 1988, la Chisinau, cand inca mai era Uniunea Sovietica. Acum nu mai e Uniunea Sovietica, dar nu as mai vrea sa ma tund ca Mircea Dinescu. Si poezia sa nu-mi mai place la fel de tare! Prietenului meu Mihail Vakulovski i-am povestit întâmplarea asta la o beţie şi el a inclus-o în romanul său, alături de alte întâmplări de ale mele. Atunci, la beţie, însă, nu i-am povestit chiar toate detaliile. Adică nu i-am spus că frizeriţa nu a vrut să mă tundă, fiindcă Dinescu era poet român. De aia, acest amănunt nici nu apare în romanul prietenului meu din Braşov. Am să fac eu o povestire unde am să povestesc de-a fir a păr, integral, ce mi s-o întâmplat atunci, în frizerie, unde era să iau bătaie fiindcă am vrut să mă frizez ca un poet român. Faptul că eu insistam să arăt ca un poet român îi călcase pe coadă şi pe clienţii din frizerie. Unul dintre ei chiar m-a ameninţat că, dacă nu mă potolesc, o să-mi scoată el tot şmagul din mine. Şi era un tip cu muşchi de oţel şi cu o ceafă groasă. Am scăpat ca prin urechile acului. După ce m-au aruncat afară din frizerie, ca pe nişte meşe tăiate.